La New York, la Carnegie Hall, am ascultat pentru prima oară opera „Castelul Prințului Barbă-Albastră” de Béla Bartók sub formă de concert, în interpretarea lui The Philadelphia Orchestra, considerată cartea de vizită numărul 1 a simfonismului american, avându-l la pupitru pe Yannick Nézet-Séguin, un fenomen, cel despre care se spune că a creat un nou sunet.  Și acestor formidabili muzicieni li s-au adăugat, ca soliști, mezzo-soprana Michelle DeYoung și basul John Relyea, alți doi valoroși artiști, care au interpretat personajele principale, prințul Barbă-Albastră și Judith, soția sa. Opera a fost prezentată ca poem, poemul simfonic „Bluebeard’s Castle”, op. 11, de Béla Bartók.

Am apreciat orginaliteatea abordării unui subiect apropiat de mitul lui Dracula și de legendele din jurul contesei Elizabeth Báthory. Ba am găsit în această lucrare și reflexii din Nietzsche sau din dizertațiile lui Freud despre subconștientul uman. Evident, opera-concert nu avea proiecții, adică nu se experimentau pe ea imagini pleonastice sau de alt gen. Muzica era curată, pură. Și așa textul este un basm sofisticat, care se vrea și o meditație la natura umană. Se spune chiar că în fiecare dintre noi ar exista un Barbă-Albastră. Adică ar exista un ticălos, care își ucide soțiile, care are un palat plin de sânge?!

Și ultima soție, Judith, va avea soarta celorlalte, dar după ce află taina celor șapte uși. Palatul e întunecat, plin cde gheață, dar Judith deschide ușile, lasă lumina să intre. Poate că și sufletul nostru e întunecat, plin de spectre, și avem nevoie de o Judith care să ne deschidă ușile lui, să ne aducă lumina?! Prima ușă dă într-o cameră de tortură, apoi, a doua, într-una de arme, în a treia cameră este tezaurul, comorile Prințului, ca ușa a patra să dea într-o grădină, a cincea dezvăluie domeniile lui regești, ca a șasea ușă să dea într-o cameră plină de lacrimi, iar ultima, a șaptea, îi dezvăluie lui Judith fostele soții ale lui Barbă-Albastră, care arată însă ca niște zombi. Aici e numai Noapte, zice prințul, ultima cameră fiind camera morții. În zombi se va transforma și Judith, iar Barbă-Albastră rămâne singur, așteptînd, probabil, o nouă soție, pe care s-o roage să nu fie curioasă, să nu insiste să deschidă ușile, nici să pună întrebări. El nu vrea decât iubirea ei. Dar femeia vrea mai mult, vrea să afle și ce ascunde el.

Se poate medita la astfel de sensuri simbolice, fiindcă muzica este ca o pânză de păianjen, plină de subtilități și frumuseți cantabile, cu sonorități inspirate de folclor, așa cum sunt multe lucrări ale lui Bartók, compozitor care ar trebui asimilat și de istoria muzicii românești, fiindcă s-a născut în România, în Banat, și a făcut un cult pentru folclorul românesc, fiind unul dintre cei mai mari culegători și exploatatori ai lui.  Dar această delicatețe sonoră, cu taine și suișuri apoteotice, a fost „murdărită” de niște proiecții pe pereții Ateneului român în mod cu totul aberant. Organizatorii ne-au oferit la intrare și libertul tipărit al acestei opere, minunat, da, dar care nu a putut fi urmărit, fiindcă experimentele vizuale aveau nevoie de întuneric. Concertul s-a desfășurat cu lumina stinsă, muzicienii Orchestrei Naționale a Radiodifuziunii poloneze, care au intrepretat opera, sub bagheta lui Cristian Mandeal, au văzut partiturile cu ajutorul beculețelor de la stative. Efort inutil, dureros, fiindcă imaginile nu faceau decât să ne chinuie ochii, o avalanșă de umbre, care se voiau sincron cu textul, dacă se spunea că pereții Castelului sunt uzi și plouă, aveam imaginea unor stropi pe un perete. Găselnița plastică la parabola lui Bartók a fost un șotron. Un șotron cu șapte casete, ca să ne sugereze soarta?! Acest experiment nedorit a fost semnat de regizoarea Nona Ciobanu, căreia i s-a facut o prezentare de star internațional, deși nu cunoaștem nici o montare de-a sa pe scenele lumii, nici în România, să vorbim de ea așa cum vorbim despre Liviu Ciulei, Andrei Șerban sau Alexandru Tocilescu. La fel cum nu cunoaștem nici una din realizările scenice ale regizoarei Carmen Lidia Vidu, care semnează dublura multimedia a operei „Die Frau ohne Schatten” (Femeia fără umbră) de Richard Strauss, în interpretarea Orchestrei Simfonice și a Corului Radiodifuziunii din Berlin, dirijor Vladimir Jurowski, directorul artistic al Festivalului „Enescu”. A fost momentul mult așteptat, de maximă ofertă, al festivalului.

