Muzica de sub cupola Ateneului Român se simte ca la ea acasă. Totul e pur și minunat, mai ales când nu există proeicții.  Transmisiile TV de la Ateneu au salvat Festivalul, fiindcă nu au avut ca scop decât să transmită ce se cântă, nu și ce se vede pe pereți. Nici ce se vede în sală, unde mascații nu contau, mai ales că multe locuri erau goale, sala era departe de a fi plină, infirmând sloganul „cu toate biletele vândute”. Și se mai vedea și câte un rătcit care intra în sală în timpul concertului. Cine îi dădea drumul? D-na Marinescu, era vaccinat? Categoric, lumea nu merge la un act de cultură cu asemenea restricții.

Dar nu ne interesa acest aspect. Bucuria de a primi direct muzica, de a fi în mijlocul orchestrei, în degetele și pe buzele instrumentiștilor, ne dovedea că nu era nevoie ca Festivalul să fie remorcat la niște condiții de neacceptat. Dovadă că melomanii au preferat să participe la Festival prin intermediul transmisiilor TV.  Camerele   s-au concentrat în exclusivitate pe concerte, pe interpreți, pe dirijor, pe orchestră. Iar percepția muzicii a fost totală, fără intermediari. Ne-am bucurat nespus de frumusețea concertelor transmise de la Ateneu.

Așa a fost concertul susținut de Orchestera simfonică din Basel, dirijor Adam Fischer. Pianista Alexandra Dariescu, cu cetățenie britanică, dar născută la Iași, a interpretat Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 7 de Clara Schumann, lucrare care este considerată de specialiști un manifest feminist. Alexandra nu este prima oară când vine la festivcal, dar acum ne-a mărturisit că ea are de câțiva ani un porgram special, acela de a promova piese compuse de femei. Ea stăpânește tot repertoriul clasic, dar a descoperit că există un număr de lucrări importante, mai puțin cunoscute de public, necântate. Iar Clara Schumann este o excepție, un model de femeie pentru istoria muzicii. A fost căsătorită cu Robert Schumann și s-a ocupat de creația acestuia, susținându-l până la moarte, cauzată de nebunie.

Deși a fost un copil-minune, Clara nu a avut timp să compună. a trăit sub dictatura tatălui ei, Freiderick Wieck, care i-a impus metoda sa de pian, precum Leopold lui Mozart. Wieck îi organiza concertele și a ținut-o mult timp departe de Robert Schumann, căruia i-a fost profesor. Clara a cântat prima oară concertele compuse de Robert. Acest concert de pian al ei a început să-l compună la 14 ani, a început cu partea a treia. Abia peste doi ani, la 16 ani, s-a gândit să compună și primele două părți. Pare o ciudățenie, dar o înțeleg perfect, fiindcă așa procedez și eu când scriu un roman. Și am scris 30. Încep cu sfârșitul. E un suport colosal să știi că ai suportul final realizat. Apoi o iei de la începutul propriu-zis și e mult mai ușor, fiindcă știi unde să ajungi.

Mi-am amintit acest lucru ascultând minunatul concert al Clarei Schumann, care este de o introspecție tulburătoare. E o nebunie curată, momentele de entuziasm juvenil îmbinându-se cu grijile adolescenței spre maturizare, elanul cu nostalgia, cu stările romantice. Dar nu este copleșit de romantism, este foarte modern, mai ales prin inegalitățile sale, prin spargerea ritmului, a oricărei linii melodice, având o structură simfonică, apelând și la colaborarea dintre pian și violoncel. Dialogul dintre instrumente este de o mare modernitate. Îl regăsim și în simfoniile lui Enescu. Concertul seamănă cu piesele lui Robert Schuman, dar și cu concetele lui Liszt sau Paganini, artiști pe care Clara i-a cunoscut personal. Dar mai ales seamănă cu neliniștile romantice ale muzicii lui Felix Mendelssohn-Bartoldy, un compozitor de geniu, fascinat, pe care Orchestra din Basel l-a avut în program. În a doua parte a concertului s-a auzit, sub cupola Ateneului, „Simfonia a III-a în la minor op. 56, Scoțiana”, o lucrare plină de melancolie și tumult.

