În cartea mea intitulată Genius, demonstrez că geniul este deasupra timpului, deasupra oricărui sistem sau bloc politic, deasupra granițelor, deasupra rasei și limbii. După ediția inaugurală a Festivalului „Enescu”, din 1958, de excepție, prin prezența unor mari muzicinei apropiați lui Enescu, o ediție omagiu enescian, când Menuhin și Oistrach au cântat Concertul pentru două viori de Bach, compozitor neagreat de comuniști (concertul a devenit laitmotiv al Festivalului), celealte ediții au fost dedicate compozitorilor ruși și mai ales sovietici. Devenise un festival al blocului socialist, purtând numele lui Enescu, care n-a făcut niciodată politică, dar s-a detașat de fosta U.R.S.S., așa cum mărturisește în „Amintiri”.

Se cânta și atunci Rimski-Korsakov, Prokofiev și Șostakovici, exact ca azi, în seara când a concertat London Orchestra, dirijor Gianandrea Noseda. E vorba de aceeași compozitori, aceeași muzică, însă atunci îi uram pe asupritori, azi... cred că tot la fel. Dar compozitorii ruși ne dovedesc încă o dată că nu au nici o legătură cu sistemul căruia le-au aparținut. Muzica  lor e peste timp. Așa cum este și literatura rusă. O dovedește și seara dedicată compozitorillor ruși de London Symphony Orchestra. Am ascultat o muzică venind din profundul suflet slav, un suflet universal, care a cuprins pământul. Și Noseda a venit la București cu un copil teribil al rușilor, pe linia marii tradiții pianistice ruse - Denis Matsuev. 

Concertul a debutat cu preludiul operei „Oraşul invizibil Kitej” de Rimski-Korsakov, o lucrare care spune povestea unui oraș scufundat sau invizibil, o metaforă, o parabolă, de fapt, căci această cetate se află în noi, dacă o revelăm printr-un efort de purificare. Aș introduce-o în „Civitas Innocentiae”, dacă nu ar fi străbătută, din cand în când, de marșuri, amintind de o lume barbară. Marșul ne trimite automat la soldați și la front, la război. În „Civitas Innocentiae” nu există așa ceva. Acolo nu mărșăluiesc soldați și nimeni nu se pregătește de război. Ba chiar acest cuvânt lipsește din limbajul inocenților. Mai apropiate de starea purificatoare erau anumite timbre caleidoscopice, cu melodii lente alternând cu momente pline de un amplu elan pentru a ilustra cât mai nuanțat povestea misterioasei Atlantide ruse - orașul scufundat Kitej -, care se arată doar celor cu sufletul curat. Să reținem însă utopia rusă din „Cetatea de lumină Kitej”.

Al doilea moment al serii a fost Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră în sol minor op. 16, de Serghei Prokofiev. Compoziția este considerată una dintre cele mai dificile piese pentru pian din punct de vedere tehnic din repertoriul standard. David Nice, biograful lui Prokofiev, a spus în 2011: „Acum un deceniu, aș fi pariat că existau doar câțiva pianiști în toată lumea care puteau interpreta cum trebuie al doilea concert pentru pian al lui Prokofiev. Argerich nici nu voia să se atingă de el, Kissin întârzia să îl învețe și chiar și Prokofiev, ca virtuoz, a avut mari probleme când a interpretat concertul cu Ernest Ansermet și « B.B.C. Symphony Orchestra », în anii 1930, când i-a depășit chiar și lui dexteritatea”. Dar iată că a venit Denis Matsuev, un vlăjgan de om, care l-a depășit în corpolență pe Noseda. Și acest munte de om, considerat copilul minune al muzicii ruse, a dovedit cu degetele lui o dexteritate de spiriduș. Pianul parcă lua foc, sclipea, strălucea, era într-un delir armonic cum nu s-a mai văzut pe scena Sălii Palatului. Am avut și șansa să găsesc un loc în primele rânduri, acolo unde am verificat nu o dată că sala nu deformeză sunetul. Iar Concertul nr. 2 pentrru pian de Prokofiev este peste toate concertele de pian care s-au scris în lume. Le-am ascultat pe toate cele importante, de zeci de ori. Au fost cântate de diferiți interpreți chiar aici, pe scena Sălii Palatului. Dar ce poate fi Concertul nr. 2 de Prokofiev, depășește închipuirea. Cred că este cel mai dificil concert pentru pian care s-a scris vreodată, așa cum este, în cazul viorii, concertul lui Schoenberg.