Vorbim aici de două premiere, două opere de prestigiu, piese reper în programul ediției 2019. Atât la Ateneul Român, cât și la Sala Mare a Palatului, aceste opere, „Caselul Prințului Barbă-Albastră” și „Femeia fără umbră”, au fost prezentate în primă audiție!

Prima audiție a unei opere este un moment esențial. Mai ales când este o operă-concert înseamnă că se dorește o concentrare a audienței asupra muzicii, nu asupra spectacolului. Altfel, ar trebui să fie reprezentată pe scena operei. Muzica e importantă, peceperea și înțelegerea ei. Înțelegerea ei depinde apoi de text, de libret, de cuvinte, de sensurile lor. Apoi depinde de interpretare, de soliști, de cor, de instrumentiști, de dirijor. Și totul ar fi fost perfect, fiindcă Jurowski are ambiții monumentale, iar opera lui Strauss este monumentală, are de toate. La Ateneu muzica s-a auzit perfect și șansa ei a constat în faptul că proiecțiile multi-media au cuprins pereții laterali ai sălii. Eu, care am stat în față, am avut perceperea mai puțin viciată de imagini. Oricum, mi-am dat seama că muzica exprimă mult mai profund textul, e chiar cu mult deasupra lui, ne plasează într-un plan metafizic, decât erau imaginile, care coborau la un concret pueril. Se vorbea despre lanțuri și săbii, se arătau lanțuri și săbii, despre o grădină, vedeai o grădină etc. Dacă a vrut să compromită arta filmului, regizoara a reușit!

Dar la Sala Palatului a fost un dezastru, findcă textul, scris cu litere albe, se suprapunea peste imaginile calofile ale d-nei Vidu și nu-l mai puteai urmări. A fost un text masacrat de imagini. Apoi, personajele operei erau jucate de soliști, care aveau gesturi operetistice, dar iamginile nu se lăsau mai prejos, ne ofereau și ele soluția lor de interpretare. Și ce interpetare! Ne ofereau un fel de stampe japoneze ale mediului unde are loc acțiunea, deși libretul operei, scris de Hugo von Hofmannsthal, este inspirat de literatura fantastică scandinavă și germană. Este o operă suprasofisticată, cu sonorități aparte, cu o simbolistică foarte complexă, de la observații cotidiene la meditații filosofice, cu părți vocale foarte complexe, pe măsura aparatului orchestral copleșitor, cu efecte supranaturale. Ce personaj! Femeia fără umbră, femeia, împărăteasa, care își caută umbra, în timp de împăratul împietrește! Ea vine din lumea spiritelor și caută o muritoare care să-i cedeze umbra! În paralel cu acest plan, există planul lumesc, în care apare Barak, un personaj care face parte din familia lui Falstaff. Gogol a imaginat un cumpărător de suflete moarte, aici o femeie vrea să-și vândă „inutila-i umbră”. De, mulți facem umbră degeaba pământului! Uităm că umbra este semnul vieții. Numai prin onestitatea sa, prin faptul că nu jinduiește la umbra altuia, cu vrea să aibă propria-i umbră, împărăteasa își recapătă umbra, iar soțul ei, împăratul, iese din încremenire.

