A început Festivalul Internațional „George Enescu”, ediția XXIV, anunțată ca o ediție de excepție, fiindcă, la cele peste 80 de concerte simfonice, adaugă încă sute de evenimente asociate sau adiționale, în care vrea să încorcopeze tot orașul București, de fapt, toată țara și chiar Europa, să realizeze o punte între Capitală și alte orașe ale țării și ale lumii, între oamenii străzii și sălile unde au loc concertele. La conferința de presă care a precedat deschiderea Festivalului, mulți dintre acești adiționiști și-au reiterat promisiunile. Tare sunt curios cum se va desfășura un astfel de program adițional la o benzinărie sau la un butic cu cârnați și fasole, unde adiționalii cică vor pune muzica lui Enescu! Diletanții confundă simfonismul metafizic al lui Enescu cu muzica lăutărească, gen „Am un leu și vreau să-l beu”, prelucrată de Enescu în Rapsodia I, singura piesă mai accesibilă... maselor! Dar ei sunt în stare să pună și Schoenberg, ca să facă reclamă festivalului! Programul adițional este o mostră a iluziilor deșarte!

Ideea este mai veche („Bucureștiul creativ” sau „România contează”), pe alocuri absurdă, a coborârii culturii în stradă, un fel de populism à la „Cântarea României”, dar organizatorii s-au încăpățânat să arunce bani și pe o astfel de absurditate. La ediția aceasta, sloganul sună așa: „Lumea în Armonie”. Ce vis măreț! Imaginați-vă un câine frumos, de rasă, care are prinse de coadă zeci de tinichele. Accentul este pus pe „tururi ghidate”, tururi cicliste prin București (ghidate de cine?!?), excursii culturale, enesciene, chipurile, pentru a le arăta turiștilor români și străini locurile pe unde a pășit Enescu, vechile clădiri, arhitectura interbelică. Dar mai bine acești bani erau alocați tocmai refacerii acestor cladiri, fiindcă cele mai multe sunt în paragină. Așa cum vorbeam și cu dl. Răzvan Theodorescu, arhitectura interbelică e abandonată, lăsată de izbeliște. Academia a făcut o listă cu această imagine de jale. Dar Festivalul vrea să facă educație muzicală, în 23 de zile să culturalizeze o masă anodină de oameni. Foarte frumos, dacă reușește ca din doi în doi ani să mai transforme niște melomaci în melomani!

Noi ne îndoim că aceasta este calea, Festivalul nu va putea acoperi criza în care se află țara, ajunsă la 103 miliarde Euro datorii, implicit criza unui oraș mort ca București, un oraș condamnat la un provincialism veșnic (oricum, eu nu mai am nici o speranță în următorii 200 de ani!). Cultura se simte bine numai acolo unde este prosperitate, pe un fond economic solid, sănătos. Dar aici, la București, doar 20 la sută din oraș este mai aerisit, prin bulevarde, parcuri și câteva străzi pe care a apucat Ceaușescu să le facă prin sacrificii umane și demolări masive, însă 80 la sută este mahala. Ma-ha-la! Cine cunoaște bine Bucurștiul și a fost spre marginile lui, nu-și poarte imagina că așa ceva mai poate exista într-o capitală din UE. Totul este o mahala pigmentată cu blocuri ceaușiste. Iar azi, nimeni nu mai poate demola un chioșc, fiindcă e libertate, capitalism, dreptul la proprietate, și ești dat în judecată. De 30 de ani cred că nu s-a reparat o clădire istorică. Totul este lăsat la pomana timpului, iar timpul e nemilos, nu iartă.

Festivalul nu trebuie să aibă ca țintă înfrumusețarea unui oraș condamnat la insalubritate, la educarea unor oameni cu sechele grave (tot 80 la sută dintre români au rămas la vechile mentalități și structuri, fiindcă ei nu și-au dat seama că în decembrie ’89 a fost o revoluție!), la edulcorarea unei realități triste (însăși „elita” Festivalului este o adunătură de parangheliști!), el trebuie să se concentreze pe muzică, să rămănă un festival de elită curată, adevărată.

Toate motoarele informative ale Festivalului sunt puse pe aceste programe adiționale, nu pe muzică, pe artiști și programele din Festival. Și este păcat, fiindcă s-au făcut eforturi organizatorice colosale, supraomenești, să fie adusă la București lumea bună a muzicii internaționale! La capitolul „Cifrele Festivalului” batem orice record! Dar a coborî acest festival nobil în stradă însemană a-l coborî în groapă.