„Copilul-minune” al festivalului

Fenomenal. Ce este dodecafonismul față de ceea ce a creat Prokofiev? Tumultul geniului este așa de mare și așa de adânc încât nici un gen simfonic nu-l poate defini sau încape. Prokofiev a depășit toate tiparele. Nu poți să spui că este un gen clasic, romantic sau modern, este în afară de genuri, este un supragen muzical. A vorbi de tăieturi muzicale, de un montaj supraingenios, de pachete sonore dinamice, antagoniste, de extreme între armonic și dizarmonic, este copilăresc. A vorbi de un suflet universal, de un ecou delirant al stepei rusești, de un zbucium monumental, la fel, pare copilărește. E un concert care nu poate fi descris în limbajul tradițional. Însuși Prokofiev nu și-a purtut interpreta concertul. Pentru Matsuev însă a părut o joacă, dar starea lui era atât de pătimașă încât nu pot găsi echivalențe în nici o altă interpretare. Genialul Matsuev își depășește epoca. Prima oară m-am întălnit cu acest nume pe un afiș din vitrina lui Carnegie Hall. El este cultivat de americani, adus acolo permanent, mai ales că Denis este și un mare interpret de jazz. Și cine nu vrea să-l vadă și asculte pe Denis? Toată planeta muzicală. Cred că nu există sală importantă a lumii unde Denis Matsuev să nu fi concertat. Se află în plin apogeu al carierei (n. 1975, Irkutsk).

Așadar, o seară de muzică rusă, cum nu s-a mai văzut. Și, culmea, concertul s-a terminat cu cu Simfonia a VI-a în si minor op. 54 de Dimitri Șostakovici. Compusă la finalul anilor `30, în plin elan revoluționar și având ca sursă de inspirație poemele lui Maiakovski, Simfonia a VI-a era comandată să fie o compoziție monumentală pentru soliști, cor și orchestră, dedicată lui Vladimir Ilici Lenin. Până la urmă, Șostakovici renunță la acest omagiu componistic și anunță la lansarea lucrării, în 1939: „În ultima mea simfonie, predomină muzica unei ordini contemplative și lirice. Am vrut să transmit în ea starea de primăvară, bucuria, tinerețea…”. Și „London Symphony Orchestra” a cântat-o, o nouă dovadă că muzica își depășește timpul, chiar și chingile lui cele mai dure, cum a fost sistemul bolșevic, căruia și un geniu ca Șostakovici i-a plătit inevitabilul tribut.

Șlagăre simfonice sau muzică nouă, conceptuală?

Ascultând muzică simfonică de peste 60 de ani, trecând prIn urechile și sufletul meu toată muzica mare a lumii, ascultându-i pe mai toți iluștrii muzicieni care s-au perindat pe scenele și în sălile unde am fost, pătruns de audiții nesfârșite, care au declanșat visul de a fi cântăreț de operă (am ajuns doar libretist) și mai ales fervoarea scrisului meu (datorez muzicii, inspirația multor cărți, începînd cu primele poeme inspirate de muzica lui Beethoven, compozitorul care m-a marcat în adolescență și căruia i-am închinat atunci un Jurnal), urmărind apoi constant, din 1964 (ediția a treia), toate concertele Festivalului „Enescu”, făcând, în ultimii zece ani, o baie neîntreruptă de muzică aleasă în focusul mondial al artei, Manhattan, New York, la Carnegie Hall și Lincoln Center, pot spune un lucru esențial: muzica este o poartă către Lumină, către Purificare, către Desăvârșire, dar numai muzica acelor compozitori care văd Dumnezeirea.

