Uimitor în acest „Context" este și altceva, că în timp ce galeriile de vârf ale New York-ului sunt dominate de expoziții în care artiștii americani se întrec în imitarea clasicilor, o tendință abuzivă, desigur, aici am văzut cu adevărat arta mare, de proporții renascentiste, în care artistul se desfășoară cu propria sa identitate, fără să imite un clasic sau altul. Concurența este de-a dreptul la nivel valoric. Și în primul rând l-aș așeza pe norvegianul Odd Nerdrum (n. 1944), expus de „Booth Gallery", un artist senzațional, de necrezut, frate cu Rembrandt și Caravaggio, stăpân pe arta narativă, creator de viziuni alegorice, multe cu subiecte biblice, în stil neo-baroc. Nu lipsește din chipurile sale nici nebunia unui Bosh. Tradiția picturii nordice a găsit în Nordrum un continuator strălucit. Și e suficient să spun că el a fost educat în școala privată a lui Rudolf Steiner, pentru a înțelege viziunea pe care o are, cu totul aparte, asupra istoriei și temelor religioase. Ca un fel de ecou al nordicului, mi se par minunule fraților Miaz, Miaz Brothers, Roberto (n. 1965) și Renato (1968), italieni, născuți la Milano, care practică o artă de senzație, pictură serială. Galerista de la „Fabien Castanier" din Culiver City, California, care i-a adus în „Context", îmi spunea că frații Miaz au uimit lumea cu noutatea radicală de a face portret. Primele serii se numesc „The Antimatter". Ideea de a reprezenta antimateria s-a materializat apoi în alte serii, precum Ghosts / Fantome, cu portrete ale prietenilor, și seria Kawaii, cu adolescente japoneze. Aici, în „Context", galeria a prezentat seria Masters, figuri ale Restaurației engleze. Ceva de neînchipuit, fiindcă este impropriu să spui portret la ceva ce nu se vede, la ceva ce abia răsare. Mai degrabă sunt antiportrete sau ne-portrete, fiindcă portretele fraților Miaz sunt realizate cu vopsele de aerosoli, ceea ce le dă o imagine neclară, fac să pară șterse, nevăzute, doar sugerate și vizibile numai de la distanță. De aproape, pânza e mată, doar de la câțiva metri apar ca din ceață figuri renascentiste, parcă din tablourile marilor claisici. Însă nimic nu este precizat, nimic clar conturat, de parcă pictorii au vrut să ne spună, închipuiți-vă pictura maeștilor, venind spre noi ca printr-un tunel al timpului, vizibilă în chip fantomantic, în ceața memoriei. Ei au realizat și sculpturi, busturi din bronz vopsit negru, dar chipul personajelor nu se vede. Evident, personaje fără chip au realizat mulți pictori, precum Francis Bacon, iar la noi Mircea Ciobanu. Dar la frații Miaz nu este vorba de chipuri mutilate, de denaturări sau figuri șterse cu răzătoarea. E vorba în cazul lor de conturarea chipurilor prin „dematerializarea liniilor", cum spun ei, din dorința de a surprinde o „substanțială indeterminare", dat fiind că „noi suntem compuși din particule infinite în continuă evoluție, care se schimbă în tandem cu realitatea complexă care ne înconjoară". Prin pulverizare, vopseaua produce un efect încețoșat, pentru a surprinde „natura tranzitorie a existenței". Cei doi formidabili artiști trăiesc și lucrează în Spania, la Valencia.

La fel de uimitor este și spaniolul Salustiano, născut la Sevilla în 1965. A fost adus aici de o galerie din München, care a făcut din el un idol. Un fenomental portretist. Și el urmărește să surprindă neobișnuitul. De la Vermeer nu cred că s-a mai realizat așa ceva. Portretele sale de tinere femei sunt plasate pe fundaluri negre, rama neagră, veștmintele negre, ce le luminează fiind doar fața și pielea mâinilor. Salustiano vine din marea tradiție a artei spaniole și poate fi pus fără nici o teamă de a greși în rând cu Velazquez, Zurbaran și Goya. La „Flower Gallery" din Londra am văzut alte două capodopere: „Boy" de John Kirby, cu totul diferit de celebrii „boys" ai lui Cézanne și Picasso, mai apropiat de stilul lui Magritte, și formidabilul „Babylon" al lui Peter Howson, care poate fi considerat un nou Guernica al artei moderne. Oamenii lui Howson însă nu sunt mutilați de război, de vreun bombardament al aviației germane, ci au aspectul de monștri hrăpăreți, sunt deformați de avariție, de lăcomie, ca și de nevoia de a distruge, de a face rău, cu figurile răvășite de ură împotriva rasei umane. E un fel de viziune babilonică asupra istoriei.

