Actorul irlandez Johnatan Rhys Meyers s-a impus defintiv cu rolul Henric al VIII-lea din serialul „Dianastia Tudorilor”, poate cel mai bun serial istoric creat vreodată. El face acolo un rol pentru eternitate, un model de tiran luminat, amestec de duritate și gingășie, de ură și iubire, de răzbunare și prietenie, de războinic și om de cultură, armonizând genial toate contrastele umane. Datorita unui geniu ca Michael Hirst, scenaristul și co-producătorul serialului, Dinastia Tudorilor este total reabilitată, inclusiv contestata Anne Boleyn, și iese în față ca perioada cea mai măreață a Angliei, model pentru istoria lumii întregi. Este perioada care pregătește ceea ce s-a numit epoca de aur, domnia Elizabethei I, fiica lui Henric al VIII-lea, regina-fecioară, cea care va duce mai departe ideile tatălului său și care, printr-o inteligență ieștită din comun, a armonizat toate disputele, inclusiv cele religioase, și a oferit lumii modelul celei mai înfloritoare perioade din istoria Angliei și a Lumii.

Rolul creat de Meyers este o noutate, fiindcă actorul este frumos și cuceeritor prin duritate. Nu te deranjează că prin atitudinea sa, uneori nedreaptă, a generat o sarabandă a decapitărilor, cu unele măsuri pripite, cum ar fi decapitarea lui Thomos Morus, ca și cea a lui Thomas Cromwell, sfetnicul său. Lupta lui Henric este cu sine, cu boala și paranoia sa, dar și cu o curte rapace, pe care se străduia s-o stăpânească. Ciudat este faptul că, deși se știa care e soarta trădării – decapitarea, unele femei nu se dădeau în lături să-l înșele, precum Catherine Howard, o ușuratică, renumită ca „prostuță”, care s-a încurcat chiar cu valetul regelui.

Acestă trăsătură a personajului, între autoritate și iubire, de un radicalism uneori feroce, este pregătită de carira anterioară a lui Mayers, mai exact de un fantastic rol făcut în personajul George Amberson din filmul „The Magnificent Ambersons” (2002), un film perfect realizat de Alfonso Arau, bazat pe romanul omonim al lui Booth Tarkington, dar avandu-l ca scenarist pe… Orson Welles, care i-a dat filmului o concentrare extraordinară, o unitate perfectă, de unde și radicalismul lui.

De fapt, filmul lui Arau este un remake, după ecranizarea din 1942 realizată de însuși Orson Welles, o creație care a primit patru nomonalizîări la Oascar, inclusiv pentru cel mai bun film. Arau a luat de acolo numai scenariul, de o mare concentrare, model pentru ceea ce înseamnă Hollywoodul clasic, o industrie bazată pe scenarii fără cusur, care au impus ștacheta acestei industrii. Este saga unei familii, măreția și decăderea Ambersonilor, cu un nucleu de tragedie antică. Tema este complexul lui Oedipe.

Povestea este mai arborescentă. Trebuie să o reamintim, pentru a înțelege mai bine atutidinea intransigentă a lui George, personajul interpretat fantastic de Johnatan Meyers. În primii ani ai secolului al XX-lea, tânărul și frumosul Eugene Morgan e pe cale să se însoare cu Isabel Amberson, fiica unei înstărite familii din Indianapolis, dar face greșeala să-și umilească logodnica în public. Aceasta îl pedepsește, căsătorindu-se cu un alt bărbat. Cum nu-și iubește soțul, Isabel își revarsă toată afecțiunea asupra fiului său, George, pe care îl răsfață excesiv. După mai mulți ani, rămasă văduvă, Isabel își reîntâlnește fostul logodnic, care îi cere din nou mâna. De data aceasta, nunta e zădărnicită de intervenția tânărului George și a mătușii acestuia, Fanny. În varianta lui Arau, Fanny este martoră pasivă, povestea se concentrează pe fantismul lui Goerge, care își apără ca o fiară iubirea, pe mama sa, pe care caută să o protejeze, spune el, de bârfele societății. Fiul are o recție foarte violnetă față de Eugene, marele pericol care îi amenința iubirea. Datorită atitudinii lui, relația dintre Eugene și Isabel devnine imposibilă, iar dragostea neîmpărtășită.

