În volumul „Sanctuar” am lansat un nou gen de poezie, poezia cântată, idee pe care o dezvolt într-un volum special pe care vreau să-l lansez în septembrie la Festivalul „George Enescu”. Însă această lansare mi-am propus să o fac cu o exemplificare, să prezint un poem cântat. Am scris unor compozitori din tară, revistei „Artă sunetelor”, conducerii Festivalului „George Enescu”, Uniunii Compozitorilor, unor regizori și actori, dar nimeni nu s-a angajat cu nimic. Cei mai mulți nu mi-au răspuns. Mai rămâne să mă adresez și studenților de la Conservator, cu speranța că cineva se va incumenta să compună muzică și să joace pe versurile unui poem că „Geniu castru”, aflat în volumul „Sanctuar”, gasibil pe piață. Mă gândesc la un Iancu Dumitrescu, care a încercat asemenea formule, de combineare a muzicii cu poezia.

Și ceea ce nu putem face noi, fac alții. Faptul că ideea mea este valabilă și posibilă, a dovedit-o un concert recent de la celebra „Carnagie Hall” din New York. Este vorba despre recitalul cunoscutei violonceliste Nina Kotova, un star incontestabil al muzicii mondiale, născută în Rusia, cu studii la Moscova și Köln, stabilită ulterior în America. Apare că solistă încă de la 11 ani în concerte cu orchestra, adunând summa cum laude de pe toată planeta. A cântat la casa imperială din Japonia şi cea regală din Londra, sub bagheta lui Vladimir Jurowski - directorul Festivalului „George Enescu” și a multor dirijori prezenți și la București, precum Pappano și Thibaudet, sau alături de Joshua Bell, Sarah Chang sau Lang Lang, dar mai ales a cultivat prezența unor actori că John Malkovich, Jeremy Irons sau a unui cântăreț că Sting, cu care a experimentat formulă „muzică și poezie”, prezentată și acum, dar într-o altă formulă, care a uimit asistența, pe sobrii și experimentații melomani americani.

Acum a apelat la pianista Valentina Lisitsa, americancă născută la Kiev, o foarte cunoscută solistă pe scenele lumii, rafianta și apreciată pentru virtuozitate, specializată în interpretarea unor clasici că Rahmaninov și Chopin, și la starul hollywoodian Bella Thorne, care a jucat în zeci de filme, în special seriale, fișa ei este impresionantă, care recită în timp ce Kotova cânta la violoncel sau era acompaniată la pian. Seria unor astfel de concerte se numește „Legato Arts”. Cele trei femei care au dat acest Concert-spectacol sunt de o frumusețe deosebită. Nina pare venită din lumea lui Nikita Mihalkov, iar Thorne, supranumită în lumea filmului „B*tch Bella”, a avut ideea să afiişeze un comportament de Cleopatră, împodobită fiind cu brățări, ceasuri și inele prețioase.

Și că surpriză să fie totală, în partea a doua a apărut și Mod Sun, un recitator celebru, compozitor și rocker, care a colaborat cu mulți cântăreți, printre care Bob Dylan și Prince. Sun a venit într-o costumație de raper, vopsit, cu cercei în nas, cu haine de mătase foarte extravagante. De altfel, el și Bella formează un cuplu cunoscut, ea are 21 de ani, el, 32, și fac senzație unde apar. Oricum, la Carnagie Hall, înainte de a întră în clădire, au fost întâmpinați de zeci de reporteri și fotografi, într-o atmosfera hollywoodiană, de „red carpet”. Ea era îmbrăcată într-un costum verde, care îi punea silueta în valoare, iar el în varii haine colorate, tărcate, cu însemne de raper, cu pantofi chaplinieni.

