Muzica simfonică i-a avut ca protagoniști principali, alături de „Mostly Mozart Festival Orchestra”, cu Louis Langrée la pupitru, pe Andrew Manze, Gainandrea Noseda, Pierre-Laurent Aimard, Steven Osborn, Joshua Bell, că și pe tinerii violoniști debutanți Vilde Frang și Pekka Kuusisto. Mari surprize au fost, ca de obicei, ungurii. Aceștia ne uimesc încă o dată cu talentul loc diplomatic, dar și artistic, de a fi în prim-planul unor asemenea evenimente. Astfel, Ivan Fischer a revenit și la această ediție cu „Budapest Festival Orchestra”, interpretând piese de Haydn, Handel, Mozart, iar pianistul Jeremy Denk și-a unit forțele cu Takacs Quartet, cântând un orignal cvintet cu pian de Ernő Dohnányi.
Concertele au avut în program piese de Mozart și Brahms, Beethoven și Schubert, iar Joshua Bell ne-a uluit din nou cu concertul pentru vioara a lui Antonin Dvořák, în timp ce Alfred Schnittke ne-a dat o lecție numită „Moz-Art à la Haydn”. Au existat mereu combinații surprinzătoare, ca și prelucrări fanteziste, alăturând muzica clasică de sonorități noi, venite din folclorul nordic sau chiar românesc.
Festivalul mozartian are și o secțiune numită „A Little Night Music”, care îmi amintește de enescienele „Concerte de la Miezul nopții” de la Ateneu, unde se cânta muzică pură, precum au cântat violoncelistul Kian Soltani și pianistul Julio Elizalde, piese de Schumann și Chopin, sau aș mai pomeni recitalul faimosului pianist Martin Helmchen, cu un program de vis, Bach, Liszt, Franck, dar Festivalul are și o serie de concerte free. Mai ales vara se petrece acest fenomen, fiindcă artiștii, marii artiști, sunt obligați să facă acte caritabile, să ofere spectacole sau concerte free. Dacă la evenimentele din festival biletele costă de la 55 de dolari în sus, nevoia melomanilor americani este satisfăcută parțial cu aceste concerte free, care sunt cu totul remarcabile.
De pildă, la faimoasa Staint Paul Chapel, una dintre bijuteriile New York-ului, fondată în 1766, declarată Național Historic Landmark, am participat al concertul dat de „Mostly Mozart Festival Orchestra”, care ne-a oferit, chiar sub bagheta lui Louis Langrée, celebra „Gran Partita”, cum este supranumită Serenadă nr. 10 în Și bemol major pentru 12 suflători și contrabass, de Mozart. În ambianţa capelei, această faimoasa lucrare, care cuprinde 7 mișcări, s-a auzit cu adevărat divin, parcă era un omagiu adus memorialului de vizavi, unde există cascadă de lacrimi pentru victimele de la 11 septembrie, ca și fenomenală costructie a lui Calatreava, Oculus, pe locul unde au fost turnurile gemene. Această lucrare, ca și memorialul, sunt cele mai puternice exemple de ceea ce însemană arta atunci când este pusă să exprime o mare tragedie. Locul a devenit un adevărat pelerninaj mondial. Poate că această a fost și intenția organizatorilor Festivalului Mozart, să aducă spectatorii și în acest loc istoric.
Remarcabile au fost și concertele de camera oferite de „Internațional Contemporary Ensemble”, un ansamblu etalon, alcătuit din 35 de muzicieni, care a prezentat lucrări moderne compuse de islandezele Anna Thorvaldsdottir și Bergun Snaebjornsdotir, că și de amaricanca Ashley Fure. Muzică dodecafonica și performance. În cartea mea „Iuţirea de sine”, al șaselea volum despre Festivalul „George Enescu”, am un ciclu de poezii scrise sub formă unor mici librete, prin care îi provoc pe compozitorii români să găsească modalități noi de exprimare. Experineta mea este mai mare decât a lor, fiindcă eu am văzut aici, la New York, unde defilează curent forțele muzicale ale lumii, felul cum evoluează muzică, cum ea se îmbină cu poezia și teatrul, tendința generală fiind un sincretism sui-generis. Așa ne-au prezentat și aici experimentele lor compozitoarele amintite.