E o mare demonstrație dramatică, în care personajul absolut este iubirea. Toate actele personajelor, unele extreme, duc la conturarea finală a acestei idei, supremația iubirii. Dar o iubire care nu îngăduie concesii, nici rațiune, o iubire oarbă. Este fenomenala poveste a iubirii dintre mamă și fiul ei, Isabel (Madeleine Stowe) și George. George se comportă cu Eugene (Bruce Greenwood), iubitul mamei sale, care insistă să se căsătorească cu ea, foarte dur. Există un moment cheie, când mama îl aștepta pe pretendent, dar George apare la ușă și îi interzice să mai vină în casa lor. De ce? Fiindcă el o iubea pe mama lui și nu accepta nici un interpus. Renunță la însăși relația lui cu Lucy, fiica lui Morgan, pe care o curtase o vreme asiduu. Dar iubirea pentru mama lui dă peste maluri, devine sadică, fiindcă George o izolează total pe Isabel, o ferește de toate influențele, de toate controversele, ba, la un moment dat, ca să o rupă de locul bârfelor, pleacă cu ea într-un tur al Europei, fără să bănuiască faptul că mama lui era bolnavă. Ea însăși juca un rol de ingenuă, își trăda mereu iubiea, îi accepta orice exces, fiindcă și ea îl iubea nespus.

Iubirea lor este așa de mare încât Isabel moare în brațele fiului ei. Scena este antologică. Ea stă întinsă pe pat, abia mai poate să respire, dar George pune la patefon o placă și o ridică din pat pe mama lui și începe să danseze cu ea tango, dar după câteva mișcări, ea cade moale în brațele lui. Murise în timpul acestui dans. O moartre fericită, să mori în brațele fiului tău, dansând.

Finalul îl surprinde pe Eugene venind la spitalul municipal, în camera unde se afla internat George, care suferise un accident de mașină. Și, printr-o frază specială, George își cere iertare pentru toată comportarea sa. Și Eugene îi va scrie lui Isabel din cer că acum a înțeles de ce, prin el, ea și-a ocrotit, de fapt, iubirea pentru fiul ei. Eugene, care era proprietar al unei fabrici de mașini, care avusese un conflict cu George, a cărui opinie era că mașina e o invenție proasă, agresivă, că nu trebuia inventată, altfel nici el nu mai avea accidentul de mașină, găsește puterea să nu renunțe la relația lui, fiindcă iubirea pentru Isabel era mai mare decât opiziția lui George.

Toată intriga este perfect construită, personajele sunt memorabile, ca Fanny, mătușa lui George, ca și bunicul și unchiul său. Toate conturează o familie de tradiție în Iralnda, familia Ambersonilor. În paralel cu această poveste oedipiană de dragoste, un mare arc făcut în actualitate compexului lui Oedipe, se petrece și falimentul casei Ambersonilor. Din ea nu mai rămâne decât un nume în istoria civilă. Acum nu mai am familie, îi spune George surorii de la spital. Un nume rămâne din toată istoria. Așa cum un nume va rămâne și din George Washington. Un film romantic, o mare poveste scoasă parcă din tragediile antice și adusă în actualitate.

Jocul lui Meyers este ca un brici. Personajul e iute, de o construcție asemănătoare sabiei Hattori. Nu întâmplător am făcut această  comparație fiindcă regizorul Alfonso Arau (n. 1932), mexican de origine, dar liderul regizorilor de sorginte latină de la Hollywood, a fost discipolul  lui Seki Sano, profesor japonez, coleg de clasă cu Lee Strasberg și Konstantin Stanislawski, toți faimoși creatori de școală. Toate aceste influențe benefice și-au pus amprenata pe stilul perfect al filmului lui Arau.