Or, acestui barochism sui-generis, acestui univers supramagic și grotesc totodată, precum cele două planuri ale acțiunii, acestei copleșitoare policromii sonore, nu-i mai trebuia o încărcătură în plus, proiecția, un amalgam imaginativ, neînțeles cred nici de autoarea lui. Greu se poarte imagina o calofilie atât de lungă și fără sens, o invazie de semne și simboluri, greu de urmărit. Aveam bombardamentul sonor, nu era nevoie și de un bombardament vizual! Urmăream imaginile sau muzica, pe interpreți, fantstica orchestră și corul ei sau caligrafia digitală?! Dacă ne imaginăm opera lui Strauss ca un organism viu, proiecțiile erau partea lui artificială. E ca și cum am vedea un spectacol pe mobil, numai că aici mobilul a devenit monumental, cât tot ecranul scenic. Presiunea vizială era așa de mare, imposibilă chiar, fiindcă imaginile ucideau textul (de ce nu a fost proiectat lateral?), încât la prima pauză spectatorii au început să plece, iar la a doua pauză, sala a rămas aproape goală. Vladimir Jurowski, cu talentul său muzical atotcuprinzător, a atins performanța să masacreze o capodoperă. Și este vorba de o operă în primă audiție!

Nu am nimic cu experimentele, dar să le facă la ei acasă. Nu, ei vin la români, fiindcă România este o țară a experimentelor. Se experimentează pe scena politică, economică, socială, de ce să nu se experimenteze și muzical, la Fesvialul „Enescu”, fiindcă bani sunt (altfel de unde datoria de 103 miliarde Euro), dar nu există conștiință și învățătură. Vă puteți imagina un ministru al culturii care poate să înțeleagă așa ceva?! După „era Holender”, care a fost un dezastru pentru Festival, fiindcă l-a măcelărit pe Enescu, aproape că l-a exclus din programe, ediția 2017 a fost prima care l-a reabilitat pe Enescu și i-a cântat zilnic câte o piesă sau două. A fost cu adevărat ediția Enescu. Era speranța că am intrat în normalitate, într-o sferă rațională. Da, dar tot atunci s-a născut „era experimentelor”, când trei opere majore, „Oedipe”, „Damnațiunea lui Faust” și „Mathis pictorul”, au avut parte de experimentul multi-media, când muzica a fost invadată de proiecții.

Am făcut o analiză pe larg a acestui triplu experiment, i-am transmis impresiile mele și d-nei Vidu, am încercat să lămuresc din puncte de vedere estetic această problemă complexă a muzicii ilustrate vizual, dar nu am fost înțeles, dovadă că boala se întinde, greșelile au apărut și la această ediție și se vor continua dacă Vladimir Jurowski nu înțelege, se lasă sedus de farmece plastice, dacă nu oprește experimentul, dacă nu ia aminte la ce-i spun alții, cu mai multă experiență decât el, precum dirijorul englez John Nelson, specialist în muzica lui Berlioz, care, la transpunerea în imagini a operei „Damnațiunea lui Faust”, a spus: „Mie îmi place mult mai mult opera lui Berlioz fără partea vizuală. Pentru că vizualul limitează, de fapt, imaginația spectatorului. Dacă te uiți la un film, ai doar acea viziune impusă de regizor. Nu ai cum să-ți construiești propria viziune”.

Nicăieri pe acest pământ nu am văzut acest tip de masacrare profesionistă a unei opere în primă audiție. Experimentele se fac de regulă pe opere consacrate. Dacă vedeam „Traviat”a de Verdi, de pildă, cu imaginile d-nei Vidu, nu era  nici o pierdere, fiindcă opera lui Verdi e arhicunoscută. În focusul artei mondiale, Lincoln Center de la New York, n-ai să vezi așa ceva, deși sunt peste 20 de săli dintre cele mai bune din lume. Există o singuraă sală, „Atrium”, dotată cu un mare ecran, unde în fiecare joi seara se practică această formulă, muzică și imagini, dar totul este gândit pentru așa ceva, pentru experiment. Adică sunt compozitori care compun anume pe ideea transpunerii unor imagini proiectate pe muzică. Sau invers. Ascultăm cum muzica face un original comentariu al imaginilor plastice pe care le vedem pe ecran. Este ceva cu totul special, care se experimentează programatic.

