Camerata New YorkLa ultima liturghie de la Catedrala Saint John Baptiste, l-am cunoscut pe ambasadorul Austriei în America. Era cu soţia să şi cei doi copii mari, un băiat şi o faţă. Am discutat mult cu domnia să, întâi despre muzică liturgică interpretată magistral, că de obicei, de cuplul Kate (voce) şi Richard Owen (orgă, pian), fapt pentru care cei doi muzicieni americani sunt constant invitaţi să cânte în Austria, apoi am vorbit despre prezenţa muzicienilor austrieci la Festivalul „George Enescu". Muzicienii din Austria şi Germania sunt ca acasă la Bucureşti, nu există o prezenţa mai puternică, poate doar muzicienii ruşi/sovietici să-i întreacă, însă numai înainte de 1990. Cei mai cântaţi compozitori la Festivalul enescian sunt de departe austriecii Mozart şi Gustav Mahler. Mai ales la ultimele ediţii, Mahler a depăşit cu mult locul lui Beethoven, care în alte timpuri era imbatabil. Dar puternic sunt prezenţi şi Haydn, Schubert, Bruckner, Richard Strauss, Alban Berg şi chiar Arnold Schönberg, mereu adus în prim-plan, cum s-a întâmplat acum două ediţii, când regina a fost în premieră românească faimoasa lui lucrare vocal-simfonică Cântate Gurre-Lieder.

Ce înseamnă Viena muzicală, toată lumnea ştie. Eu am adus un singur argument, pe Jorjac, micul Enescu, pe care, când avea 7 ani, părinţii lui l-au trimis cu trăsura din Liveni până la Viena, unde şi-a însuşit tot ce avea nevoie copilul-minune, care la 10 ani ţinea un jurnal şi dădea note tuturor muzicienilor, formaţiilor de camera şi orchestrelor pe care le ascultă acolo, în cetatea muzicii. Cu bagajul vienez, a zburat la Paris, unde a dovedit cu primele sale compoziţii că este deja un maestru.

Richard Owen mi-a făcut apoi surpriză să mă invite în studioul său din incinta bisericii. Am ajuns acolo mergând că printr-un labirint, pe culoare foarte înguste, întortocheate, cu scări în sus şi în jos, cu o curte interioară şi o grădină, cu tot felul de uşi şi intrânduri. Parcă eram în abaţia din Melk, care l-a inspirat pe Umberto Eco să scrie romanul „Îl nome de la rosa". Am trecut şi prin sala de oaspeţi, unde am cunoscut şi doi tineri din Oklahoma. Ei mi-au vorbit de ţara lor, iar eu de ţară mea. Erau extraordinar de interesaţi să afle cât mai multe despre România, o insula latină într-un ocean slav, cu un golf mongoloid (maghiar). La un moment dat, m-au întrebat cum de poporul acesta latin are un preşedinte ne-latin, un german? De fapt, un sas. Că mâine vom avea un preşedinte ungur, ceea ce va fi şi mai greu de răspuns.

Apoi Richard m-a dus în studioul său, unde se află un pian marca „Knabe", din 1926, dăruit de mama sa, Lynn Owen, care a fost cântăreaţă la Metropolitan House din New York. La fel, oglinda veneţiană, tot moştenire de la dânsa. Pe perete e şi o poză cu doamna Lynn costumată într-un rol dintr-o operă de Puccini, compozitorul preferat, care are acolo un portret teribil, deasupra bibliotecii, plasată central şi burduşită de cărţi de muzică, printre care, spre mândria mea, se aflau şi Istoria Festivalului Internaţional „George Enescu" şi „Inocentopia"! Nu depare de Puccini, tronează şi portretul lui Wagner, alt compozitor preferat. În rest, fotografii de familie. Tatăl, Richard Owen Sr., care a fost compozitor, e prezent cu mai multe poze. El avea rădăcini daneze. Părinţii lui Richard jr. nu mai trăiesc. O lume aparte, de muzicieni pur sânge, din generaţie în generaţie. Iar Kate, care este şi violoncelistă, a venit din lumea lui Chopin. La fel, cei trei copii ai lor, urmează muzica. Familia Owen are aici o şcoală de muzică, la care participa bătrâni şi copii, iar suprema forţă este „Camerata", formaţia orchestrală pe care a înfiinţat-o Richard şi care funcţionează permanent.

La plecare, Richard Owen mi-a oferit C.D.-ul cu debutul „Cameratei", o înregistrare live din 2002, de la „Abraham Goodman House", cu două piese faimoase, de mare curaj interpretativ, pe care le ascult acum. Întâi, Concertul nr.1 în La minor, op. 33, pentru violoncel şi orchestrea de Saint-Săëns, cu Richard Owen la pupitru şi Nathaniel Rosen la violoncel, un cellist American faimos, câştigător al premiului internaţional „Ceaikovski".

E o piesă scrisă în 1872, când Saint-Săëns avea 37 de ani. Este concertul care marchează un reper în istoria violoncelului, prin independenţa relativă a instrumentului de orchestra, Rahmaninov şi Şostakovici considerând acest concert cea mai mare realizare a timpului. Saint-Săëns imprimă aceastei piesă un suflu simfonic, o grandoare şi o amplitudine minoră sfâşietoare.

