Am urcat din nou în vârful muntelului muzicii mondiale: Carnegie Hall, sala Isaac Stern Auditorium, un Templu al Muzicii, a cărui istorie este fascinantă, derulată în vitrinele sale din holul central, unde se intersectează toate drumurile. Acest templu este dotat cu o sală uriașă pentru orchestrele mari și două studiouri, pentru recitaluri. Aici au loc câte două trei concerte pe zi, într-un regal mondial permanent. Și se cânta muzică de toate felurile, inclusiv jazz combinat cu muzică simfonică, precum concertul lui Isaac Stern cu Benny Goodman și al lui sextet, înregistrare care se transmite non-stop în holul central.
Aici este etalonul muzicii, unde îmi place să ajung, fiindcă mă simt de parcă am ajuns pe Himalaya. Mereu caut acest reper, ca pe un izvor absolut al sunetului. De dată această însă, am participat la un concert cu totul ieșit din comun. Mă credeam un bun cunoscător al muzicii mondiale, dar acum am audiat piese nu numai în premieră newyorkeza, dar și sonoră, ca noutate interpretativă. Îmi veneau în minte vorbele pe care le auzi curent pe cărările Festivalului Enescu: „Muzică Americană nu există. Ce muzică au americanii? Să vină să ia lecții de la noi!”. Ei bine, e timpul că Europa să ia lecții de la compozitorii americani! Am scris de atâtea ori despre muzică Americană, ascultată aici, la New York, dar și în România, la Festivalul „George Enescu”, atât cât se cânta ea, puțină. Iar un dirijor că John Axelrod a dovedit că dă lecții la București, ne arată de fiecare dată că este cel mai bun interpret al muzicii enesciene. Acum însă am ascultat ceva de neînchipuit, cum am spus, muzică americană în prima audiție, dar instrumental-corală. Corul este sufletul ei.
A concertat una dintre cele mai valoroase orchestre americane, „New England Symphonic Ensemble”, avându-l director artistic pe Preston Hawes, care este și vioara întâi, fiind un „electrifying and virtuosic” talent, ansamblu care a prezentat lucrări americane uluitoare, toate corale. Concertul a avut trei părți, cu două pauze, pentru a se schimbă coriştii. În prima parte am ascultat „Requiem for the Living” (Recviem pentru cei vii) de Dan Forrest, o lucrare pentru care ar apauda și Beethoven, dar și Bach, fiindcă respectă tradiția genului, textul liturgic. Are cinci părți (Kyrie, Vanitas Vanitatum, Agnus Dei, Sanctus, Lux Aeterna), toate cântate și de cor în limba latină. De fapt, corul este personajul principal. El cânta continuu, iar textul este o frumusețe liturgică, având parte și de doi soliști: Mikki Sodergren (mezzosoprana) și Joseph Sacchi (tenor).
Trebuie spus că ansamblul coral era alcătuit din 130 de cântăreți, cumulați din trei universități americane, din Virginia, New York și New Jersey, având ca dirijor pe Lisa Billingham, care a fost și dirijoarea „Requiem”-ului. Dan Forrest este un tânăr compozitor (n. 1978, Elmira, New York), care a lucrat la acest „Requiem”, o comandă a „Hickory Choral Society”, timp de 16 luni. Forrest mărturisește că pentru partea a patra, Sanctus, s-a inspirat din imaginile spațiale transmise de Hubble Space Telescope, respectiv imaginile pământului așa cum ele sunt văzute de pe Stația Spațială Internațională. Deși genul se referă la durere și moarte, Dan Forrest a creat o partitură în care face un portret al luminii și păcii. Este ceva copleșitor, nici un compozitor al lumii nu a mai creat așa ceva, fiindcă nici unul nu a avut șansa unui asemenea cor uriaș, care arată caracterul monumental al muzicii americane.
Tot ce am ascultat a fost titanic, înălțător, precum „Requiem”-ul, dar și ultima piesă din partea a treia a programului, numită „The Testament of Freedom”, o lucrare celebră, scrisă de Randall Thompson în 1943, când s-au aniversat două sute de ani de la nașterea lui Thomas Jefferson, onorat pentru declarațiile sale istorice, precum celebrul text mereu citat: „The God who gave us life gave us liberty at the same time; the hand of force may destroy but cannot disjoin them / Dumnezeul care ne-a dat viață, ne-a dat și libertate în același timp; mâna forței poate distruge, dar nu le poate despărți”.
Acest text a fost cântat ca un imn, la fel și alte texte din declarațiile istorice ale lui Jefferson. Textele politice, deloc literare, au prins aripi fantastice sub pana acestui distins compositor și educator american, un model clasic, Randall Thompson (1899-1984). Această lucrare a fost cântată de alte patru coruri, unul din Utah, de unde a venit și David Dahlquist, dirijorul părții a treia, care a mai conținut și piesa „Let Us Now Praise Famous Men” (Lasă-ne acum să-i lăudăm pe bărbații celebri), aparținând englezului Ralph Vaughan Williams (1872-1958), care este compusă pe un text biblic, din „Ecclesiatul”.