Din păcate, cea mai mare parte a muzicii, covârșitoare, se adresează instinctelor, sentimentelor, hrănește zbuciumul sufletesc, este un liant permanent pentru neliniști, pentru dramatism, unori pentru demonism, aproape toate marile simfonii fiind scrise pe același calapod: înfruntarea dintre forțele binelui și forțele răului, un continuu Armaghedon, uneori traumatic, ca la Schoenberg, alteori eliberator, ca la Enescu.

Cu foarte puține excepții, la Festivalul „George Enescu” nu ascult muzică nouă, ci reascult muzică veche, muzică pe care am ascult-o de zeci de ori. Festivalul este axat în special pe șlagăre simfonice și le tot reascult, cum a fost aseară „Concerul pentru vioară de Brahms”, intrerpetat de Julia Fisher - e mult Brhams în acest an (unde mai este vedeta anilor tecuți, Mahler?), dar ele nu se ridică deasupra bătăliei dintre extreme, dintre fortissimo și pianissimo, totul se desfășoară cam după același scenariu melodic. Toți compozitorii, inclusiv Beethoven, au tins spre un succes din zona șlagărelor simfonice. Nici Chopin, cât de inventiv a fost, nu depășește structurile șalgărului simfonic, ca în Concertul nr. 1 de pian. Sentimentalism cât cuprinde. Poate de aceea publicul Festivalului se manifestă atât de instinctual, de pătimaș, fără nici un discernământ. El este alimentat de această muzică epidermică.

Bach, muzica de orgă, în general, rămân ștacheta cea mai înaltă a muzicii adevărate. Se apropie de el/de ea muzica lui Mozart, Haydn, Haendel, a preclasicilor în general, iar dintre moderni îl situez în centrul ei pe Enescu, piesele care depășesc contingentul, care ating metafizicul isihast. Am reascultat recent, în Festival, poemul simfonic „Vox Maris”, conceput de Enescu după un scenriu propriu sugerat de o experință personală, cum mărturisea el. E un poem îndelung elaborat, început în 1925 și terminat târziu (antepenultima lucrare), premiera lui fiind postumă, în 1964, la ediția a treia a Festivalului, cântat fiind de Orchestrsa Radiodifuziunii, dirijor Iosif Conta. Poemele simfonice sunt ilustrarea muzicală a unor povești. Aici avem povestea unui matelot care înfruntă marea și este înghițit de ea. Până la un punct, seamănă cu povestea din „Batrânul și marea” de Hemingway sau cu „Moby-Dick” al lui Herman Melville. Personajul principal este însă marea, cu galsul ei marcat de cor, de vocile omenești, momente care amintesc de părți similare din opera „Oedipe”, dar și din „Simfonia cu cor” (a treia). Are o structură dramatică, un dramatism pregătit de liniște, un peisaj domol, de vocea matelotului care visează ca „somnul veșnic să-mi fie legănat de ape”. Dar acest vis este destrămat de furtună, de paroxismul care duce la ofranda vieții umane.

Până aici avem o structură clasică, întâlnită în zeci de poeme simfonice. Dar de la acest punct, patea a doua și finalul poemului seamănă cu finalul lui „Oedipe”, adică vedem cum personajul nu moare, devine duh, este luat de îngeri și dus în  lumină, într-o lume mai bună. Este evadarea din teluric în celest. În toată creația sa, Enescu a tins spre această soluție,  care este, în fond, o soluție creștină, el fiind un mistic, așa cum a mărturisit nu o dată: „Cred cu ardoare în Dumnezeu. Sunt un mistic”.