A fost de-a dreptul atipic că în sobrul Carnagie, în sala Weill Recital Hall, să apară un astfel de eveniment șocant. Dar să nu uităm că aici e America, unde orice este posibil. Și excesele spectaculare se absorb în mare muzică, fiindcă, până la urmă, marea muzică a triumfat. Recitalul s-a încheiat cu celebra Sonata în La Major pentru violoncel și pian ce Cézar Franck (1822-1890), cântată de Nina Kotova și Valentina Lisitsa cum și-ar fi visat poate să asculte și George Enescu, cel care a făcut să strălucească cealaltă sonata de Franck, pentru vioara și pian. Sonata pentru violoncel și pian însă este mult mai spectaculoasă, cel puțîn partea a treia (scherzo) este model pentru ceea ce numim iutirea de sine, este o parte în care interpretele au intrat în delir sonor. Piesă lui Franck, poate cel mai inovativ compozitor francez, a fost foarte potrivit aleasă, în spiritul spectacolului propus de Kotova. Un recital fenomenal, de mare clasa. Copleșitor.

Desigur, n-am spus totul, pentru că excesele actriței Bella Thorne au fost favorizarte de celelalte piese alese. Este vorba în primul rând despre Partita No. 1 for Solo Cello „Songs and Poems” a compozitorului american Philip Glass (b. 1937), cel mai apreciat compozitor al momentului, pe care am avut șansă să-l cunosc la un festival de muzică cehă. El a fost elevul lui Anton Webern, a urmat Juilliard School of Music, a studiat la Paris cu Darius Milhaud și Nadia Boulanger, dar și cu celebrul artist al sitarului Ravi Shankar (fiica acestuia a concertat la ediția 2017 a Festivalului „George Enescu”). Dar Philip Glass este renumit pentru muzică atonală minimalistă. Însă piesă aleasă de Nina Kotova nu este serialista. Partita cuprinde șapte mișcări și toate îmbină partiturile solistice ale violoncelului cu poezia, recitată de Bella într-un fel de dans în jurul violoncelului.

La fel s-a întâmplat și cu piesă Wichita Vortex Sutra, în care Philip Galss introduce un original poem al lui Allen Ginsberg, un manifest împotriva războiului din Vietnam. Glass a compus adesea muzică pentru teatru și acest lucru se vede și aici, unde arta violoncelistică pune în valoare ideile textului. Mod Sun s-a desfășurat pe partitura „Spiegel im Spiegel” a estonianului Arvo Pärt, renumit pentru genul „collage”, dar și pentru serialismul experimemntat pe muzică medievală. El utilizează sincronisml între voce și instrument. Acest stil este numit „tintinnabuli”, un fel de sunete de clopoței. Și piesa aleasă de Kotova, compusă în 1978, face parte din acest stil. Titlul, în traducere, înseamnă din „oglindă în oglindă”, sugerând o serie de imagini, ce se vor infinite. Un senzațional manifest vocal și instrumental, versurile având rolul să acopere partitura pianistică aflat în fortissimo.

Recitalul a mai inclus și piesa „Kol Nidrei for cello and piano, op. 47”, de Max Bruch (1838-1920), o piesă de o mare sensibilitate inspirată de sfânta zi Yom Kippur, Ziua Ispășirii sau Ziua Marii Iertări, compusă pentru Comunitatea evreiască din Liverpool, pe când Bruch, care era protestant, a fost dirijorul lui Liverpool Philharmonic (1880-1883).

Păcat că la noi lucrurile se leagă prost. Un asemenea concert mi-e greu să cred că poate există vreodată pe o scenă cultă românească. Festivalul „George Enescu” este prea tributar muzicii clasice și unor formule îmbătrânite. Când muzicieni că Iancu Dumitrescu vor fi aduși din margine în centru, se va petrece poate un reviriment. Eu propun ceva și mai îndrăznez, poezie cântată, dar sub formă recitativă, apropiată de teatru, nu de operă. Bella Thorne își făcea timid propria regie, se mișca în jurul pianului, se lipea de pereți, se așeza pe podea, dar dacă există un libret, totul capătă altă dimensiune, e nevoie și de o regie propriu-zisă, atunci actorii vor avea cu adevărat roluri de jucat. Nemiavorbind de faptul că ei trebuie să și cânte.  Un fapt obligatoriu dacă sunt actori. Altfel visele noastre nu se împlinesc, ori le vedem denaturate pe alte scene. Și e păcat.

Corespondenţă de la New York