Piesa „Sequences”, de pildă, este executată numai prin suflarea nudă, virgină, în instrumentele flaut, clarinet, saxofon, tubă, fără nici un deget pus pe butoane, fără nici un sunet armonic, oferind efecte greu de realizat și la computer. Iar piesă „Esoteric Mass” a fost de-a dreptul o performanță rară. Sala Atrium este celebra pentru muzică experimentală, fiind prevăzută și cu un ecran uriaș. Concertul a beneficiat de proiecții de artă abstractă, dar piesa tinerei Bergrun a avut alt tip de imagini, în mișcare. Pe ecran se proiectatu cercuri pe care alergau niște bile, ca în gravitarea electronilor în jurul atomului, iar instrmentiştii căutau să imite această mișcare browniană. Și viorile, și suflătorii urmăreau traiectoria bilelor și executau efecte sonore, iar când imaginea atomică de pe ecran ajungea la o iutire de sine maximă, tot ansamblul orchestral era în delir. I-ar fi plăcut mult acest concert și lui Iancu Dumitrescu.
Ansamblul american, specialist în muzică electro-acustică și multimedia, ne-a mai oferit la sala Bruno Walter Auditorium, o bijuterie de sală, într-un complex dotat cu una dintre cele mai mari bibloteci dedicate muzicii, dansului și teatrului, muzica originală aparținând unor compozitoare din Iran, mai precis, șapte compozitoare, ce fac parte din „The Iranian Female Composer Association”. Patru dintre ele au fost prezente la eveniment. Concertul s-a numit „Composer Portraits”. Piesele cântate erau precedate de proiecția unui fragment filmat care o prezența pe una dintre compozitoare, apoi această apărea pe scenă și i se lua un mic interviu de către un membru al ansamblului instrumental, după care i se cânta piesa.
A fost un eveniment memorabil, toate cele șapte compozitoare s-au intrecut să ne arate limitele muzicii, care, la extreme, sunt zgomotul și tăcerea. Imaginați-vă un cvartet de coarde care mimează execuția unei partituri. Însă nu auzim nici un suntet. Muzicienii trec cu arcușul deasupra coardelor, fără să le atingă. Dar ei trăiesc intens ceea ce noi trebuie să ne imaginăm că ei cântă. Minute în șir arcuşurile se află într-un balans al tăcerii. Abia într-un târziu ating coardele. Auzim niște scârţâieli, niște frecări de corzi, treptat sunetul creşte, instrumentele își întră în pielea lor, dialogul se încinge și totul se termină în delir. Așa aș descrie piesă „Venus” de Shiva Feshareki. E ca și cum am vedea pe o fereastră o femeie care se dezbracă, ea pune muzică la un patefon, dar nu auzim nimic.
Aș numi acest fenomen acustic Pantomimă sunetului, care ne face să auzim tăcerea cântând. Muzicienii Ansamblului s-au dovedit a fi geniali, după felul cum au înțeles compozițiile și le-au intrepretat. Ei au realizat ideal partiturile, care propuneau o muzică-spectacol. Preponderente au fost piesele solo, chiar de la început, cu lucrarea pentru pian „Polaris”, de Farnaz Modarresifar. Bătăile în podea, în loc de pedala, și piţicato corzilor se contapuneau încercării de a crea la clape o armonie.
Apogeul l-a atins violistul care a cântat piesă „Tombstone” de Bahar Royaee, totul magnific. Violistul era plasat în față scenei, pe un mic pupitru, iar sala în întuneric și numai un spot de lumină ce venea de la pupitru îi lumina față și mâinile. Imaginați-vă „Ciocârlia” cântată în iureșul ei final fără sunet, dar cu toate trăirile de interpretare ale instrumentistului. Tot iureșul era perfect transmis. Iar atunci când interpretul a atins cu arcușul coardele, s-a întâmplat să auzim exact ceea ce ne-am imaginat, iuţirea de sine a Ciocarliei. Un zbor cosmic. Ce mică e lumea sonoră, iar sunetul adus de Bahar era din Persia antică! Am vorbit cu această compozitoare la sfârșit și m-a spus că este o piesă electro-acustică dintr-un ciclu gândit pentru anul 2036. Ea a studiat muzică în Iran și la New York, față de celelalte colege ale ei, care au studii în Germania.
Tot o pantomimă a suntetului a fost și piesă „Longing for a distant memory” de Aida Shirazi, interpretată la vioara. Parcă în prelungirea ei a fost și piesă „…und dann befreit?” a compozitoarei Fariza Fallah, cu studii de muzică la Bremen, Köln și Freiburg. Se sugera un labirint de catacombele din care rabufneau din când în când sunete. Tăcerea dintre sunete are o forță colosală.