Și la New York, la Festivalul Mozart, melomanii care vin la Lincoln Center, în zona lui centrală, unde sunt concentrate sălile de concert, sunt duși departe de acest centru, la Capela St. Paul, de pildă, unde am ascultat celebra „Gran Partita” cântată de Mostly Mozart Festival Orchestra, dar unde se află acest loc? În Wall Street, în zona monumentală a orașului, acolo unde poți vedea și Oculus, celebra contrucție creată de Calatrava pe locul Turnurilor Gemene. În New York nu există periferie, așa cum în București nu există centru, un Downtown, ca în toate capitalele lumii, dimpotrivă, Bucureștii sunt mai triști ca niciodată, mai triști ca pe vremea lui Caragiale, sunt o jalnică provincie (sper să nu jignim provincia, fiindcă sunt orașe în țară, ca Brașov, Sibiu, Cluj, Timișoara sau Iași, mai frumoase decât Capitala).

Eu nu vreau să merg cu bicicleta de la Ateneu la casa nababului Cantacuzino (muzeul „George Enescu”), eu am venit să ascult muzica lui Enescu și a marilor compozitori ai lumii în condiții civilizate, fără melomaci care se îmbulzesc la intrare, care în timpul concertului își consultă telefoanele mobile sau aplaudă când se trezesc. Am venit să nu mai aud minciuni și promisiuni, à la Adrian Iorgulescu, că vom face și drege, adică Templul Muzicii. La conferința de presă nimeni nu a mai aruncat în noi cu promisiuni pe acest subiect. A fost uitat. L-am reamintit eu, care țin un jurnal al declarațiilor puterii la fiecare ediție. Și în cartea mea „Iuţirea de sine în viziunea enesciană”, am inserat un text numit soluţie pentru templul muzicii. De acest templu, pe care îl văd ca un fel de Lincoln Center al Bucureștiului, să-l numim Enescu Center, are nevoie muzica, melomanii, țara. Numai muzica îi poate vindeca pe hăbăuci. Din 103 miliarde Euro, pe care i-au hăbăugit, nu se putea rupe o centimă, un miliard, pentru acest Templu al Muzicii, pe care îl merită poporul român, îl merită generația de mâine?! Ea trebuie să asculte muzica lui Enescu, muzica simfonică în general, nu într-o Sală a Congreselor, ci într-o minune sonoră. Altfel, vom îmbătrâni degeaba. Noi vorbim, noi auzim. Vom vedea și auzi oare o altă muzică dacă festivalul s-a gonflat tot pe Sala Palatului și cu o conexiune citadină, cu atâtea programe colaterale, de fapt, niște căpușe? Aceste căpușe țin de un alt festival, de un alt eveniment, ele nu vor reuși nici cu o notă să-i apropie pe amatorii de tururi (era să scriu turniruri!) de muzica lui Enescu, de muzica simfonică în general, fiindcă inițierea în muzică cere școală și audiții nesfârșite.

Evident, organizatorii nu au nici o vină, nu pot schimba condițiile date, moștenite, chiar dacă revoluționează formele. Însuși Jurowski spunea că „Lumea în Armonie” este „mai mult o speranță decât o realitate”. Ei sunt niște utopiști și trăiesc cu iluzia că-și fac bine treaba. Și oameni, valori ca Vladimir Jurowski, directorul artistic, și Mihai Constantinescu, directorul executiv, sunt o garanție că acest festival este vârful de lance cultural al României. Dacă festivalul „Enescu” trăiește, va trăi și România! Poporul român e un  popor muzical și muzica i-a hranit întotdeauna sufletul și aspirațiile.

Chiar cu gala de deschidere, Festivalul a debutat în trombă, dar, vai, sacrificând Rapsodia nr. 2 de Enescu, care la Sala Palatului, numită „Grand Palace Hall”, este total distorsionată, dar și tot ce era pianissimo (ca în partea a III-a, Adagio molto e cantabile) în Simfonia a IX-a de Beethoven, care a urmat, a fost sacrificat. Asocierea a fost inspirată, și o datorăm Filarmonicii din Berlin, dirijor Kirill Petrenko, în colaborare cu Corul Filarmonicii „George Enescu”. Dar toate finețurile lui Kirill s-au dus pe copcă, vorba ceea, brânză bună în burduf de câine (fiindcă Sala Palatului nu este o sală de concerte, este un burduf, în care se țineau discursuri la microfon!), dovadă că dirijorul părea un cabotin. Feriți-vă de sectorul G al acestei săli! Jurowski este singurul dirijor care a studiat cum se aude un concert în diferite părți ale sălii, schimbănd locurile clasice ale instrumentiștilor în funcție de acuratețea sunetului, dar păcat că nu l-a avertizat și pe Kirill. Ce efort masacrat!