Dar aici, la un festival de muzică clasică, nu este cazul. Le-am trimis organizatorilor ample materiale de la Festivalul Mozart de la New York, să afle cum se deschide un festival către artele surori, îndeosebi către spectacolul de balet. Festivalul Mozart e axat acolo pe spectacole diverse, pe forme de reprezentare cât mai spectaculoase, cât mai atractive. Vizualul este dominant. Dar așa este gândit, ca un vast repetoriu teatral-muzical. De altfel, Broadway este regele musicalului cinematografic. Nu mai insist. Dacă va continua așa, Jurowski o să cânte cu sala goală. Publicul românesc nu e obișnuit cu experimente. Dacă vrea să transforme Festivalul Enescu într-un Festival Mozart, e nevoie de o politică nouă, radical schimbată, care rupe cu tradiția Festivalului și cu pregătirea clasicistă a spectatorilor săi buni.

Pentru situația actuală, ar fi fost salutar dacă oferea opera lui Strauss în primă audiție muzicală, exclusiv muzicală, iar a doua seară relua spectacolul cu imagini. Spectatorii ar fi ales, între Strauss și d-na Vidu. În cazul unei opere în primă audiție este un fapt elementar să fie prezentată opera, ea prevalează, ea trebuia să fie slujită, nu experimentul. Important este compozitorul, el trebuie slujit de către dirijor, orchestră și tot ce mișcă pe pereți. Nu poți să iei o asemenea operă monumentală ca pretext pentru un experiment vizual!

Este o chestiune de abecedar estetic, dar acești oameni nu vor să învețe, ei depășesc albia, dau peste maluri. Opriți masacrarea capodoperelor! Altfel faceți un mare păcat!

Consolări muzicale

Am primit recent o scrisoare de la Steve Shaiman, unul dintre marii muzicieni ai Americii, specialist în muzica swing, după cum se numește și orchestra sa: „Swingtime Big Band”.  Eu am scris despre un concert de-al lui în românește, textul l-am publicat în câteva reviste din România, Steve Shaiman l-a descoperit, l-a tradus în engleză și mi-a trimis această scrisoare: „Dear Mr. Modorcea, This is Steve Shaiman writing from Swingtime Big Band, and I must apologize most sincerely for taking so long to reply to your kind email.  Somehow, I did not see it when it first came in, but I recently changed email servers, and I was reviewing some unopened emails and I just saw this tonight! I did see that you wrote about me and our band’s concerts at Carl Schurz Park both last year and again this year, so thank you very much for your kind words (at least what I could understand using Google Translator!), and I am very glad to know you enjoyed our performances. I hope that next year you will come again to hear our concert number 11 at Carl Schurz Park, and please do come up after the concert to introduce yourself so that I can greet you in person! Until then, I thank you again, and I wish you all the best. Warmest regards, Steve Shaiman”[1].