Un alt tip de experiment ne-a oferit Niloufar Nourbakhsh, o compozitoare cu piese cântate la Carnegie Hall și la Filarmonica din New York. Ea ne-a prezentat piesă „Firing Squad”, un miracol sonor, un cvintet de suflători, oboi, clarinet, saxofon, saxofon bariton, fagot bas. Finalul a fost un regal de imaginație, s-a cântat „Seven Impressions” de Anahita Abbasi, o piesă pentru percuție și voce. Percuția reprezenta un pupitru de instrumente nemaivăzute, inventate, pentru a produce zgomote insolite, iar vocea venea din adâncurile sonore care au inspirat tragediile grecești. Iranienele s-au dovedtit foarte rafinate, adevărate reprezentanțe ale unei țări cu o tradiție persană de invidiat. În ciuda unei presiuni politice americane, Iranul este prezent la New York cu astfel de manifestări, precum sunt și permanentele expoziții de artă plastică.
Tot la Atrium am beneficiat de un recital al unui vestit cuplu, violonista Tessa Lark și aclamatul contrabasist Michael Thurber, care ne-au prezentat o alternanța între partituri de Bach și compoziții moderne foarte originale, care erau în prelungirea polifonismului. Prelucrări foarte inventive, care au entuziasmat sala. Bach este creatorul ideal al acestui stil de muzică. Muzică polifonică este tocmai ceea ce americanii numesc swift sau self-speed, dar mișcarea punct-contapunct este tot ce poate fi mai firesc în muzică, fiindcă definește perfect ființă umană. Și cei doi soliști au făcut fine treceri de la Bach la ritmul texan sau irlandez. Mai era un pas și ajungeau la folclorul românesc, pe care, din păcate, nu-l cunoșteau. Îmi imaginăm, aici, la „Atrium”, un concert dat de Adrian Naidin, mai ales când Thurber a provocat asistență să cânte împreună cu el, să-l acompanieze vocal. La fel ar fi făcut și Grigore Leșe sau alt rapsod din România. Muzică noastră este fără concurență. Ce păcat că nu se întâmaplă o normalizare la noi, ca marea noastră cultură să-și reintre în drepturi și să se poată promova minunile pe care le avem. Și ce ușor se poate face o astfel de dovadă! Avem muzică nepereche și muzicieni geniali. Mai trebuie un „fleac”, promovarea, fapt care echivalează cu o revoluție, cu o schimbare radicală a climatului din România. Cultura este cea care definește o țară. Oamenii de pretutindeni își fac istoria în așa fel ca să ajungă la beneficiile ei culturale.
În fine, trebuie să mai spun că noi, românii, am fost la acest festival prezenți (oare pentru a câtă oară?) prin Béla Bartók, căruia i s-a cântat „Romanian Folk dances for string orchestra”, într-un program care a avut în prim plan „Anotimpurile” lui Vivaldi, într-o prelucrare insolită, cu orchestra festivalului sub bagheta teribilului Andrew Manze. Lucrarea lui Bartók este cântată curent și la Festivalul „George Enescu”. Dar marea surpriză a venit din partea cvartelului american „Brooklyn Rider”, care a interpretat cunoscuta piesă din folclorul românesc „Doina Oltului”. Cum or fi descoperit cei patru muzicieni acest cântec de jale? L-or fi ascultat pe Zamfir? Bravo lor! Dacă noi nu avem talentul să ajungem departe, străinii nu stau cu mâinile în sân, ne iau folclorul, iau ce-i mai bun în sufletul românesc. Ungurii chiar se laudă că e folclorul lor, cum s-a întâmplat mai an cu „Ciocârlia”, cântată de ei la Washington.
Nici Mozart nu se supără că opera sa a devenit un șantier viu, un vast teritoriu de prelucrări și improvizații. Căutările, experimentele, au devenit foamea muzicienilor și a publicului însetat de nou, de schimbare. Publicul American este incredibil, nu se poate imagina o aderența așa de uriașă la nou. Iar muzica îi satisfice orice orgoliu. O, muzica, muzica, pare a scapă de sub rigorile oricărui cod moral și estetic, a devenit în modernitate gazda pirateriei. Muzică lui Mozart (peste 600 de lucrări compuse într-o viață foarte scurtă) este toată piratată. Așa cum este și opera lui Shakespeare, de altfel, sau Renașterea în arta plastică. Clasicii sunt masiv copiați și reinventați cu alte mijloace tehnice. Se poate vorbi azi chiar de o Renaștere digitală. Mă mir că nu există încă un Festival al Pirateriei! Iar în muzică, fenomentul este și mai evident. Pe toate aleile din Central Park auzi cântându-se Mozart la saxofon sau la tobe. Ce fel de muzică? Dar nu contează, căci vine „Mostly Mozart Festival Orchestra” și cânta „Gran Partita” în catedrala, că Mozart însuși în catedralele din Salzburg și Viena, și atunci suntetul divin rămâne în noi, în eternitate.