Romanul lui Guy de Maupassant „Bel Ami" (1885) a marcat tinerețea generației mele, alături de „Rouge et Noir" de Stendhal, dar și de alte romane sociale, ale lui Balzac, în primul rând, ca „Père Goriot", apoi cărți ca „Portretul lui Dorian Gray", „Madame Bovary" sau „Barry Lyndon", fiindcă în toate este vorba despre ascensiunea unui tânăr sărac și fără perspective, dar seducător, care prin farmecul său reușește să ajungă în vârful societății în care trăiește. Se poate chiar afima că literatura secolului 19 stă sub semnul acestei teme sociale, parvenirea prin amor. Temă care devine laitmotiv în Free Cinema, în filmele lui Anderson, Richardson, Reisz sau în coapodopera lui Jack Clayton „Drum spre înalta societate". De fapt, o temă clasică, fiindcă ea este anunțată de romanul picaresc și de aventuri, cu miez erotic, cum ar fi „Legături primejdioase" de Laclos, de teatrul lui Shakespeare, dar și de reperul unor modele ca Don Juan și Casanova, fiindcă și personajele moderne sunt definite drept niște Casanova fără scrupule.

În anul 1880, Georges Duroy, tânărul din „Bel Ami", este un soldat sărac care vine de pe front la Paris să-și găsească o situație și se reîntâlnește cu un vechi camarad de arme, Charles Forestier, acum ziarist la jurnalul „La Vie Française", care îl introduce în mediul select în care trăia, dându-i bani să-și cumpere un costum pentru a veni la una din petrecerile mondene. Acolo îl cunoaște pe domnul Rousset, editorul ziarului, și pe soția acestuia, Virginie, care îi spune că dacă vrea să reușească, nu o poate face decât prin femei, fiindcă ele conduc din umbră totul, ele dețin puterea, nu bărbații. Rousset (Walter, la Maupassant) îl angajează pe Duroy, convins de Charles și de un articol pe care îl scrie Georges, ajutat de soția lui Charles, Madeleine, care va fi adevărata autoare a articolelor lui, mai ales după ce Charles, bolnav de tuberculoză, moare, și el, Georges, se căsătorește cu Madeleine.

Dar mai întâi, Duroy seduce o prostituată, pe Rachel, cu un rol special în complicarea acțiunii, apoi o seduce pe Clotilde de Marelle, pe care o întâlnise la cina de la famila editorului, și care înțelege că el este un seducător. Clotilde („Clo") este cea care îl va boteza „Bel Ami" și care îi va rămâne credincioasă, deși el se orientează către alte femei. În primul rând către Madeleine, pentru a profita de talentul ei de cronicar, apoi, când Madeleine îl înșeală, o seduce pe soția editorului, Virginie, și pe fiica lor, Suzanne. Înscenează o descindere a poliției în locul unde Madeleine se iubea cu un amant, pentru a avea dovada cererii divorțului, apoi e gata de a o seduce pe Suzanne, cu care se va căsători.

Romanul s-a bucurat de mai multe ecranizări. Două sunt englezești. În versiunea din 1947, în regia lui Albert Lewin, cu actorul George Sanders în rolul principal, Georges Duroy sfârșește tragic, căci este ucis într-un duel, care are loc la sfârșitul filmului, pe când în roman acest duel se petrece la început, din care Georges iese nevătămat. Dar în varianta din 2012, el triumfă, căci filmul se termină cu nunta lui cu Susanne. Duroy, un coate goale la început, acum e un fel de Marele Gatsby în momentul de glorie. Senzațională este replică pe care i-o dă Georges lui Clo, în final, când ea plânge că el o trădează din nou, după ce el îi spune că se va căsători cu Suzanne. Pe care, evident, nu o iubește. Nu a iubit-o nici pe Madeleine, nici pe Viviane, nici pe ea, pe Clo, poate. Fiindcă el îl spune că iubirea nu este totul. Dar ce?, întreabă ea. Lăcomia?, fiindcă toți îl acuză pe Georges de parvenire, că dorește să fie mai puternic decât toți. Mister. El nu răspunde. Dar noi nu-l vedem că e avar, ci doar că plănuiește totul, însecenează totul, pentru a-i umili pe nobili, clasa avută, pe cei cu bani. Satisfacția lui este să-i vadă învinși pe toți care l-au sfidat. Această tactică a lui Georges de a-și vedea victimele la pământ este faustică, are ceva din Mefistofeles.

