Față de vioară, nai, oboi, acordeaon şi celelalte instrumente muzicale create de om, orga pare un instrument care nu e din lumea aceasta. Si totusi este o constructie muzicală, o maşinărie care a presupus multă inventivitate. E ca un zgârie-nor faţă de casele obişnuite. Indiscutabil, orga este instrumentul lui Dumnezeu, dovadă că ea se potriveşte perfect cu slujbele religioase şi face parte din construcţia bisericilor catolice, este chiar sufletul lor.

Cele mai frumoase concerte de orgă din viaţa mea le-am ascultat la Biserica Neagră din Braşov, unde mă simţeam ca acasa, fiindcă de acolo îşi trage rădăcina neamul meu. Sunt făgărăşan prin nume, sevă şi blazon boieresc. În fiecare zi, la orele 18, 30, avea loc la Biserica Neagră un concert de orgă, aşa că ori de câte ori mă aflam în Braşov, nu uitam să prind concertul de orgă, iar duminica mergem la liturghie, fiindca era susţinuta de orgă, cea mai mare orgă din ţară, la care cânta cel mai mare organist al timpului, bătrânul Josef Gerstenengst, care părea picat din porţile raiului. I-a urmat Hans Eckart Schlandt, iar acum este fiul său, Steffen. Orga a fost construită în anul 1839 de Carl August Buchholz, de aceea se si numeste „orga Buchholz”. Instrumentul are un sunet de excepţie, fiindcă materialele din care a fost construită orga sunt de cea mai buna calitate. Clapele sunt acoperite cu fildeş, cele superioare sunt din lemn de abanos, iar numerele celor 76 de registre sunt inscripţionate pe portelan şi acoperite cu sticlă. Ora are 3.993 de tuburi distribuite pe 84 de rânduri, patru manual şi un pedalier. Cel mai înalt tub măsoară 9 metri. E cea mai mare orga din sud-estul Europei.

Acest lucru i l-am spus zilele trecute lui Stephen Fraser, organistul celebrei St. Malachy’s The Actors’ Church, Biserica Actorilor, de pe 49 St. Poarta numele unul sfânt irlandez, care a trăit la începutul mileniului al doilea şi căruia i se atribuie multe miracole şi viziuni. Biserica este o bijuterie gotică, de rit romano-catolic. Construcţia ei a început în 1910 şi a fost inaugurată în 1920 - arhitect Thomas Duff -, este închinată actorilor, avându-l ca patron pe Sf. Genesius, dar este închinată şi muzicii, patroana sfântă a muzicii fiind Sf. Cecilia. Alături este plasat Saint Vitus - patron al dansului, apoi binecuvântata Dina - muzician, şi Fra Angelico - artist. Acesti patroni dau locului o nobleţă sfântă.

Dantelaria gotică a construcţiei aminteşte de biserica nativităţii de la Bethleem. Printre evenimentele memorabile petrecute aici, se numară mariajul actorilor Douglas Fairbanks cu Joan Crawford, funeraliile lui Rudolph Valentino şi Tennessee Williams, participările la actiunile bisericii ale unor celebrităţi ca Gregory Peck, Bob Hope, Spencer Tracy, Alec Guinness, Rosalind Russell şi  alte zeci de actori, până la Antonio Banderas. În acest sanctuar a oferit un recital de orga Stephen Fraser - canadian de origine, nascut in Ontario -, cu studii de muzica la Toronto, apoi la Yale University - S.U.A., ca sa ajunga organist la celebra St. Patrick’s Cathedral din New York. Nu întâmplator Fraser a avut un program dominat de compozitori francezi, în ansamblu un program fulminant, complex, vrând să ne arate parcă toate posibilităţile armonice ale instrumentului său.

A cantat întâi Mica suita a compozitoriului canadian Gerard Blaes (1919-2002), care are trei parti, Introducere, Intermezzo si Finale. A urmat Sonata pentru orga nr. 5 in Re Major de Felix Mendelssohn-Bartholdy (1809-1847), tot în trei părţi, Andante, Andante con moto si Allegro maestoso, apoi măreaţa piesa Fantezia şi Fuga în Sol Minor, BWV 542, de Johann Sebanstian Bach (1685-1750), ca să atace în continuare lucrări ale unor compozitori francezi: Offertoire sur les Grandes jeux from Messe pour le Paroisses (Oferta pentru Marile jocuri de la Mise pentru parohii de Francois Couperin, 1668- 1733), Cinq Versets sur „Victimae Paschali” (Cinci versete despre „Victimae Paschali”) de Thierry Escaich (n. 1965), în cinci părţi : Allegro moderato, Adagio ma non troppo, Allegretto, din nou Adagio ma non troppo, Alegro molto ritmico, ca să încheie cu „Finale” from Symphonie Nr. 7 in La Minor, op. 42 de Charles-Marie Widor (1844-1937), un alt compozitor şi organist francez, constructor de simfonii romantice.

Ceva fantastic, o diversitate uluitoare, de la piese de meditaţie, uneori grave, ca în piesele lui Bartholdy şi Couperin, la explozia total înăltătoare a piesei lui Bach, compozitorul despre a cărui muzică se spune că este dovada existenţei lui Dumnezeu, cu adevărat muzică divină, care te impinge la o înaltă trăire, cu adevărat această muzică face parte din Civitas Innocentiae, se cântă acolo, in Sanctuar, ca ultimele două lucrări să te ducă într-un plan S.F., să-ţi sugereze adevărate bătălii intergalactice. Piesa organistului şi compozitorului francez Thierry Escaich a avut de toate, şi filon popular, şi dramatism, şi eliberare vizionară. O piesă de o virtuozitate maximă.

Orga este un instrument monumental, la care organistul cântă cu mâinile şi picioarele, pe diferite paliere, şi este construită ca un sorb, care adună parcă toate sunetele lumii, precum un fluviu adună râurile şi pârâiaşele, pe care apoi le revarsă în mare, recte în oceanul sufletului nostru. E ca un tăvălug, ca un bulgare de zăpadă care se rostogoleşte, devine tot mai mare, până acoperă tot orizontul. Nu o mai pot compara decât cu o avalanşă, cu un tumult, cu o mare fierbiere. Iar când organistul e nebun, cum spunea Eminescu atunci când a ascultat un concert de orgă la Catedrala Sf. Stefan din Viena, mama bisericilor romano-catolice, totul se învârte cu tine, ameteşti, intri în transă. Aşa s-a intamplat şi aici spre final, organistul era nebun, te plimba ca într-un cosmos în reţeaua de sunete tubulare. Simţeai cum un vârtej te ia pe sus, te duce la cer, fiindcă păienjenişul sonor te subjugă total, te face să pluteşti în lumină increată. Nici un alt instrument, ba nici o orchestră întreagă nu are această forţă de tavalug, care te duce în iureţul de foc al spiritului. E ceva magnific!

Corespondentă de la New York