Americanii mă citesc. Limba nu e o problemă pentru ei. Există Google Translator. Nu e prima oară când primesc astfel de semne de la vedetele lor, mai ales de la galeriști și artiști plastici. Dar și de la muzicieni. Cred că cele mai frumoase cuvinte despre mine le-a scris Richard Owen, organist și fondator al celebrei orchestre „Camerata New York”. Am dat aici doar scrisoarea lui Shaiman pentru a spune ceva foartre importrant pentru cine are urechi: Suntem mai iubiți și apreciați în lume decât acasă. Un director de trupă de jazz mă poate citi, dar românii, nu. Când mi-am lansat a suta carte, „Sanctuar”, am invitat pe toată lumea. Personal am dus zeci de invitații la U.S. și U.C.I.N. Ce ziarist a venit? Ce coleg cineast sau scriitor? Ce oameni de televiziune? Cine mă citește? Și am să va dau imediat un exemplu, care m-a revoltat, legat de recitalul de la Ateneu al cuplului Julia Fischer (vioară) și Henri Bonamy (pian), care a fost un regal, cu un program desăvârșit, care spune totul despre interpreți: sonate de Mozart, Brahms, Enescu și Rapsodia „Tzigane” de Ravel. Au cântat dumnezeiește. Julia s-a dovedit o interpretă nemaipomenită, trecând cu un firesc dezarmant de la un stil la altul, din memorie, fără partitură. S-a putut vedea foarte clar originalitatea lui Enescu în acest patrulater sonor. Dar cum sunt prezentate în Caietul-program aceste piese, este de plâns. Mă opresc doar la Enescu, la „Sonata nr. 2 în Fa minor pentru vioară și pian, op. 6”. Este prezentată rudimentar, cu această remarcă finală, ce ar caracteriza sonata: „un permanent joc cu alură de carusel”.

E incredibil! Așa a fost prezentată această perlă enesciană și în anii trecuți. Degeaba am scris 6 carți despre Enescu, despre isihasmul enescian, acești autori de programe nu m-au citit, nu pun mâna pe carte, nu vor să învețe. O gașcă de parangheliste scriu de ani buni aceste programe, recopiindu-le de la o ediție la alta. Anunță cu tam-tam că vor să facă educația publicului prin festival, foarte bine, dar educația trebuie să înceapă cu ele. Ele să pună mâna pe carte. Și să afle că „Sonata nr. 2 pentru vioară și pian” este o piesă isihastă care își are izvorul în copilăria lui Enescu, mai precis, în biserica din Zvorișea, unde Enescu își petrecea vacanțele, fiindcă bunicul său era parohul bisericii, a păstorit acolo timp de 52 de ani, iar micuțul Jorjac se simțea ca acasă în mediul bisericesc, al credinței străbune. Și, așa cum mărturisește Enescu în Amintiri, în biserica din Zvoriștea a auzit un sunet divin, a avut o revelație sonoră, iar acel sunet l-a obsedat și a crescut în el până a dat această roadă: „Sonata nr. 2”, scrisă la Paris, pe când era student la Conservatorul de Muzică (aprilie 1899).

E suficient să o comparăm cu „Sonata în Sol major pentru vioară și pian” de Brahms, unul din „cei trei B”, idoli ai lui Enescu. Cât de telurică și de zbuciumată este această sonată, cât de gravă și tumultoasă, plină de dramatism, total lumească, un roantism năvalnic anticipându-l pe Rahmaninov, un barochism teluric, i-aș zice, față de Sonata lui Enescu, senină, divină, care deodată subțiază sunetul, fiindcă e un sunet ceresc și împletește o țesătură metafizică de o mare finețe, de un mare rafinament, ca o rugăciune isihastă. În acest plan ne aflăm. Spre noutatea conceptuală a muzicii, nu îngr-un plan ludic, ciclic, de carusel, cum greșit este scris în program. Ludice sunt piesele lui Mozart și Ravel, de o mare bogăție și inventivitate sonoră. Dar ei, ca și Brahms, sunt în pragul metafizicului, sunt mai mult viscerali.

Trăirea estetică a muzicii are trei niveluri, fizic, la nivel de simțuri, metafizic, la nivel sufletesc, al translației interioare, și conceptual sau suprametafizic. Aici se află Enescu, prin toți porii ființei sale. Românii nu l-au înțeles. Nu l-au înțeles nici pe Brâncuși, nici pe Eliade, nici pe Cioran, nici pe Ion Marin și Alexandra Dariescu, pianista, care au cântat cu Orchestrea Națională a Franței „Concertul în Sol major pentru pian și orchestră” de Maurice Ravel. Și o doamnă de lângă mine îmi spunea la sfârșit, în timp ce aplauda cu entuziasm, dar și cu lacrimi în ochi: „Sunt români, românii noștri! Ce minuni! Ce talente! De ce nu vin ticăloșii de la putere aici, să-i vadă, să vadă cine sunt românii! Vedem ce sunt o dată la doi ani sau la șapte ani! Fiindcă ei pleacă și-i bucură pe alții, pe străini, pe cei din țara care i-a adoptat, Elveția pe Ion Marin, Anglia, pe Dariescu”.