O doamnă de lângă mine, venită din Germania, fan al Filarmonicii berlineze, care vorbea bine engleză, îmi spunea, după ce a ascultat Rapsodia nr. 2: „Cum, acesta e Enescu? Păi dacă așa sună Enescu, nu puteți avea pretenția să fie printre marii compozitori ai lumii!”. Nu mai continui. Analiza acestor lucrări și a condițiilor în care se cântă am făcut-o de multe ori, implicit, pe larg, în ultima mea carte IUȚIREA DE SINE. Mi-am propus ca la această ediție să nu mai comentez ceea ce se repetă, ci numai evenimente în premieră, unele în primă audiție bucureșteană. Și am să mă feresc cât pot de concertele de la Grand Palace!

Gala a continuat cu evenimentul care a deschis seria „Concerte de la miezul nopții” de la Ateneu: muzică de epocă interpretată de La cetra d’Orfeo „Ay Amor!”, ansamblu condus de Michel Keustermans, care a realizat și aranjamentul muzical al pieselor selectate. A colaborat Corul Național de cameră „Madriagal – Marin Constantin”, dirijor Anna Ungureanu. Muzică rafinată și dans (îndeosebi menuet), muzică instrumentală și vocală. Muzică sacră și profană în costume de epocă. Ansamblul La Cetra D’Orfeo, care înseamnă Țitera lui Orfeu, închinată iubirii, mi-a amintit (palid) de nenumăratele prestații strălucite ale formației lui Jordi Savall pe scena Ateneului.

S-a vrut o sărbătoare de muzică precalasică, de muzică latino în pragul barocului, o lecție de cum știau marii muzicieni ai secolelor 15-17, precum Andrea Falconieri, Andrés Flores, Gasparo Zanetti, Diego Ortiz, Juan del Encia, Girolamo Frescobaldi, Henry Le Bailly sau Giovanni Paolo Foscarini (s-au cântat și dansat circa 30 de piese), majoritatea compozitori spanioli, dar și latino-americani, să-și înveselească și înfrumusețeze epoca, oricât de tristă, fiindcă din efortul lor rămâne arta pură, sonoritatea curată, pentru o lume mai bună.

Țara arde și baba cântă la harpă

O adevărată surpriză a fost recitalul sopranei germane Diana Damrau și al harpistui francez Xavier de Maistre, din cadul programului „Recitaluri și concerte camerale” de la Ateneu. Cei doi artiști sunt fenomene artistice, de notorietate mondială. Soprana de coloratură, Damrau, cu o voce perfectă, a cântat pe toate scenele mari ale lumii, mai ales în opere de Mozart și Verdi. Fișa ei, ca și premiile sunt impresionante. La fel De Maistre (n. 1873), cu un repertoriu variat, o pezență constantă la toate marile festivaluri, impunându-și stilul iute și subtil. Mâinile lui fac ca harpa să sune ca un fel de pian cu corzi. A dovedit-o și la Ateneu, cântând piese pentru harpă solo de Ravel, Debussy, Franz Liszt și George Enescu, Allegro de concert (1904), singura piesă pentru harpă solo compusă de un compozitor român!

O minune, de o mare delicatețe sufletescă. De altfel, harpa e un instrument divin. Sunetele ei te duc în ceruri. Nu e un instrument popular. E un instrument folosit, de obicei, la curțile princiare, îi stă bine în compania regilor, a prinților și prințeselor, în ambianța palatelor sau a unor săli ca Ateneul Român.  Noi, românii, nu avem în tradiția instrumentală acest instrument. Insrumentele naționale de bază sunt fluierul, țambalul, cobza, ocarina, naiul, vioara, acordeonul, ca și alte instrumente de împrumut, ca balalaica sau chitara, dar nimeni nu a auzit de harpă la vreo curte domenească! Și, în afară de piesa originală a lui Enescu, scrisă special pentru un concurs organizat de Conservatorul din Paris, nu cred că aveam vreo altă compoziție pentru harpă. N-am cunoștință de nici un contemporan român care ar fi compus așa ceva, deși am auzit că avem o Asociație a Harpiștilor!