Şi acum am în urechi famioasa Simfonie cu orgă a magicului compozitor francez, care necesită peste o sută de instrumentişti, cu un moment memorabil de pian, o frazare la patru mâini. Dar Camerata are altă forţă, care vine din delicateţe, dintr-un rafinament pe care numai un musician pur sânge ca Richard Owen îl poate percepe. Este o piesă tulburătoare. Are trei mişcări. În Allegro non troppo, multicoloră, orchestra are un moment central de prim-plan, în rest acompaniază cu mare fineţe violoncelul, care are la un moment dat o partitura că de vioara şi face să auzi tăcerea cântând. Fluiditatea se converteşte în ceea ce aş numi abisalitatea sonoră, care la un Enescu avea să ducă la acea cosmică şi inconfundabilă nelinişte metafizică. Partea a două, Allegretto con moto, este un menuet, care conţine şi cadenza violoncelului, iar finalul, Tempo primo, vine şi închide cercul execuţiei, că o recapitulare a motivelor de la început, dar cu o idee nouă pentru violoncel. Indiscutabil, concertul impune prin dialogul original dintre orchestra şi solist, dar şi prin partitura plină de virtuozitate a violoncelului. Mă gândesc ce poate scoate Kate Owen din această partitură, fiindcă ea l-a avut profesor pe un elev al lui Rostropovici, faimosul muzician rus, pe care în tinereţe l-am auzit intrepretând acest concert.

A două piesă strălucită de pe C.D.-ul „Cameratei" este Simfonia nr. 4 în La major, op. 90 de Mendelsshon-Bartholdy, cunoscută că Simfonia „Italiană", care debutează mozartian, cu un lait-motiv melodic ce o plasează în categoria „şlagăr simfonic", cu o mare deschidere, ca în Simfonia nr. 9 („Din Lumea Nouă") a lui Dvorak sau asemenea peisajelor Romei descrise de Respighi în poemele sale simfonice. Este o muzică pitorească, inspirată de un tur al Europei, inclusiv al Italiei, pe care Mendelsshon l-a întreprins în anii 1829-1831. Sigur, aşa a văzut el Italia, veselă, fastă, plină de culori meridionale. În jurnalul sau de călătorie, Mendelsshon arată cât este de fericit, îi scrie şi surorii sale că tocmai compune o simfonie a bucuriei! A terminat-o la Berlin, a dirijat-o prima oară la Londra în 1833, iar în S.U.A. a fost cântată în 1851. Este o piesă scrisă pentru instrumente de coarde, timpani şi suflători - flaut, oboi, clarinet, fagot, corn, trompetă, fiecare câte două.

Simfonia are patru părţi. Prima parte, Alegro vivace, are formă de sonata, a două parte, Andante con moto a fost influenţată de o procesiune religioasă pe care a văzut-o la Napoli, a treia parte, Con moto moderato, este un menuet, susţinut de cornul francez, ca mişcarea finală, în cheie minoră, Presto e Finale: Saltarello, să încorporeze dansul român cu acest titlu, saltarello, şi o tarantella napolitană.

Am ascultat această simfonie în multe interpretări, inclusiv la Festivalul „Enescu", la Ateneu, cântată de Camerata Salzburg, nu întâmplător, pentru că seamănă cu Mozart şi Liszt, compozitorul hamburghez fiind considerat de specialişti "un continuator clasic şi un novator romantic". Dar Camerata New York aduce o prospeţime specifică muzicienilor de peste ocean, unde bucuria şi virtuozitatea se îmbină cu un lirism sui-generis.

Înfiinţată în 1999 la Viena, „Camerata N.Y." a primit din start elogiul criticilor vienezi, care au scris: „It's unbelievable how good they are". Da, este de necrezut cât de buni sunt aceşti muzicieni! De altfel, Richard Owen, născut la New York, după ce a absolvit Dartmouth College şi Şcoală de muzică din Manhattan, a studiat la Universitatea de Muzică şi Arte ale spectacolului din Viena. Cu sediul la New York, la Catedrala St. Jean Baptiste, „Camerata" a cântat la Carnegie Hall şi St. Paul's Chapel, la Sf. John the Divine şi Columbia University, la Merkin Hall şi Manhattan School of Music. A participat la prestigiosul „Beethoven Festival", interpretând Imperialul beethovenian. Unele concerte sunt adevărate spectacole musical-coregrafice, prin colaborarea cu tineri dansatori de la Alvin Ailey, impunând un spirit tipic american, prin „lustrous tone-quality" (calitatea strălucită a tonului) şi „near-definitive performances" (spectacole aproape perfecte). Prestigiul „Cameratei NY" este dat şi de dirijorul ei, care este invitat să conducă orchestre din America, cum ar fi New York Philharmonic, când a fost solicitat de maestrul Kurt Masur, dar şi în multe oraşe din Germania şi Austria. Această este „Camerata New York" şi muzicienii americani, pe care i-am recomandat directorului executiv al Festivalului „George Enescu".
Corespondenta de la New York