În România, nu am văzut montată piesă Coriolanus de Shakespeare decât o singură dată, la Teatrul Bulandra, de către Alexandru Darie. Un spectacol memorabil, o viziune tulburătoare sugerată prin ideea de labirint, materializată printr-o originală scenografie, o construcție din lemn de formă unui melc. „Coriolanus” se montează rar, fiindcă este o piesă unică chiar în dramaturgia lui Shakespeare, care s-a inspirat din Plutarh și pentru alte piese: „Antonius and Cleopatra”, „Pericles”, „Timon din Athena”, „Julius Caesar”. Însă „Coriolanus” propune un personaj ieșit din matcă, de neînțeles. Un dictator, care vrea democrație, devine demagog, apoi trădează și își oferă dușmanului serviciile, ca să fie în final linșat de acesta.

Democrații demagogi se cunosc pe toate drumurile. Și în America s-a creat în ultimul deceniu o astfel de imagine contrapunctică, prin administrațiile lui Obama și Trump. Și în montarea piesei „Coriolanus” pe scenă lui Public Theater, în evenimentul „Shakespeare în the Park”, la un moment dat, eroul, jucat genial de actorul Joanathan Cake, se urcă pe un butoi, ca bădița Creangă, în postura politicianului Popa Smântână, și-l imită pe Trump, deja un clișeu în America. E ca un citat. Dar montarea lui Daniel Sullivan, cel mai shakespearolog dintre regizorii americani și ai lumii, este cu totul neobișnuită, nu se axează pe o actualizare a politicii americane. Sullivan, căruia i-am văzut toate spectacolele Shakespeare de aici, „Troilus and Cressida”, „Cymbeline”, „King Lear”, „The Comedy of Erorrs”, „Aș You Like It”, „All’s Well That Ends Well”, „Twelfth Night”, „The Marchant of Venice”, „A Midsummer Night’s Dream”, „Merry Wives of Windsor”, are o viziune dystopică. El a plasat acțiunea piesei într-un viitor catastrofic, după sfârșitul lumii, când din civilizația umană nu au mai rămas decât ruine, mașini arse, anvelope peste tot, butoaie goale, iar palatele patricienilor români sunt concentrate într-un decor de hangare părăsite, de fabrici în ruine, o masivă construcție scenografică (Beowulf Boritt) cârpită din table, ca niște petece, iată ce a rămas din civilizația zgârie-norilor! Iar personajele sunt îmbrăcate pe măsură, adică aveam un „popor-fantoșă”, din cerșetori, cu costume (Kaye Voyce) murdare și jerpelite, că și cele ale soldaților, ce imaginează costume militare din toate timpurile, de la cele romane la costume de guerilla. Zici că istoria a devenit o varză.  Dystopia lui Orwell e nimic față de această lume catastrofică imaginată de Sullivan, în prelungirea unor filme S.F., de tipul „Resident Evil”. Și totul contrastează cu natura ce înconjoară scena, căci „Public Theater” se află în mijlocul lui Central Park. E un teatru în aer liber, într-o gigantică pădure montană. Iar în seară premierei, stelele și luna i-au ținut cununa!

Am mai putea spune că lumea din „Coriolanus” este un Cimitir al Elefanților, tot ce a mai rams viu se zbate în acest decor apocaliptic, o ruină a civilizației, ca un mecanism robotic însă, pe care Sullivan îl mișcă permanent, prin rotire, el devenind foarte mobil, sugerând varii spații, de la ruinele Romei, ca în „Satyricon”-ul lui Fellini, la misteriosul Atium, capitală volscilor lui Tullus Aufidius (Louis Cancelmi), dușmanul de moarte al romanilor, căruia i se închină trădătorul Caius Martius Coriolanus. Nici plânsetele mamei sale, Volumnia (remarcabil jucată de Kate Burton, regina din „Cymbeline”, nominalizată la un premiu Tony pentru rolul Hedda Gabler), nici implorările soției și ale copilului sau, într-o scenă de final antologică, nu-l înduplecă pe erou să nu atace Roma și să se întoarcă în patrie. Momentul mi-a amintit de finalul lui „Oedipe”, imaginat de Enescu, când tebanii îl imploră pe Oedipe să se întoarcă acasă.