*

Un alt concert transmis pe TVR 3 de la Ateneu a avut un progam regal, interpretat chiar de către Orchestra Filarmonicii Regale din Londra, dirijor Vasily Petrenko, o mai veche cunoștință a Festivalului.

Programul a cuprins piese foarte cunoscute, populare:

- „Mama mea, gâsca” de Maurice Ravel.

- „Caprice roumain pentru vioară și orchestră” de George Enescu

- „Simfonia destinului” de Beethoven

Piese câtate de nenumărate ori în Festival. Suita lui Ravel este inspirată din lumea feerică a basmelor, cu elemente de umor specifice literaturii fantastice. Plăcerea este dată de jocul coloristic al suflătorilor. Pe care îl vor regăsi la apogeu în Capricul lui Enescu. Iar „Simfonia a V-a” de Beethoven este cea mai cunoscută. Fiind compusă în primul deceniu al secolului 19, ea este considerată puntea măreață care face trecerea dintre două lumi, de la clasicism la romantism. Dar depășește această caracteristică, Simfonia anunță ce va să fie muzica lui Mahler și Bruckner, cel puțin prin Allegro, ultima parte, care este o fantastiucă împletitură între fortissimo și pianissimo, între tutti și sunetul firav al unui oboi sau flaut. Eu aș fi dirijat această simfonie arhicunoscută, lecție la Conservator, fără partitură, dar Petrenko a cam încurcat foile. Orchestra londoneză a cântat-o fantastic!

„Caprice roumain” al lui Enescu s-a vrut un elogiu fărcut Artei lăutarului român, din care s-a inspirat frecvent, ba în suita Impresii din copilărie l-a făcut personaj, i-a dedicat un loc aparte. Din păcate, lucrarea este neterminată. Ea a fost „restaurată și finisată” de compozitorul Cornel Țăranu. Se spune că contribuția lui este majoră. Țăranu a mai colaborat cu Enescu și nu prea s-a ridicat la înălțimea lui. Trebuie din nou să afirm, ca atunci când am ascultat-o prima oară, că „Suita română”, varinata lui Țăranu, este nemulțumitoare. A folclorizat-o excesiv. Enescu stiliza folclorul, nici măcar în „Rapsodii” nu sufocă structura cu piese lăutărești, dimpotrivă. Nu folclorul primează, ci stilizarea lui, conturarea unui univers spiritual original, brăzdat de linii melodice populare.

Dar aici se pare că Țăranu a nimenrit-o, fiindcă, dacă îi atribuim lui Enescu partea nostalgică, acea neliniște metafizică specifică muzicii sale, lui Țăranu trebuie să-i atribuim partea folclorizantă, după modelul „Rapsodiilor”. Oricum, partitura viorii este extraordinară și a fost cântată de Dmitry Sitkovetsky extraordinar. Rusul Sitkovetsky, născut la Baku, în Azerbaijan, este o personalitate marcantă, renumit în aranjamente soliste după piese de Bach. Păcat că la sfârșitul piesei a ținut un mic discurs, în care a lăudat festivalul și i-a adus osanale lui Mihai Constantinescu. Și-a adus aminte că a fost președintele Juriului pentru Vioară de la Concursul Enescu 2020/2021 și de unde a primit banii. Nu era potrivit. Mai portivit era să-l pomenească pe Vladimir Jurowski, care a adus o înnoire Festivalului, a îmbiunat noul, piese contemporane, cu statutul lui clasic, cu opere consacrate. Oricum, era bine să nu vobească deloc. Fantastica lui interpretare a concertului nu trebuia stricată cu vorbe. Dar bine că a oferit un bis din Bach, „Sarabanda” din „Partida în re minor”. După Enescu, nu se putea altceva.