Deci, conform acestor date sumare, știute de toată lumea, există sau exista, cel puțin până acum, o prăpastie între harpă și lumea sonoră existentă la români. Oare ce spectatori merg la un conceert de harpă?, mi-am zis, mergând spre Ateneu, la o oră de după amiază, când a fost programat acest recital. Dar poate că vin pentru Diana Damrau, fiindcă fani ai operei avem destui. Desigur, celebra soprană, acompaniată de Xavier, ne-a oferit perle ale liricii muzicale mondiale, piese una și una, bijuterii sonore, lieduri compuse de Felix Mendelsshon-Bartholdy, pe versuri de Heine, Goethe sau Schiller, romanțe de Serghei Rahmaninov, ca celebra „Floare de liliac”, „Privighetoarea” lui Liszt, „Fântâna din Baccisarai” de Vladimir Vlasov după poemul lui Pușkin, serenade de Reynaldo Hahn, sau fenomenalul ciclu „Paiul scurt” de Francis Poulenc.

Muzică rafinată, de atmosferă, o muzică de meditație și de mare interioroizare. Care nu are nevoie de apaluze. Bine fac americanii în conceertele de la Carnegie Hall, când interzic aplauzele, care strică starea sufletească a spectatorilor creată de muzica ascultată. De altfel, acolo, chiar și la marile concerte, nu numai la recitaluri, se aplaudă la sfârșit foarte puțin, nici un minut, iar spectatorii ies tăcuți, pătrunși de ceea ce au ascultat. Ei bine, aici, la Ateneu, la recitalul Damrau-De Maistre, am fost martor la ceva de neînchipuit, cred că în toată istoria muzicii nu s-a mai întâmplat așa ceva. Înșiși interpreții au fost uluiți de ceea ce au văzut și auzit: spectatorii din cocheta sală a Ateneului, după fiecare piesă cântată, izbucneau în urale nebune, în strigăte și acalamții ca la fotbal, ca în meciurile de pe youtube, când se pune galeria la fiecare punct marcat. Adică se regizează sonor un meci.

Nu vă spun că încă de la intrare am fost șocat, când am văzut buluc de lume, așa cum este și la Sala Palatului, unde nu se intră civilizat, ci în stil de turmă. Americanii au creat niște cordoane, ca la aeroport, ca spectatorii să intre ne-stresați. De felul cum intri și ieși de la un concert depinde foarte mult reușita lui. Dar aici, la Festivalul „Enescu”, s-au făcut de toate, s-au adus cei mai mari muzicieni ai lumii, mai puțin acest lucru elementar, să se creeze o stare bună încă de la intrarea în sală, să nu fie ca în vorba „intrarea pe brânci, ieșirea în coate”. La ediția precedentă am renunțat să mai intru în asemena condiții. Am s-o fac și acum. E inadmisibil să mergi la un concert de Schoenberg și să intri împins, înghiontit, strangulat! E odios! Acest „succes” de casă, nu are nici o legătură cu muzica simfonică, cu succesul estetic. Cine îi educă pe acești barbari? Ce fel de „Lumea în Armonie” e asta? Poate lumea în babilonie!

Condițiile de la Festivalul „Enescu” sunt subumane, inadmisibile! Acest buluc de lume este, de fapt, cum mi-a spus o doamnă, văzîndu-mă supărat, era o veche cunoștință, o melomană, cu abonament permanent la Filarmonică, o reacție de orgoliu și un snobism al  mitocanilor, care vor să arate lumii că România contează, că nu are probleme. Păi ce probleme să aibă, dacă oamenii dau buluc la un concert dodecafonic de Schoenberg și la un concert de harpă?! Crezi că oamenii au venit în cunștință de cauză, nu, vin din snobism!

Dar de unde manifestările la marginea huliganismului? La recitalul de hrapă parcă totul era regizat. Xavier nici nu oprea bine corzile harpei, când termina un cântec, că melomacii din spate, din loje, urlau ca iești din minți, de parcă au fost plătiți să facă așa ceva, să arate ce succes are concertul, să ucidă nemilos, de fapt, starea divină creată de muzică. Uluitor, cu adevărat greu de înțeles, acest delir al spectatorilor, uralele cu care îi întâmpinau pe artiști. Parcă totul era aranjat. Apaudau și stigau în disperare. Și s-au dat 3 bis-uri, după ce artiștii au cântat peste 20 de piese! Năucitor! Muzica sublimă, înaltă, se degustă ca o licoare sfântă, nu trebuie să bei ca un măgar. Trăirea adevărată a unui concert poate duce la nebunie dacă este exagerată sau bruiată sălbatic. La Ateneu nu erau spectatori de muzică aleasă, erau apaludaci. Parcă ar fi vrut să nu se mai termine. Pentru ei nu existau decât apauzele, acest moment îl așteptau, să se manifeste cât mai zgomotos. Nu eram însă pe stadion sau la un spectacol dat de Smilie și Agurida, unde fanii urlă și aplaudă în delir.