Până la un punct, Georges ne apare ca un monstru, care nu are nici o filosofie, nici un ideal, un personaj fără scrupule, care acționează mânat de instinctul posesiei. Evident, el este un produs al epocii, al lumii în care trăiește, fiindcă el nu ar exista dacă societatea nu ar fi coruptă, dacă înalta clasă parisiană nu ar trăi pe baza relației în triunghi, căci a fi căsătorită și a avea un amant era regula femeilor avute. Femeile se bat pentru ca Geroges să fie amantul lor. Umilința prinde chip din partea lor, așa cum se întâmplă în scena când Georges o alungă pe Virginie, spunându-i că pute, că îi este greață să facă sex cu ea. Domana Rousset - Walter va avea o cădere nervoasă când se vede trădată și constată că Georges, care i-a fost amant, urmează să-i devină ginere!
Din acest punct de vedere, Duroy devine un pretext pentru Maupassant de a da o lecție societății franceze, protipendadei, eroul negativ este ca un virus într-un sistem, care totuși, până la urmă, îl asimilează.

Societatea franceză, la nivelul regalității, s-a creat numai pe bază de aranjamente maritale. Și ea a impus acestă regulă Europei. Toate puterile se consolidau pe alințe amoroase, o adevărată rețea de nezdruncinat. Și să ne gândim numai la Maria Tereza, despre care se spune că și-a consolidat puterea prin căsătoriile bine calculate ale copiilor ei (a avut 16 copii). Și copii ei au continuat această politică. Iar una dintre fiice, Cristina, avea să aibă 18 copii! Alianțele maritale nu aveau nici o legătură cu iubirea.

Și în „Bel Ami" interesantă rămâne ideea că iubirea nu este totul în viață, așa cum se crede de obicei. Maupassant dă o replică societății franceze înscăunate pe acestă idee. Însăși Madeleine, simbolul femeii lucide, din familia marilor personaje feminine shakespeariene, spune că „un om îndrăgostit este ștrers din rândul celor vii, devine nătâng, și nu numai nătâng, dar și periculos". Sigur, la Shakespeare iubirea se termină tragic sau triumfă în toate cele, când este vorba de comedii. Dar în „Bel Ami", dragostea se dovedește periculoasă, iar intrigile amoroase un dezastru. Dragostea este pe toate planurile demonetizată, batjocorită, prilej de înavuțire, cum este pentru Georges, căruia îi revine, după înscenările care-i reușesc, o parte din averile amanților soției sale, Vaudrec și ministrul Laroche, cel cu care o surprinde pe Madeleine în flargant.

Trebuie spus că versiunea din 2012 se bucură de o distribuție de primă clasă, actori consacrați, de talie internațională, în rolurile principale fiind Robert Pattinson în Geroges Duroy, Uma Thurman în Madeleine, Kristin Scott Thomas în Virginie, Christina Ricci în Clotilde. Filmul a fost realizat de faimoși oameni de teatru englezi, Declan Donnellan, regizor, și Nick Ormerod, scenograf, care au mai realizat împrejună un alt film fantastic, „The Big Fish" (1992). Ei sunt fondatorii unei celebre companii de teatru, „Cheek by Jowl", care a fost prezentă și la Festivalul Shakespeare de la Craiova la trei ediții, când am putut să-i vedem spectacolele „Cum vă place", „A douăsprezecea noapte", „Troilus și Cresida".Filmul are o marcată teatralitate, dar în spirit shakespearian, deși limbajul filmic este perfect asimilat, într-un registru nonconvențional, însă teatralitatea îi pune în valoare ideile, fiindcă relația dintre personaje este construită cu rigoarea specifică scenei. Dovadă și durata filmului, de peste trei ore. Filmările au avut loc în Ungaria, în condiții de producție minimaliste.

Corespondenţă de la New York