Și în „Simfonia cu cor”, cântată acum de magnifica Orchestră a Radiofifuziunii din Berlin, dirijor Vladimir Jurowski, avem în partea a treia (Lento ma non tropo) o evadare mistică din bătălia extremelor. Uneori am impresia că muzica lui Enescu este deasupra de bine și rău. Dar nici această lucrare nu evită spectacolul contrastelor, care domină categoric muzica simfonică din toate timpurile. Cel puțin partea a doua (Vivace ma non troppo) este o inovație absolută, când intră în scenă pachetul de suflători, în special alămurile. Nu am auzit așa ceva nici la Mahler, poate ulterior la Șostakovici, pe care Enescu îl anticipează (el și-a scris simfonia în anii 1916-1918, în plin război mondial). Așadar, o istorie a contrastelor, a zbuciumului, a muzicii care se adresează simțurilor, care produce o tulburare organică. Empatie psihedelică. Iar excepțiile confirmă regula.

Se crede că de la excitațiile exterioare se ajunge la vraja interioară. Nu e adevărat. Mai degrabă la această vrajă se ajunge pe calea spiritului, prin ridicarea la idee, prin concept. Muzica lui Enescu aspiră însă să teacă de acest schematism clasic și se ridică la metafizic, la soluția unei lumi mai bune, mai liniștite, precum o sugerează în „Vox Maris” vocile corului, vocalize divine ce însoțesc instrumentele. Această viziune se apropie de ceea ce eu numesc muzica abstractă, muzica spiritului, care elimină din structura ei tensiunile sufletești, zbaterile mentale, zbuciumul sentimentelor, balastul instinctual al ființei, cum se întâmplă în „Concertul nr. 2 în La major pentru pian și orchestră” de Liszt, interpretat de Orchestra Națională a Franței, la pian Evgeny Kissin, care părea Lenin scos din mausoleu. Era o umbră a copilului minune de altădată sau față de prestația lui Denis Matsuev. Poate și fiindcă a ales o piesă depășită, plină de triumfalism și de marșuri, ca și poemul simfonic „Mazeppa”, piese inacceptabile azi. Liszt s-a vrut revoluționar, folosind unele tipare neconvenționale, dar ce simplist ni se pare acum. Și cât de departe este Enescu cu evadările sale mistice! Nu mai vorbesc de distanța față de muzica abstractă.

Această muzică rară, spre care se îndreaptă puțini compozitori, începând cu cei dodecafonici, serialiști, este o muzică conceptuală. Sigur, și ea seamănă, fiindcă e greu de făcut dinstincția între un compozitor sau altul când este vorba de muzică aleatorie sau electronică. Ea este reprezentativă pentru ceea ce înseamnă azi muzica americană, așa cum am arătat nu o dată în cronicile mele la concertele ascultate la Carnegie Hall, Filarmonica din New York, în sălile din Lincoln Center. Unii o numesc „New Music”. De accea, am sacrificat un concert de la Ateneu și m-am dus la Sala Radio, a doua ca valoare acustică după Ateneu, unde a evoluat New European Ensemble, o formație olandeză, dar care a fost o decepție. Și sala era goală, doar cu prietenii compozitorilor prezenți la audiție, Carlo Boccadoro, Peter Adriaansz, Adrian Pop, Jose Maria Sanchez-Verdu. Piesele cântate parcă erau mortuare, muzică funebră, departe de ceea ce înțeleg amercianii prin New Music, concept foarte apropiat de muzica abstractă. Mai animată a fost o piesă de Adrian Pop, „Mătasea și metalul”, pentru cvartet de coarde, inspirată de poemele lui Pablo Neruda, dar tributară chiar din titlu tradiției dihotomice. La noi, muzică abstractă încearcă numai Iancu Dumitrescu, cu al său „Hyperion”, dar la ediția aceasta a Festivalului nu l-am mai văzut în program. Păcat! Ca și arta plastică, dominată de conceptualiști, și muzica strict conceptuală are, în America, foarte mulți adepți. Este o muzică a viitorului.