Harpa și vocea sopranei transmiteau liniște. Era o muzică de atrmosferă, de meditație, îți transmitea o stare de reflexie, oricum, de plăcere extatică. Nu de zbucium. Nu de delir. Cum e posibil, îmi ziceam, ca acești oameni să strice această stare, prin urlete, să-i deranjeze pe cei care nu vor să piardă fructul oprit, sonoritățile divine? Ei nu sunt pătrunși de ce ascultă? Mă gândeam, cel mult, la niște aplauze discrete. Dar aici? De nedescris! Delir, repet. Și un compozitor de lângă mine, îmi spunea: Ei, ce ziceți?, contează cine e și ce face primul ministru? Contează că avem o datorie de 103 miliarde de Euro? Dacă poporul aplaudă în delir la un concert de harpă, înseamnă că e bine?!

Când citești știrile sau urmărești disputele politice, te apucă amețeala, îți vine să pleci, să nu mai auzi de România, dar iată că, datorită Festivalului „Enescu”, poți descoperi și o altă Românie. Care e România reală? Cineva, un vechi amic de concerte, mi-a spus însă altceva, că în sală, cei care ovaționau în delir erau străini, nu români, că grosul audienței îl formau spectatorii din străinătate. Da, am observat și eu această realitate, mai ales la concertele Filarmonicii din Berlin, când am stat lângă o doamnă venit special din Germania, unde locuiește, să-și urmărească orchestra preferată și, desigur, să-și facă și o vacanță de trei zile, să  cunoască puțin și România.

Concertele Festivaului „Enescu” sunt o cale ideală, aș zice, de a cunoaște poporul român, dacă considerăm că o sală de trei mii de locuri este un nucleu reprezentativ al lui. Desigur, trebuie precizat că este vorba de un nucleu ce se vrea de elită, care face parte din categoria aleasă a melomanilor. Dar eu rămân la părerea că străinii, dacă sunt melomani adevărați, nu s-ar manifesta așa, nu s-ar da în spectacol. Este vorba, clar, de mitomani, de snobi, de cei needucați. Am să-i urmăresc în continuare. Un festival trebuie judecat nu numai după ce și cum se cântă, ci și după cui se cântă, cine sunt spectatorii lui, cum se manifestă. Reacțiile lor sunt oglinda țării, a civilizației în care trăiesc. Dacă așa ceva nu există, se manifestă ca la ei în bucătărie. Reacțiile spectatorilor sunt foarte diverse și neașteptate. După ele, îți dai seama că nu cunoști defel poporul român.

De pildă, la concertul de vioară a lui Schoenberg, sala nici nu a reacționat, a reacționat la un bis al intrepretei, formidabila Patricia Kopatchinskaia, cântat împreună cu un violonist din orchestră, ceva bizar, anapoda, aproape clovnesc. Acest lucru a entuziasmat sala, nu prestația violonistei de până atunci, care a cântat pătimaș concerul lui Schoenberg,  ca o pasăre de foc, într-un iureș al iuțirii de sine, marcând formidabil acele părți care i-au anticipat pe Stravinski și Șostkovici.

Muzica dodecafonică sau serială nu ne mai apare azi ca o ruptură față de muzica impresionistă sau romantică. Ce era radical, poate fi azi firesc încorporat în evoluția muzicii. „Violin Concerto”, terminat în 1936, surprinde foarte bine starea traumatizantă în care a fost scris, după ce Schoenberg a ajuns în Statele Unite, pentru a evita persecuțiile naziste, surprinde tensiunile și frământăriule artistului din acei ani dificili. Sunt pachete sonore care amintesc și de Mahler, deși tot concertul, unicul său concert de vioară, Schoenberg l-a scris pe baza unei serii de 12 sunete, pe care le-a reluat în întreaga partitură, de la începutul celor trei mișcări ale ei (Poco Allegro /Andante grazioso / Allegro). Sunt momente care pendulează între extreme, unele vesele, altele funebre. Părți sarcastice, iuți, săltărețe, dar și un marș, în ultima parte, având și o Coda, care reunește cele trei mișcări. Este cel mai dificil concert pentru vioară care s-a scris vreodată. Este o performanță uluitoare să-l cânți. Iar melomacii sunt departe de a percepe așa ceva. Capitolul educație muzicală a fost șters din abecedar, ceea ce constituie un handicap insurmontabil, indiscutabil, pentru soarta românilor, pentru calitatea lor de oameni educați, civilizați, pentru viitorul României.