Idealul în artă este atunci când valoarea estetică este egală cu valoarea de piață. Așa este cazul tabloului „Salvator Mundi" al lui Leonardo da Vinci, al sculpturii „La jeune fille sophistiquée" de Brâncuși, capodopere care au atins recorduri pe piața vânzărilor. Sigur, de regulă prevalează latura comercială. Mai ales în film se vede cel mai bine acest aspect, unde există o goană nebună către succesul de casă, boxoffice-ul este criteriul principal pentru fabrica de vise de la Hollywood. Dar vin artiștii adevărați, care strică acest clasament, această tendință de uniformizare a producțiilor. De fapt, filmele sunt excepția care confirmă regula.

Da, dar aceste excepții rămân, ele sunt reperul în mișcarea giganticului mecanism cinematografic. Printre cele peste 800 de filme care se produc pe an la Hollywood, ele strălucesc ca Luceafărul în noapte. Iar în timp, și boxoffice-ul le este favorabil. De pildă, o bijuterie ca „Eternal sunshine of the Spotless Mind" (Strălucirea eternă a minții umane 2004), în regia lui Michel Gondry, a avut un deviz de 20 de milioane de dolari și a reușit să facă încasări de patru ori mai mult. Iar o altă minune, ca „Billy Elliot" - 2000), la englezului Stephen Daldry, realizat cu un buget de doar 5 milione de dolari, a depășit peste o sută zece milioane de dolari. În el debutează Jamie Bell, actor cu o strălucită carieră. Ce să mai vorbim de „Forrest Gump" - 1994), în regia lui Robert Zemeckis, care, cu un buget de 55 milioane, a atins încasări de peste 330 de milioane de dolari numai în S.U.A., iar în toată lumea se apropie de un miliard, nu doar pentru că a luat 6 Premii Oscar, ci pentru că definește o mentalitate pură, o utopie total diferită de dystopiile care ne invadează viitorul

Ceea ce dovedește faptul că și filmul de excepție are spectacorii lui, nu numai filmul de duzină. Filmele comerciale au drept caracteristică faptul că seamănă între ele, parcă sunt făcute după același calapod, pe când cele de excepție sunt unicat, nu au egal, sunt repere în artă. „Forrest Gump" poate fi revăzut la nesfârșit. E imposibil să nu te uimească puritatea lui, frunmusețea unui copil, despre care toată lumea spune că-i „prost" sau handicapat, iar el să ne dovedească faptul că este genial. Filmul se ocuppă de acest caz pentru a pune în evidență contrastul dintre neprihănire și păcat. Forrest, jucat genial de Tom Hanks, este un sfânt printre păcătoși. Iubirea lui pentru Jenny, încă din copilărie, este cel mai frumos lucru de pe pământ. Și toate faptele lui au o doză de supranatural. Numai o ființă extraterestră, înzestrată cu har divin, poate să facă minunile pe care le face Forrest. El este inocentul printre păcătoși. Este excepția după care ar trebui să se conducă lumea. Calitatea supremă a lui Forrest este fuga. Fuga de păcătoși. Când era copil, și avea picioarele blocate de suporți metalici, fiindcă se spunea că e infirm, el este alergat de copiii răi, care vor să-i facă rău, și atunci Forrest, îndemnat de Jenny, fuge, fuge, iar în alergarea asta îi sar balamalele la propriu, adică îi cad atelele și el devine un fenomen al alergării, care poate întrece și o mașină. Iar colegiul îl termină pe terenul de fotbal american, unde se dovedește imbatabil, căci ia mingea și aleargă, fără să poată fi prins de nimeni. La fel de neîntrecut este și în sportul ping-pong. Iar în armată, pe front, se dovedește un miracol, își salvează colegii de la moarte sau capturează un vapor inamic. Tot ce face Forrest nu pare a fi din lumea asta. Acesta este Inocentul absolut, Spiritul Incoruptibil și Invincibil.

Însuși limbajul său (scenariul e scris de faimosul Eric Roth) este de o puritate desăvârșită. El are mintea nerpihănită și toate cuvintele sale sunt pudice, limbajul este cu perdea, iar umorul superior. Limbajul pur, spiritual, apare din contrastrul cu limbajul curent, plin de capcane și impiurități. La fiecare pas există acest contrast dintre lumea neprihănită a lui Forrest și lumea propriu-zisă, a păcătoșilor.