Pe de altă parte, în acest „Context", e absolut uluitor să vezi lucrarea cinetică „Cercle aluminium" a lui Manuel Merida (n. 1939), cel mai important artist venezuelean. Informalist și gestualist, inițial, el s-a specializat în artă cinetică, fiind unul din cei mai cultivați artiști în saloanele din Franța, dar și din alte colțuri ale lumii. Face curent vitrinele unor faimoase firme ca Chanel, Christian Dior, American Express sau Madame Figaro. Prezența lui se datorează galeriei „Espace Meyer Zafira" din Paris. Nu mai spun ce surpriză ne face o galerie din Hong Kong care defilează, într-o amplă desfășurare, cu unul din cei mai importanți lideri ai culturii mondiale, Gao Xing Jian, născut în China, dar reprezentând Franța, unde trăiește și lucrează. Este primul chinez care a fost încununat cu Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2000. Dar aici e prezent nu ca scriitor, ci ca pictor, cu lucrări în peniță, gravuri în tradiția artei chineze. E supranumit „omul Renașterii moderne". Sau cât de fantastice sunt viziunile picturale ale columbianului cubanez Vicente Hernandez, popularizat aici de LaCaProject din Charlotte, North Carolina. El este un simbol latino-american. De altfel, artiștii latino-americani au fost vedetele acestui târg. Semnificativ că înseși galeriile din New York, precum Adelson, face mare spectacol cu arta („household object") columbianului Federico Uribe, care trăiește și lucrează la Miami. Și e bine să subliniez aici prezența artiștilor cubanezi la galeria „Cernuda Arte" din Coral Gables, Miami, pe care îi admir pentru prima oară într-un mare târg de artă american. Iată că destinderea relațiilor americano-cubaneze se reflectă imediat într-un mare târg de artă.

Nu există aproape galerie în care să nu vezi ceva demn de atenție, de la senzaționalele piese, de o mare ingeniozitate, bazate pe o tehnologie hight tech, ale galeriei sud-coreene „Jungsan Kim Yun Sik" la sculpturile prezentate de „Ubuntu Art Gallery" din Cairo, Egipt, de la seria de galerii din Berlin, cu lucrări non-conformiste, la expoziția lui Marcos Amaro de la Sao Paulo, de la Hyperphotografiile francezului Jean-François Rauzier la spectacolul inocent oferit de Li Jin la „Galerie d'Art" din Lausanne, în contrast cu puzderia de lucrări pop-art ale galeriilor americane, în frunte cu „Waterhoiuse & Dodd", care defilează cu aceleși clișee de Andy Warholl, Ray Lichtenstein și alți pop-artiști, total puși în umbră de creațiile artiștilor străini și... provinciali, precum cei din Miami. Dar e bine că există și „clasicii" moderni ai artei americane, ca să ne raportăm la un moment important al artei moderne. În mod paradoxal, acest târg pare totuși să iasă din context, dacă prin context înțelegem tot ce am văzut în arta americană și mondială expus la târgurile amintite, inclusiv în expozițiile curente din New York. Și e suficient să spun că o galerie din Toronto a făcut o demonstrație ieșită din comun, a expus lucrarea originală „Triumphant Elephant" de Salvator Dali. Un elefant triumfând, pe niște picioare ca de struț și călărit de un înger care anunță, ce poate anunța un înger?, împărăția cerurilor! O senzațională ieșire din context.

„Context"-ul înseamnă în primul rând competiție. Chiar dacă există o mafie a artei - unde nu există? -, care face jocurile, care exclude anumite galerii sau pe anumiți artiști, iată, America e America, e țara libertății, a concurenței, oferă șansa acestor outsideri să arate ce pot. În acest fel, putem să spunem că târgul Context aduce noul în arta mondială. Experimentul, materialele și tehnicile insolite sunt valențele sale. În contextul artei cuminți, așezate, consacrate, vine acest tăvălug, care sfidează tot, care scutură de țâțâni ierarhiile stabilite, sparge tiparele, iese din convenții, din criteriile acceptate. O nouă estetică a artei se naște și ne bucurăm că putem să fim martori la acest proces.
Corespondenţă de la New York; Grafica - Ion Măldărescu