Ultimul concert de la miezul nopții al Festivalului „George Enescu", din penultima zi a lui, a confirmat nefericita vorbă, na, s-a înecat ca țiganu' la mal! După o ediție care a vrut să scoată numai scântei, Festivalul avea să programeze la sfârșit un concert nefericit, poate cea mai tristă nereușită a unui muzician valoros, pentru care am avut o admirație nețărmurită. E vorba de Jordi Savall, celebrul artist spaniol, specializat în viola da gamba și cunoscut ca un rar culegător de perle simfonice. El a redat lumii lucrări uitate, din preclasicismul muzical, redescoperite și cântate la instrmente de epocă. Este unul din oaspeții permanenți ai Festivalului. Dar de data aceasta a venit cu o... noutate, de, boala după experimente! Un nou experiment nefericit, dar poate cel mai nefericit, fiindcă s-a încurcat în mrejele blacanice. Știam că lucrează de peste 20 de ani la un proiect dedicat muzicii din Balcani, iar ca ambasador U.E. a dorit să facă punți între națiuni prin muzică și proiectul său a prins viață.

Balcanii formează o lume specială, la întâlnirea dintre Occident și Orient, o istorie complicată, scrisă cu „miere și sânge" de cele peste 20 de grupuri entice care o populează. Ideea se află în chiar cuvântul balkan, care înseamnă bal=miere și kan=sânge. Aici a găsit Savall o comoară, de la cântece de jale la dansuri aprinse, frenetice, de la tânguiri melodice la frenezii improvizatorii. Proiectul, inițiat de soprana Montserrat Figueras, soția și partenera lui Savall timp de decenii, care, până a decedat în 2011, l-a însoțit și la festivalul nostru, s-a materialzat într-un album și o carte de 600 de pagini. Savall a invitat artiști din Bulgaria, Serbia, Macedonia, Bosnia, Grecia, Ungaria, Turcia, Armenia, dar și țigani, și evrei, și a creat un caleidoscop muzical, un amestec de tradiții și sonorități deosebite.

Nu cunoaștem valoarea muzicii de pe C.D.-urile realizate de Savall, dar bănuim că este autentică. Cunoaștem ce am văzut și ascultat la București, acum, pe scena Ateneului Român! Ne așteptam să vedem un spectacol care să evoce o lume bântuită de războiul iugoslav, dar presărată și cu mierea tradiției. Poate ceva asemănător cu spectacolele lui Goran Bregovici? Sau cu muzica din filmele lui Emir Kusturica? Sau poate concurează „Lăutarii" lui Emil Loteanu, mai știi, îmi spuneam în timp ce mă îndreptam spre Ateneu în noapte. Dar nimic din toate acestea, nimic din ceea ce poți vedea în Romînia la orice manifestare de artă populară. Fiindcă din spectacolul său, România a dispărut, ca și cum țara noastră nu ar face parte din Balcani! În program, România era reprezentată de un ungur și un german, în schimb era trecut un percuționist spaniol... o fi fost vreun emigrant balcanic! Și tot programul era conceput în stil preclasic, parcă spectacolul „Balcanii - miere și sânge" ar fi fost rupt din Vivaldi, fiind compus din 6 părți numite Creația, Primăvara, Vara, Toamna, Iarna, Reconcilierea, părți nedespărțite prin nimic, trecând dintr-una în alta. Totul atrăgător, minunat, grandios.

În realitate, ce-am văzut? O adunătură de așa-ziși artiști, foarte modești, cântăreți și instrmentiști, care cântau la niște instrumente ca vai de lume, așa cum arătau și ei. Cupola Ateneului cred că nu a mai văzut așa ceva! Ți-era rușine să vezi acei oameni netalentați, care se chinuie să ne arate cum sună folclorul din Macedonia, Serbia, Grecia și celelalte țări bacanice!O doamnă de lângă mine, românca stabilită la Hamburg, instrumentistă în orchesta de acolo, îmi spunea ca s-a deplasat special din Germania să fie aici, la festival, la un astfel de concert, că a trecut prin chinuri groaznice să capete bilet (condamna puternic organizarea, care declară că biletele sunt vândute, ca să le dea pe sub mână!) și că nu-i vine să creadă cum un culegător faimos nu a fost în stare să aducă un artist român pe scenă, să arate ce înseamnă muzică veche populară!

