Nu credeam că „Di Donna Gallery” poate avea aici, la New York, vreo concurență. Și iată că zilele trecute am descoperit o comoară surrealistă la „Heather James Fine Art Gallery”, aflată pe 75 St., în coada lui MET Bauer - ex-Whitney Museum, într-un palat în care intri direct din lift. Și aici ochii mi-au căzut peste minuni suprealiste, pe care nu le-am mai văzut și nu credeam că am să le văd vreodată.

Galeria este mândră prin faptul că deține un celebru tablou al lui Salvador Dali, „Les Yeux Fleuris” (1944), expus și acum, la prețul de 1.400.000 dolari. Multe alte lucrări oscilau spre milioanul de dolari, dar marea supriză este tabloul „Farm House at Essex” (1929) al lui Edward Hopper, un clasic, considerat reperul sau pionierul realismului american, care acum a fost inclus și în spectacolul artei surrealiste. Tabloul, reprezentând o fermă, cu un gard misterios din pietre stâncoase, este cotat la suma de 2.750.000 dolari! Expoziția cu vânzare se numește  „The Female Gaze. Woman Surrealists în the Americas and Europe” (Privirea feminină. Femei surrealiste din America și Europa), și conține lucrări semante de 15 artiste: Frida Kahlo, Alice Rahon, Leonora Carrington, Magdalena Abakanowicz, Gertrude Abercrombie, Dorothy Dehner, Aube Elléouët, Leonor Fini, Helen Lundeberg, Teresa Pagowska, Kay Sage, Stella Snead, Dorothea Tanning, Marina Tischler, Nancy Youdelman.

În galeria lui Di Donna, aflată într-un palat de pe Madison Avenue, dar într-un spațiu mult mai generos, căci apartamentul a fost transformat chiar în galerie, nu am văzut lucrări decât ale primelor trei artiste, restul sunt insolite. Chiar și ceea ce se expune din Eleonora Carington, de pildă, 7 tablouri, este insolit, precum lucrări ca „Bayan” (1980), estimată la 65.000 de dolari, sau o lucrare în tempera pe masonita (1940), oferită la prețul de 95.000 de dolari. Toate sunt piese splendide ale genului, unele adevărate capodopere, precum „Les jumeaux ingrats” (1982) de Leonor Fini, care realizează un contrast între un personaj mitologic și două femei renascentiste. Frida Kahlo e prezență cu două ingenioase desene din 1947. Și fiecare tablou are câte un element de atracție sau sunt de-a dreptul misterioase, precum cele semnate de Gertrude Abercrombie, care concurează stilul lui René Magritte.

Într-un colț de trecere de la o sala la altă, care se face că printr-un tunel, există expusă lucrarea „Bonnet” (Pălărie de damă), iar în fața ei te întâmpină autoarea, artista Nancy Youdelman (n. 1948). Ce vedem? Cinci cutii de peruci, iar pe ele perucile și, în peruci, capetele care le-ar fi purtat. O imagine a decapitării. Parcă am fi la Turnul Londrei. Cine sunt cei decapitați? Artista nu a știut să-mi spună. Ea a avut o idee, dar chipurile celor decapitați sunt neutre, ca de manechine, și nu s-a gândit să le dea un nume. Dar le-am dat eu. I-am spus că primul cap decapitat e al lui Rembrandt, următorul al lui Van Gogh, apoi am înșirat alte nume, că Egon Schiele, Amedeo Modigliani, Caravaggio sau Goya. Se pot adaugă și alții. Fiindcă sunt mulți. Istoria artei, cu rare excepții, este o istorie a decapitării artiștilor. Soarta multora a fost dramatică și tragică. Artiștii s-au dăruit, s-au sacrificat pe altarul artei, iar oamenii de afaceri i-au decapitat, au profitat de opera lor.

Există acolo, în apropiere, și un diptic al lui George Condo, teribilul artist american, primul tablou reprezintă un personaj ex-catedră, ca un savant, cu ochelari, iar celălalt un clown cu un morcov înfipt în cap. Titlul: „The Arrival. The Departure” (2004). Omul intră intrr-un birou plin de speranța și pleacă învins, ca un clovn lovit de un glonț, așa cum este folosit morcovul în celebrul film „Shoot’em Up” (2007), protagonist Clive Owen. Clown-ul ar fi Fellini, iar morcovul, negustorul american, dealer-ul. Mai ales istoria artei european-americană poate fi descrisă ca o decapitare a artiștilor europeni și o prosperare a a delers-ilor americani.

Dincolo de această interpretare metaforică, expoziția „The Female Gaze” este o ofertă tentantă, o imagine a artiștilor/artistelor care doresc să fie sacrificate, caută să fie decapitate, așa cum Catherine Deneuve spunea, în dispută europeano-americană a hărțuirii sexuale, că femeile ar trebui să provoace, să seducă, fiindcă, dacă nu s-ar lasă seduse, viață, implicit dragostea, nu ar avea nici un sens. Un artist este decapitat când i se ia opera, când i se vinde, uneori pe nimic, iar urmașii prosperă de pe urma sa. Gândiți-va numai ce se petrece la casele de licitații. Am aratat nu o dată că lucrări de Picasso, pe care el le-a vândut de nevoie în timpul vieții cu 20 de dolari sau cu o sută, azi se vând cu milioane de dolari. Să-i urăm și galeriei Heather James să meargă pe acest drum, fără să-și piardă umorul.

Corespondență de la New York