Da, românii sunt un miracol, dar toți pleacă, fug în țări care îi înțeleg, care știu să aprecieze valoarea lor. Am umplut și vom umple lumea de talente. Și noi, românii de acasă, cu ce ne alegem?, mai zicea doamna revoltată. Cu consolarea că românii noștri sunt minunați. Și mi-a mai spus, știați că părinții lui Lawrence Foster sunt români? Dar dvs știați, i-am replicat eu, că mama lui Henri Bonamy esta născută în România, că el, după mamă, este român? Și am început să pomenim zeci de nume de români care ne-au făcut și ne fac cinste în lume, de la Sergiu Celibidache la Roman Vlad sau Vladimir Cosma, de la Silvia Marcovici la Radu Lupu, de la Remus Ajoiței la Crisitan Măcelaru, de la Angela Gheorghiu la Critstian Badea, și lista este nesfîrșită.

Da, dar ce consolare este această realitate să știm că ei sunt români și că îi putem vedea din an în Paști? Ei, oriunde ar fi, sunt români, e adevărat, dar nu reprezintă România. Sunt ca Bianca Andreescu, are nume românesc și părinți născuți în România, dar reprezintă Canada, țara în care s-a născut acum 19 ani. Și se știe din ce cauză au plecat părinții ei a doua oară, când au revenit cu gândul că Bianca lor va face tenis, dar condițiile puse de români au fost inacceptabile. Exact din această cauză pleacă mii și mii de valori!  Și recunoașterea e numai a posteriori. Și nici atunci. Adică după ce omul pleacă, renunță să mai trăiască aici (ce dramă e să renunți la casă, la copii, la părinți, la grădina cu flori!), după ce se afirmă printre străini, cu greutate, uneori cu mare chin (căci viața acolo nu e pe roze), în sfârșit, după ce ajunge pe firmament, ia un premiu, are un ecou internațional, abia atunci sar și românii cu recunoașterea: „E român de-al nostru! Ați văzut ce poate face un român? O minune!”

Gemenele trupei „Indiggo”, care sunt stele pe firmamentul muzicii și artei americane, au reușit pe Broadway cu un spectacol antologic, „Wicked Clone”, au primit recunoașterea celor mai competente personalități și instituții muzicale, ca Broadway Record, care le-a scos un album cu 25 de piese originale, de asemenea compania „Barnes @ Noble”, care le-a publicat romanul „Wicked Clone”, apoi piesa de teatru și cartea de poezii, ca și filmul, toate cu titlul omonim, plus zeci de video muzicale și alte fapte remarcate și premiate, preecum piesa „La, La, La”, care le-a adus un premiu Grammy, cu alte cuvinte, se pot mândri cu o operă, deși sunt în plin zbor, la mijlocul carierei, numai mass media de la noi, din România, se face că nu știe, poate nici nu știe, dar dă verdicte, inventează diferite prilejuri să spună despre ele că sunt netalentate, că nu au voce etc. Invidia, răutatea și prostia nu mai au margini. Nu ți-e rușine că există asemenea oameni într-o țară ca un rai, pe care au distrus-o?! Iar acum nu mai termină cu osanalele la adresa sportivei Bianca Andreescu, după ce a câștigat „U.S. Open!”. Sunt în stare să facă război cu Canada! „Bianca e româncă, e de-a noastră!”. Ce rușine! Cu ce au ajutat-o românii, țara, să ajungă acolo, în vârf? Cu nimic. Dimpotrivă, i-au obligat pe părinții ei să-și facă și pentru a doua oară valiza și să nu se mai uite înapoi!

O să rămână țara fără țitere, fără Pani și Dionisiaci, dar cu un mare Festival care ne dăruiește consolări muzicale.