Forrest este un miracol de la natură. El este un personaj divin. Ca să aibă mintea neprihpnită, personajele din „Eternal Sunshine". își fac o operație, adică suportă un transfer sf, trec printr-o invenție a unui savant care a inventat o mașină de ștergere a memoriei. Numai prin șteregerea amintirilor, cei doi eroi, Joel (Jim Carrey) și Clementine (Kate Winslet), pot fi neprihăniți. Da, dar Forrest nu are nevoie de ștergerea amintirulor, dimpotrivă, viața lui e o permanentă amitire. El își amintește mereu de sfaturile mamei lui și de momentele frumoase trăite cu Jenny în copilărie. La fiece pas, Forrest emite o perlă de comportare învățată de la mama lui. Sau din faptele care i-au rămas în memorie. Memoria îi umple viața, iar mintea sa selectează numai ceea ce este curat, pozitiv. Forrest este un fenomen de viitor, fiindcă lumea lui este o lume pozitivă, totul se face numai pe bază de iubire eternă, de fidelitate absolută. Prietenia lui cu Jenny este cea mai frumoasă pagină de umanitate. Deși Jenny îți vede de viața ei, umblă cu alți bărbați, el îi rămâne fidel și o apără în orice împrejurare. Până la urmă și ea îl iubește. Orcine îl cunoaște, vrea să-l urmeze. Așa este și cazul locotenentului Dan, pe care Forrest l-a salvat de la moarte, dar Dan îl ceartă aspru, îi strigă mai bine mă lăsai să mor pe front, ca un erou, decât să rămân așa, fără picioare! Apoi Dan ajunge să se revolte pe cei care îi spuneau că-i infirm. Și Forrest cugetă că locotenentului Dan nu-i place să i se spună că e infirm, așa cum mie nu-mi place să mi se spună că sunt prost. Semnificativ ca Dan are o figură de crucificat

Și Billy se dovedește un copil neprihănit. El visează să se facă balerin, într-o lume foarte brutală, a minerilor dintr-o comunitate în care ocupația princilală a oamenilor este mineritul. Tatăl și fratele lui Billy sunt mineri. Ei se află într-o continuă grevă. Viața e aspră, dură. Mai ales după ce moare mama lui Billy. Dovadă că tatăl lui vrea să-l facă boxer. Îi dă mănuși, îl obligă să lupte, să facă acest sport. Dar Billy nu poate, cade mereu în ring, nu simte că acest sport e de el. Lui îi place să danseze. Și când este întrebat ce simte când dansează, e întebarea unui membru al juriului, atunci când dă exemenul de admitere la școlal regală de balet din Londra, el răspunde că în viață se simte rigid, dar când începe să danseze, nu mai simte că este pe pământ, simte în el un fel de curent, ca străbătut de electricitate, care îl face să zboare. Billy, când merge pe stradă, nu merge ca toți oamenii, el mereu dansează. Și când tatăl său îl vede în sala de sport dansând, rămâne uluit, și din acel moment își scoate din minte să-l mai facă boxer, și luptă să câștige, ca să-l ajute să ajungă la Londra, la școala de balet. Evident, baletul, într-o lume parazitară, rudimentară, ni se pare ceva ca de pe altă lume, ceva neprihănit, deși în lumea lui bântuie o boală, homo, cu care are de furcă și Billy, dar el reușește să fie deasupra celor care îl tentează. Din însăși relația lui cu fetița unei vecine, se dovedește din alt aluat, o fire superioară, de dincolo de realitate.

Sigur, există și un revers al neprihănirii, excelent surprins într-o comedie ca „HouseSitter" (Simte-te ca acasă -1992), în care Steve Martin joacă rolul unui naiv fără margini, pe nume Davis, care este total vrăjit de Gwen, o captivă a minciunilor, care reușește performanța ca dintr-o chelneriță să ajungă soția unui arhitect, să pună stăpânire pe casa și sufletul lui. Ca și pe al familiei sale și al întregului cartier. Iar actrița Goldie Hawn ne convinge seducător, fiindcă minciunile ei se potrivesc de minune, adică știe să mintă frumos, de fapt, toate minciunile ei sunt înscenate, niște scenete bine jucate. Filmul este o demonstreație de ceea ce însemană fantezia, fiindcă minciunile lui Gwen transformă viața într-un basm. Ea îl captivează în asemnea măsură pe Davis încât și el ajunge să brodeze minciuni, apoi și alte personaje și deja deducem că viața noastră este ca o pânză de păianjen a minciunilor credibile, că ele au putere vindecătoare, că sunt benefice dacă sunt inofensive.

Ce este în fond fantezia, dacă nu o plasă de invenții benefice? Nu ne supărăm că suntem mințiți de basme. Și Biblia e un basm. Cine se supără pe faptul incredibil că Avraam are un copil cu Sara la o sută de ani și va mai trăi încă 75 de ani? Biblia e plină de minciuni nevinovate, de exagerări, din care omenirea și-a făcut scut și plapumă. Sau se supără cineva pe Gogol că a inventat povestera unui om care își peirde nasul și pornește să-l caute, făcând din asta o parabolă a Rusiei? Minciunile scriitorilor sunt Opera lor. Sigur, dacă Gwen era o urâțenie, aveam o dramă, dar ea este o frumusețe și are un farmec de care te lași vrăjit, nu ai vrea să mai scapi din mrejele ei. Evident, regizorul Frank Oz, asemenea „Vrăjitorului din Oz", ne prezintă aici imaginea unei utopii, în care minciuna este o soluție de vindecare de luminare și frumusețe.

Aceste filme ne oferă o altă realitate. Care există. În care se poate trăi. În care trăiesc oameni. Ca aceste personaje neprihănite. Și în care putem trăi și noi. Ne conving că dincolo de viața normală, există o realitate supranormală, care ar putea fi idealul neprihănirii noastre.

Grafica - I.M.