Partea a două ne-a oferit în premieră piese ale unor tineri compozitori americani, Dominick DiOrio (n. 1984, New York), cu „A World Aglow” (O lume în flăcări), și Jake Runestad (n. 1986, Rockford, Illinois), cu „Into the Light” (În lumină). Piesă lui DiOrio este pe un text adaptat din „Biblioteca Congresului” lui Amy Lowell, o cunoscută poetă, deținătoare a premiului Pulitzer, acordat în 1926, iar lucrarea lui Runestad, care este alcătuită din cinci părți, are la baza texte din Gandhi, Helen Keller, Martin Luther King jr., Ioan Evanghelistul, Apostolul Petru, Rabindranath Tagore, Martin Luther, Swami Vivekananda. Texte religioase și politice, precum în „A World Aglow”, unde se spune: „We, the people,/ Of all races,/ Of all tongues,/ Of all traditions,/ We are America” (Noi, oamenii, din toate rasele, toate limbile, toate tradițiile, suntem America).
Surpriză a fost că între piesele lui DiOrio și Runestad a fost inclusă famioasa lucrare „Nänie”, op. 82, a lui Johannes Brahms, inspirată de poezia omonimă a lui Friedrich Schiller, de sorginte mitologică, cu personaje și legende din antichitatea greacă. E un cântec funerar foarte profund, specific muzicii lui Brahms, o muzică a adâncurilor, motiv pentru care Enescu a făcut din Brahms un idol, alături de Bach și Beethoven („cei trei B”). „Nänie” a fost cântată într-o notă gravă, de o mare densitate melodică, copleșitoare că unitate compozițională. Această parte mediană a fost susținută de corurile din Rock Hill, South Carolina, și Emmaus, Pennsylvania, avându-l dirijor pe Jeremy Mims.
Concertul a fost susținut, așadar, de trei dirijori, un ansamblu de elită al Americii, „New England Symphonic”, și de zece coruri aduse din diferite colțuri ale țării. Acest lucru s-a putut datorită producătorului acestui eveniment, MidAmerica Productions. Am avut șansă nu doar să ascult acest concert, ci să-l și văd, fiindcă am stat în lojă de deasupra scenei, de unde orchestra și corul se văd că din avion. Sala Auditorium are cinci nivele de loje, iar eu am stat la nivelul întâi, singurul care are primele două loje deasupra scenei. Este ceva incredibil. Așa ceva nu am mai trăit.
Evident, sala și scenă fac una, de aceea sunetul este pur. Între sală şi scenă nu există nici un baraj, nici un fel de cortina, nici un microfon, nimic. Nu este admisă nici o camera de televiziune, la fel, nici un pozar, filmări sau fotografii se fac înaintea concertului, afară, în față vitrinelor, unde ziariștii îi așteaptă pe protagoniștii concertului. În interior, nu trebuie să se audă nici musca, nimic să nu deranjeze muzica. Totul este pus în slujba sunetului, să se audă perfect, așa cum a dorit Andrew Carnegie, marele magnat american, originar din Scoția, care a înălțat acest Templu al muzicii.
Pe acest vârf al muntelului muzicii mondiale, un fel de Everest sau Athos al muzicii, unde se aude tăcerea cântând, au urcat toți marii muzicieni ai lumii. În formidabilul muzeu al acestui templu, există o poză absolut antologică de la aniversarea a 85 de ani a lui Carnegie Hall: sunt înfățișați uniți, parcă îmbrățișați : Yehudi Menuhin, Dietrich Fischer-Dieskau, Leonard Bernstein, Mstislav Rostropovich, Vladimir Horowitz și Isaac Stern, cântând „Aleluia” de Haendel. Și concertul oferit de ansamblul New England Symphonic ne-a făcut să atingem ishihasmul trăirii, care ne-a amintit de Enescu, și el un ales al acestui pisc al muzicii.
Abia văzând o asemenea minune, îți dai seama de ce este imperativ nevoie să se ridice și la Bucureşti un Templu al Muzicii, după acest model american. Fapt care ar fi posibil, dacă s-ar organiza strângeri de fonduri după pilda B.O.R., care a știut să strângă bani pentru Catedrala Națională. Este o practică obișnuită. În programul concertului de la Carnegie Hall sunt trecuți toți donatorii din perioada când a fost Isaac Stern președinte și până azi, începund cu donatori sau fundații care au donat peste 10 milioane de dolari și terminând cu cei care au dat 100 de mii de dolari. Și la bisericile unde merg, nimic nu se face, nici o reparație, fără această practică și publicarea listei de donatori. Decât să moară cu banii în banca, mulți preferă să doneze pentru Templul Muzicii, căci este ceva înălțător.
La noi, miniștrii culturii și primarii Capitalei s-au înecat în promisiuni deșarte, care au avut grijă de interesele lor, nu de sănătatea spirituală a poporului, dar Tempului Muzicii de la București trebuie să se ridice. Și sunt sigur că Zubin Mehta sau Antonio Pappano, care au venit cu această idee, vor fi în fruntea generosilor donatori. Sau sunt în România instituții inutile, care consumă bani uriași, ca I.C.R., C.N.C., TV.R. și zeci altele. Desființarea lor ar aduce fondurile necesare ridicării unui asemenea Everest al muzicii. Altfel, ne aflăm la periferie, în zona falsului sau a improvizației, a experimentului fără capăt. Atunci, cu o asemenea proprietate magică, Festivalul Enescu nu ar avea nici o concurență, iar țara ar avea un focar spiritual, care ar atrage ca un magnet toate forțele muzicale ale lumii, în stagiuni permanente. Muzică este dar de la Dumnezeu, ea ne ajută să fim mai buni, mai înțelepți.