Soarta unui critic de artă este foarte grea în America, fiindcă presupune capacitatea de a te adapta la toate experiențele. Gustul tău estetic nu trebuie să prevaleze în față diversității. Nu există o demarcație între genuri artistice, nu există o tendință sau direcție care să aibă legătură cu tradiția. Cultura însăși este bulversată de căutările experimentale, care nu au legătură cu arta, iar negustoria transformă opera de artă în marfă. Mereu, la fiecare pas, te întrebi ce e arta? Niște scaune rupte și aruncate într-un colț de galerie, care nu seamănă cu nimic din ceea ce știm că arată o galerie, fiindcă aici este vorba de un palat? Gunoaie în palate?! „David Zwirner Gallery”, de pe 69 St., sau „Petzel Gallery”, de pe 67 St., sunt astfel de minuni ale arhitecturii. Nu știi ce să admiri mai mult, locul unde se expune sau ce se expune.

Mă uităm la ce expunea Jorge Pardo, la „Petzel”, în expoziția numită „Excentric Reflexivity”, în care kitsch-ul era chiar strident, un nonconformism aberant, precum un frgider, care era cea mai admirată „operă de artă”, fiindcă în el se găsea ciocolată și bere Radeberger, pe care le doreau toți. Niște scule de atelier, chei mecanice de diferite dimensiuni, aruncate pe podea, nu puteau stârni nici un fel de reacție primară, darămite una estetică. Artistul nu ne-a dovedit că știe să tragă o linie, să deseneze un portret, dar avea rudimentele sale reflexive (de unde reflexivitate la ceva opus oricărui act de gândire?) expuse într-un palat. Și mă gândeam la mii și sute de mii de artiști de mare talent din România și din alte țări europene care mor cu talentul în brațe, fiindcă nimeni nu le da șansa să ajungă aici. Vizitatorii, de o mare eleganţă, oameni aleși din lumea artei, nu aveau nici un ochi pentru ce era expus, ei discutau între ei, veniseră să se revadă, să se reîntâlnească, expoziția era doar un pretext pentru continuarea unor disctuţii anterioare.

Este cumplită presiunea kitsch-ului în palatele americane. Și sunt mulți tineri, în special asiatici, care admira astel de experimente, ca niște dulapuri făcute țăndări și care ocupă o sala de expoziție de vis. Cred că niciodată artiștii cei mari ai lumii nu au beneficiat de asemenea condiții de manifestare a harului lor precum acești neica-nimeni. Această frondă, de a face ceva fără să faci nimic, cum spune Lars von Trier în „Dogma” lui, de a face ceva fără nici o substanță, fără nici o rezistență materială măcar, fiindcă materialele sunt cu totul ordinare și efemere, este total depășită, au realizat-o de acum aproape o sută de ani avangardiștii. Da, dar s-a uitat, și o reiau „artiștii” contemporani, care se prefac că nu au auzit de un Marcel Duchamp, fiindcă invazia spectatorilor, a privitorilor şi a clineţilor tineri încurajează astfel de tendințe, care fac parte din malaxorul nonculturii. Snobismul este cel mai mare adversar al artei și nu e nimic de făcut, nu te poți lupta cu el, este imperial, adică masiv, ca aglomerația din Times Square.

America este țara banului. Arta nu cotează aici. Nu suntem în Europa geniilor, aici orice neica-nimeni, dacă are tata bani, poate deveni peste noapte artist de geniu, expus în cele mai selecte galerii. Desigur, nu trebuie să judecăm viața artistică a New York-ului după expoziția de la „Petzel”. E suficient să intri în galeria următoare și deodată totul se schimbă. Că minunile create de Sherrie Levine în expoziția de la „Zwirner”, numită „After Reinhardt”. Uluitor! Artă sută la sută! Levine este o clasică a modernismului, ea s-a afirmat în anii ’70 și are o experiență covârșitoare în genurile pictură, sculptură şi fotografie, ceea ce expune și acum. De la seria de tablouri monochrome după Reinhardt la sculpturi de epoca renascentistă, în care domină combinațiile dintre animale regale, că leul și elefantul, la seria de portrete alb/negru și color, o adevărată sarabandă a circului, a personajelor expresioniste, tot după Reinhardt, nume care ne trimite la artistul american Ad Reinhard, abstractionist, care a activat în anii ’30-60’, dar și la inovativul regizor de teatru și film german Max Reinhardt. Suntem aici în lumea culturii, a marilor asociații de idei, a rafinamentului artistic.

Ce facem în această situație, în care, în două palate alăturate, se pot vedea experiențe atât de diferite, radicale, unul care ține de tradiție, altul de non-artă. Frumosul și uratul conviețuiesc pe aceeași stradă, te lasă să alegi. Nu poți decât să constați, să descrii și să optezi, dacă ai de ales și totuși trebuie să dai un verdict. Iar peste cele două tendințe, apare a treia, la Long-Sharp Gallery, de pe 57 St., în care artistul Metis Atash, în expoziția „Introspection”, expune o serie de statui reprezentând un copil budist care se roagă. Suntem deodată într-un spațiu sacru, care ne amintește că suntem fiinţe care avem o credință și un Dumnezeu.