Totul este de neînțeles pentru contemporanii lui Coriolanus (sec. V i. H.), ca și pentru noi. Ițele ghemului istoric sunt atât de încurcate încât nici o viziune nu le poate descâlci. „Coriolanus” a mai fost montat aici, la „Delacorte Theater”, în 1979, cu Morgan Freeman în Coriolanus și Gloria Foster în Volumnia, dar imaginile spectacolului ne oferă o viziune clasică. Sullivan a ieșit din matcă, din orice anticipare. Face parte Coriolanus dintr-un viitor post-apocaliptic? Ne este foarte greu să acceptăm un astfel de personaj, care este convingător în toate ipostazele, și de democrat, și de demagog, și de trădător, deși el este judecat după expresia „a thing of blood” (prin forță sângeroasă) cu care îl definește Shakespeare. Nici Beethoven, în „Uvertura Coriolanus”, nu pare să deslușească misterul acestui erou. Nici filmul plin de violență al lui Ralph Fiennes, în care Coriolanus este jucat chiar de el, cu Gerard Butler în Aufidius și Vanessa Redgrave în Volumnia, film de care viziunea lui Sullivan se apropie, nu găsește cheia misterului ce înalta și prăbușește eroul, un amestec de forță și fragilitate.

Generalul Coriolanus începe prin a fi un revoltat față de puterea Romei, primind adeziunea masei, înfometată de schimbare. Dovadă că poporul de hommlessi îl aleg imediat în fruntea lor. Dar Coriolanus ajunge să-și urască alegătorii, urăște atât de tare plebea („ciori care vor să mănânce un vultur”) încât îi trădează, alege să-și ofere serviciile dușmanului, lui Aufidius, unui barbar, care îl duce în groapă pierzaniei, organizând o ucidere prin linșaj, după modelul uciderii lui Iulius Caesar. Sau al masacrului din finalul piesei „Titus Andronicus”, o tragedie cu care „Coriolanus” se înrudește. De fapt, Aufilius l-a pus pe Coriolanus să atace Roma și el a făcut un pact între români și volsciani, ceea ce Aufidius a considerat a fi o trădare. Și când Coriolanus revine la Atium, Aufidius pune la cale o capcană și îl ucide.

Finalul este antologic. După ce grupul de ucigași îl măcelăresc, Coriolanus se prăbușește în sânge. E moartea unui titan, toți fug, însuși Aufidius pleacă speriat văzând cadavrul celui mai de temut om al timpului, un luptător feroce, cum se dovedește încă din primele scene, iar actorul Jonathan Cake, care a colaborat cu Sullivan și pentru rolul Antonius din „Antonus and Cleopatra”, a fost ales să arate că un superman. De altfel, supranumele Coriolanus i se trage de la supraeroisumul de care generalul Caius Martius a dat dovadă la asediul orașului volscian Coroli.

Scena rămâne goală, cu cadavrul lui Coriolanus în mijloc, în acest mare cimitir de table și fier vechi. Luminile se sting și parcă vedem cum o fantomă se ridică din cadavru și dispare. Partea a două a spectacolului este montată cu atâta rafinament, ca o broderie, încât face că acest final brutal, ucigaș, să pară terifiant, copleșitor, căci ne imaginăm o armata de zombie care, într-un peisaj post-apocaliptic, ucid un supraviețuitor uman.

Oricât de contradictoriu este Coriolanus, spectatorul se indentifică totuși cu acest erou, cu meandrele lui, cu jocul lui mereu convingător. Coriolanus este ca Istoria, dreapta și nedreaptă, arogantă și umilă, mereu în mișcare sinusoidală. Cine să-l judece? Cine să-l condamne? Istoria s-a dovedit plină de Coriolani și e posibil că în alegerea acestui subiect, Shakespeare să fi avut ca model Dinastia Tudorilor, fapte similare care se petreceau sub ochii săi, în istoria Angliei.

Corespondență de la New York