Jean Dolande - pictor parizian, un artist complex şi provocator, un actor ambiţios prins în mijlocul unei interacţiuni dintre raţiune, inspiraţie şi talent, foloseşte instrumente artistice puternic-expresive pentru a modela anumite fenomene naturale ce ne permit să observăm conexiuni şi înţelesuri care ne păreau ascunse pînă acum. Cunoscut şi apreciat în Franţa pentru arta sa încărcată de mărimi şi semnificaţii liminare, cel care pe cont propriu a avut curajul să introducă lucrări în Galeria Naţională din Londra, prezent la Luvru şi Musée d'Orsay din Paris, surprinde la maximă intensitate cu pînze de o rară tresărire - o metafizică a tragicului emergentă meditaţiei asupra limitei, prin includerea fenomenului cu dublu sens: cel al trimiterii finitului la infinit şi al coborîrii infinitului la finit în conştiinţa unui roşu aprins, ca dimensiune a existenţei tragice. Maestrul Jean Delande este interesat de cel de-al doilea sens, ce ţine de legile unei pledoarii de urgenţă, primul sens fiind o motivaţie de substrat metafizic, cînd inspiraţia face din ea un punct de plecare.

Exploziv, cerebral, şi imprevizibil, J.D. dinamitează cu ştiinţă pînza, pentru a stîrni curiozitatea asupra modulului său de a face artă. Dezinhibat, pictează aşa cum vrea, aşa cum simte, potrivit inspiraţiei, avertizînd ochiul privitor asupra unor inedite injecţii estetizante, stîrnind curiozitatea privitorului. Cum în viaţă ca şi în artă contrariile se atrag, nici J.D. nu face excepţie, el îmbinîndu-le perfect. Astfel, fiecare trăsătură de penel este o armonie între limitat şi nelimitat, pînzele devin un teatru deschis parcă într-o rană, un teatru poetic şi filosofic, în care actele sînt derulate de conştiinţa situării omului într-un dublu orizont: al relativului unei existenţe imaginate de pictor şi al relevării ei ca mod de artă. Chiar dacă are în substanţa ei un coeficient de imprevizibil, seria de valori artistice pe care Jean Delande o formulează acum cu o gestică febrilă, într-un coloristic viu pînă la crud, reprezintă rendez-vous-uri, clişee într-o oprire în care viaţa încetează să mai fie, în sensul uman al existenţei. Mai multe tipuri de tensiuni: de la figurativ, introspectiv şi imploziv, la manifestul ambalat într-o retorică non-figurativă sau abstractă, Jean Dolande abordează tipul de imagine ieşit din bidimensional şi revărsat cumva în spaţiul tridimensional. Ocolind delicat cadrele tradiţionale şi legitime ale picturii, artistul trimite curajos către un anumit tip de exterioritate, către structuri pe care le exploatează cu o măiestrie halucinantă. Inteligenţa sa, jocul subtil cu reobiectualizarea, suportul temei în sine, senzaţia de spaţiu aseptic, teama şi bucuria pe care le creează privitorului, vorbesc despre un extrem de valoros ADN artistic surprins între Univers şi paleta de culori, de unde evoluează toate picturile sale, creînd ecuaţii coloristice de un dozaj extraordinar. Convins ca scopul intrinsec al formelor de imaginaţie este de a însufleţi materia, Jean Delande încearcă cu totul alte sensuri ale lucrurilor. Artistul distinge contururile lor, le dă un nume de recunoaştere şi le rupe din sensul primordial-imaginativ al întregului, forţînd, dar cu mare artă, limitele unei percepţii restrictive care trasează graniţe în lucruri, în viziuni, semnificaţii şi fiinţe.

Privitorul este urmărit de un gen de efect cinematografic de supra-impresie - o premeditare dinamică a imaginii stop-cadru, însă ceea ce caracterizează gestica picturală este tensiunea extremă dintre aparenţa simplă a figuraţiei şi asocierile şocante dintre elementele imaginii. Există o glisare repetată între motive neidentificate încă de alţi pictori, dar cu potenţial generativ puternic, şi anumite elemente denotative, o degradare intenţională, prin evoluţie, a motivelor originare - un fel de sălbăticie cu otrăvuri şi elixiruri scumpe, ambalate în culori aprinse, dar şi o stare placentară a micro şi macrocosmosului, constrînsă la un fel de disoluţie prin perfecţiune. Aceste tipuri de migrare a motivului cosmogonic spre forma artistică, aceste metafore paradoxale, construite pe adversităţi, vorbesc despre un Jean Delande profund şi voluptuos, un geometru, un arhitect şi un distrugător spre construcţie artistică valoroasă. Aceste calităţi îl aşează alături şi fundamental lîngă pictorii remarcabili, care restituie artei forţa, emoţia şi libertatea. Prezenta ipostază, face vorbire despre un artist provocator, preocupat de algoritmul re-compunerii haosului în armoniile unor inedite digresiuni artistice. La scara valorică, Jean Delande se confesează într-o gradare cromatică atent calculată, esenţializînd atît în planul figurativ cît şi în cel abstract, pînzele aducînd parcă în atenţie constatarea lui Malevici: „văzutul nevăzutului", în cazul J.D., trăgîndu-şi seva de dincolo de aparenţă. Acest pictor electrizant, încărcat de zbuciumul (ne)pămînteştilor pulsaţii, forţîndu-şi propriile frontiere, ne dezvăluie de fapt vîrsta unei maturităţi artistice, sedusă însă de mirajul unui limbaj fervent şi clocotitor, pînzele sale sorb şi resorb repetat culorile, ca într-un ritual crud iniţiatic. Prezenta simeză vorbeşte despre capacitatea de a stăpîni liber temele pe care le abordează, dar şi despre mesajul pe care îl configurează ca predestinare artistică. O formulă plastică surprinzătoare, o spargere a barierelor clasice, în care materia, lăsată sa curgă în voia haosului imaginativ, ne provoacă să vedem, să fim atenţi la un altceva. Tensiunea pînzelor este o proiecţie a neliniştilor artistice personale, impulsurile artei vin din profunzimea propriului spirit şi din stimulii mediului exterior, iar mobilul ontologic al creaţiei alternează între expansiune vieţii, revelaţia sinelui şi revelaţia principiului.