Mesajul reconcilierii este foarte frumos, cum declară Savall: „Ceea ce definește pe cineva drept musician este să fie empatic cu alt musician. Acest lucru se întâmplă atunci când îl înțelege pe celălalt și ajunge să aibă același limbaj, aceeași sensibilitate. Așa se câștigă reespectul. Iar atunci ceva fantastic se naște". Ei bine, nu s-a născut nimic fantastic, ci scremut. Însuși Jordi Savall, cu viola da gamba în brațe, era acolo, în fața adunăturii, de nerecunoscut. De fapt, ce s-a cântat era o caricatură. Parcă cineva a vrut să-și bată joc de zona balcanilor, să o ridiculizeze. Țările de unde a cules Jordi piesele au un folclor minunat. Dar nici unul din interpreți nu s-a remarcat, nu avea voce și nici nu știa să cânte ca lumea la vreun instrument. Însuși țambalagiul, țigan, scăpa bețele pe jos. Unde era Marius Mihalache să-i arate ce înseamnă măiestria? O adunătură de diletanți. S-au trezit ca musca-n lapte, se uitau uimiți la pereții pictați ai Ateneului, râdeau, păreau că-și bat joc de noi. Oare nimeni, dintre organizatori, nu a văzut această caricatură de spectacol? Și ce legătură avea cu festivalul, cu muzica simfonică? Mesajul lui Savall de conservare a tradițiilor împotriva agresiunii de globalizare nu se poate împlini decât pe calea valorii, a muzicii de calitate. Este condiția sine qua non dacă vrea să aibă credibilitate.

Când, mai an, am propus conducerii Festivalului (vezi interviul cu domnul Mihai Constantinescu din vol. „Istoria Festivalului « George Enescu »") să-l invite pe Gheorghe Zamfir în festival, nici n-a vrut să audă, a sărit ca ars, cică „asta ne mai trebuie, un așa precedent, să invităm pe scena festivalului artiști populari", dovedind astfel că domnia sa nu știe că Zamfir îmbină ideal muzica populară cu cea cultă! Și e suficient să știe că odinioară a susținut chiar la Ateneu concerte de nai și orgă, cu Nicolae Licareț. Și acum, nu era mai valoros Zamfir decât Anoushka Shankar? Dar Adrian Naidin? Dar Grigore Leșe? Dar Maria Răducanu? Dar Marius Mihalache și alți rapsozi vestiți, care au realizări pe acestă linie a îmbinării folclorului cu muzica cultă?! Și dacă pe Shankar, venită cu vechiul sitar indian, o mai puteai accepta, fiindcă s-a unit cu o orchestră de cameră, Zürich Chamber Orchestra, și, pe alocuri, a mai cântat și muzică simfonică, deși preponderentă a fost muzica indiană adaptată la jazz, isprava lui Jordi Savall era de neacceptat, fiindcă a mirosit a mahala ordinară. Nimic autentic, nimic valoros. Un kitsch oribil.

Auzeam cum râd toți rapsozii poporului român! De fapt, a fost o jignire pentru ei! Dacă așa ceva înseamnă Balcanii, atunci să ne mutăm cu toți în Spania! Balcanii nu înseamnă lălăieli de dor și jale, nu însemană doar sânge, înseamnă și miere, și veselie. Unde era iuțirea de sine a sârbilor, a bosniacilor, a evreilor, a țiganilor, dar mai ales a românilor?

Festivalul a venit la această ediție cu o inovație, a promovat pe scenele sale Experimentul. Am înțeles ca el să se facă la nivelul muzicii simfonice, așa cum s-a încercat în cazul unor opere celebre ca „Oedipe", „Mathis der Maler" și „Damnațiunea lui Faust", unde s-a îngemănat, cu mai mult sau mai puțin succes, muzica simfonică și corală cu filmul. Experiment a fost și recitalul lui Shankar, combinarea dintre sitar și orchestră de camera, parțial reușită. Dar ceea ce ne-a prezentat Jordi Savall, nu mai ține de nici un experiment, fiindcă diletantismul nu intră în discuție. Vorbim aici numai despre cee ce înseamnă experiment artistic, reușit sau mai puțin reușit. Acestei categorii ar trebui să-i aplicăm estetica Sfântului Augustin, care în celebra sa carte „Confessiones" vorbește despre conceptele de Frumos și Apt. Frumosul se referă la „ceea ce este plăcut prin el însuși", iar Apt, la „ceea ce este plăcut spre a fi potrivit la alt lucru". Aceste definiții se aplică perfect la ceea ce s-a încercat prin operele-concert. Opera „Oedipe" este Frumosul, iar proiecțiile reprezintă ceea ce este Apt. Mai reușit în cazul lui „Oedipe", mai puțin reușit în cazul „Damnațiunii" lui Berlioz.

În cazul lui Savall, spectacolul oferit de el nu era nici Frumos, nici Apt, era în afara artei, în afara muzicii, în afara Festivalului. Acest eșec trist ne arată că „e ceva putred în Danemarca". Aranjamentele de culise miros imediat prin astfel de exemple. Lipsa de Spirit Critic e strigătoare la cer. Nu au ce căuta pe scena unui festival de elită experimente inestetice, de la marginea culturii. Festivalul are o ștacheta, trebuie să și-o respecte. Cei care au aprobat o asemnea jignire, ar trebui să-și dea demisia. Nu discutăm aici cu neprofesioniștii, cu politrucii de duzină, care azi sunt, mâine, nu. Cei fără Spirit Critic să se ducă în altă parte, să organizeze așa ceva în Dămăroaia, deși cred că și acolo locuitorii își respectă tradițiile și valorile.