Da, capriciul lui Enescu depășește tot ce-au creat „cei trei B” sau, oricum, îi onorează. Moderitatea lui este fantastică, deja vedem confirmată ideea că de suportul folclorului românesc depinde muzica viitorului. Alte surse au fost exploatate și epuizate. Folclorul românesc este inepuizabil. Enescu a simțit ca nimeni altul folclorul. Iar Capriciul lui este într-adevăr un capriciu, ca în viziunile grafice ale lui Goya, un model al iuțirii de sine. Vertijul enescian, în spiritul jocului popular românesc, asimilat în copilărie, în bătătura casei, trece ca un fulger prin toată structura lucrării și, în final, are iureș de Ciocârlie. De altfel, Capriciul adună mai toate ritmurile iuți ale românilor, de la sârbă și horă la Ciuleandra și Călușarii. Uneori apare și câte o unduire de doină sau de baladă. E un tumult năpraznic, de care s-a achitat colosal nu numai violonistul, dar și orchestra, confirmându-ne încă o dată că străinii îl înțeleg și îl cântă mai bine pe Enescu decât o fac românii.

Dar iată că Țăranu nu s-a lăsat mai prejos și a ajuns în prim-plan datorită lui Enescu. Este o cale benefică pentru muzica românească de azi, este calea deschisă de Pascal Bentoiu, care i-a terminat lui Enescu Simfoniile nr. 4 și nr. 5. Enescu are multe piese neterminate, peste 30, plus schițe de concerte. Precum două concerte pentru pian! Mereu am meditat ce fantastica ar fi fost cantata Ahasverus. Dacă o termina. Sau a plănuit o Simfonie pentru bariton, cor și orchestră pe versuri din Psalmul 86! O adevărată comoară.  Compozitorii români de azi. dacă și-ar propune să-i termine aceste lucări, cred că ar rezulta multe… capricii bune. Și aș propune Concursului Internațional „George Enescu”  să inaugureze o secțiune dedicată tocmai terminării lucrărilor neterminate. În pictură am văzut așa ceva la New York. Evenimentul se numea „Unfinished Art”.

Este o cale de urmat, mai ales că este și o șansă de a fi și cântat. Care e opera lui Pascal Bentoiu? Nu se cântă să o cunoaștem. Dar i se cântă simfoniile lui… Enescu. Țăranu e al doilea. Îi așteptăm pe Adrian Iorgulescu și pe Dan Dediu, care i-a dedicat lui Brahms o cantată. E timpul să se apropie și de Enescu. Nu e nimic înjositor aici, dimpotrivă. Cu o astfel de aripă nouă, zborul păsării Enescu va fi mai puternic și mai de durată.

Vreau să închei cu un mesaj al dr. Mike Yeadon, ex-vicepreședinte la Pfizer. Care ne sfătuiește să nu ne vaccinăm dacă suntem sănătoși! În spatele pandemiei se ascunde o mare ticăloșenie. Se urmărește ca toată populația să aibă „VaksPass”, adică un pașaport al vaccinării. Nu ai acest pașaport, nu poți circula. E posibil să nu poți lua nici alimente, dacă nu-l ai! Oamenii sănătoși au devenit ținta celor nesănătoși. Dacă acest sistem paranoic va funcționa, omenirea se află în mare pericol să-și piardă libertatea și toate avantajele civilizației. Este un mare avertisment! Nu este de glumit, așa cum au început mai toți să glumească pe seama pandemiei, a restricțiilor! Au apărut atâtea bancuri!! S-a ajuns la haos, la un prag de iresponsabilitate generală. Avertismentul este bine venit! Poate lumea îl va lua în seamă! Vine de la un dr. specialist, o somitate din arealul Pfizer!

Ce spune acum dr. Mike Yeadon, eu spun de aproape doi ani, dar altfel, cu simțurile mele deductive de om sănătos în artea mea „Corona Lisa”. Din păcate, nu a influențat nici puterea diriguitoare a pandemiei, nici opinia publică, fiindcă are o circulație restrânsă (cine intră în biblioteci să o citească!?). Chiar și în articolul „Festivalul vaccinaților” scriu despre această discriminare, care poate degenera în ceva asemănător holocaustului: Semit - antisemit, vaccinat - nevaccinat! Trebuie să fie stopat sindromul pandemic, până nu e prea târziu.

Aranjament graphic - I.M.