Un as al stilului crazy, pe care îl recunoști dintr-o mie, este regizorul francez Luc Besson, fiindcă el stăpânește atât de bine stilul crazy încât îl parodiază. Toate filmele sale sunt parodii, folosindu-se de acest stil ca să le dea lecții americanilor, deși el însuși este bine americanizat. Orice gen este abordat în acest fel, fie că atacă o temă delicată, controversată, ca mitul Ioanei D`Arc, pe care îl demitizează, fie genul S.F., ca antologicul „Al cincilea element”, fie zona paranormalului și a tehnologiei abisale, ca în Lucy. El este la fel de nebun ca Tarantino et co., dar are în plus această calitate specifică spiritului francez, occidental, distanțarea. Și reușește să-și ducă demonstrațiile până la capăt printr-un story care are un start inocent, totul pornește aproape melodramatic, cum este și începutul filmului „The Family”, care circulă la noi cu titlul „Malavita: O familie criminală” (2013), în care vedem o familie aproape sfântă, de oameni iubitori, buni, pâinea lui Dumnezeu.
„Malavita” este inspirat din romanul „Badfellas” (Băieți răi) al lui Tonino Benacquista, care este o replică la „Goodfellas” (Băieți buni), faimosul film al lui Maritn Scorsese, după romanul Wiseguy de Nicholas Pileggi. Luc Besson a făcut o parodie la „Băieții buni”, după „Băieții răi”! A realizat un thriller-ul cu accente de comedie neagră. „Malavita” spune povestea lui Giovanni Manzoni, un fost gangster, care, după o înțelegere cu FBI-ul, se refugiază împreună cu soția într-un sat din Franța, cu condiția să termine cu trecutul. El își ascunde adevărata identitate sub numele de Fred Blake. Giovanni începe să se simtă confortabil și în siguranță în Europa, mai ales că este primit cu brațele deschise de localnicii pe care i-a mințit că se află acolo pentru a scrie despre debarcarea trupelor aliate în Normandia în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Cineva, pe forum, se întreba cum de știu toți engleza, iar eu îl întreb cum de nu știe că este vorba de o convenție, că suntem în lumea imaginarului?!
Fred Blake (Robert de Niro) se străduie să-și scrie memoriile, dar nu a reușit să scrie decât câteva pagini, își dă seama că scrisul este meserie grea, dar tot încearcă, ea, soția lui, Maggie (Michelle Pfeiffer), este la fel de bună, seducătoare, o minune de femeie, pe care el o iubește la nebunie, fiindcă ea îi face cele mai bune prăjituri. Ce să mai spunem despre cei doi copii ai lor, o fată, adolescentă, Belle (Dianna Agron), care se rușinează când mama îi spune că trebuie să-și găsească un băiat care să o dezvirgineze, dar numai cu prezervativ, e clar? Băiatul, Warren (John D’Leo), are la școală numai note maxime, dar stă prost la capitolul purtare, e cam bătăuș. El însă și iubește sora la nebunie.
Familia este total armonică, până începe să curgă la robinet apă murdară. Și atunci Fred se duce în audiență la primar și îi cere să rezolve problema. Primarul îi spune că el este nou aici, în sat, și să-i lase pe ei în pace fiindcă știu ce au de făcut. Instalația e defectă. Fred nu are liniște. Apare contrastul dintre metodele francezilor și cele mafiote. Familia Manzoni se integrează în comunitatea de francezi, dar nu reușește să se debaraseze complet de vechile obiceiuri și continuă să rezolve problemele cu care se confruntă, prin tactici de modă veche specifice mafioților. Deși încearcă să ducă un trai tihnit și să se țină departe de numeroșii dușmani, Giovanni/Fred este prins de fiecare dată din urmă de trecutul lui întunecat, ca să nu mai vorbim de faptul că trebuie să o tempereze pe impulsiva lui nevastă, care are tendința de a incendia obiecte atunci când se simte trădată.
Și așa procedează Fred și acum, fiindcă trecutul nu-l iartă. El se gândește la o soluție mai rapidă, să arunce în aer instalația (stația de epurare a apei). Așa face. Pune dinamita, dar era pe ce să fie prins de Robert Stansfierd („Stan”), șeful lui de la FBI (Tommy Lee Jones), care îl vizitează și dorește să afle ce scrie. A auzit că scrie, ce scrii? Memorii. Ce fel de memorii? Să nu divulgi cumva legăturile dintre noi și mafia. Comandantul e îngrijorat, trebuie să văd. Tu ai să fii erou pozitiv, Stan…
Pas cu pas, totul capătă o încărcătură de dinamită, culminând cu atacul mafiei asupra familiei lui Giovanni, care trebuia pedepsit pentru trecutul lui întunecat. Răzbunarea e arma mafioților și trebuia și ea parodiată. Venirea mafioților este surprinsă de băiat, care tocmai voia să fugă, își pregătise actele, un pașaport fals, ca să ajungă la Paris. Avea 14 ani și a spus că îl urmează pe tatăl lui, care a început aventura vieții la 13 ani. Dar el îi vede pe bandiți coborând dintr-un autobuz și se întoarce să-și ajute familia. Împreună cu sora lui va face minuni. Sora lui nu mai e virgină, căci, între timp, l-a acostat pe un băiat de clasă, și a făcut amor cu el într-o scenă foarte patetică.
Lupta dintre bandiți, agenți federali (oamenii lui Stan) și familia lui Giovanni ocupă jumătate din film. Încăierarea este total nebună. Avem o parodie a crimelor dintre mafioți. Nu mai știi cine pe cine omoară, din ce direcție apare glonțul. Confuzia este totală. Și momentul este pregătit de o secvență memorabilă, în care Fred este invitat la un club unde se proiectau filme și apoi aveau lor discuții. El este invitat la un film cu Frank Sinatra, dar care nu este adus, firma de difuzare l-a înlocuit și a trimis un film cu mafia de Martin Scorsese, adică tocmai faimosul „Goodfellas” (Băieți buni). Lui Fred îi convine de minune, mai ales că și Robert de Niro joacă în el.
Luc Besson face aici un fel de ars poetica, film în film, unde își strecoară infraestetica, adică elementul de distanțare. Comentariul lui Fred, la sfârșitul proiecției, este de tot hazul, el explică felul cum a devenit mafiot. Fapt care îl îngrozește pe Stan, care fusese și el invitat la eveniment. De fapt, Fred l-a invitat, iar Stan joacă rolul unui om panicat, care se așteaptă de la Fred să spună numai prostii.
Robert de Niro face aici un rol de Oscar. E de nerecunoscut. Un bărbat cu barbă, cu ochi buni, aparent civilizat, cu zâmbet senin, dar cu mintea periculoasă.
Lupta dintre el și un gangster este antologică. Gangsterul a intrat în casă și vrea să o violeze pe Maggie. Dar Fred vede cum gangsterul își dă pantalonii jos și atunci sare pe spatele lui, vrea să-l ștranguleze cu un laț. Dar gangsterul e masiv și se învârte cu el. Se prăbușesc, Fred cade dedesubt, dar îl ține bine cu lațul pe gangster. Și atunci Maggie apare târâș, cu un cuțit enorm în mână, pe care îl înfige în pieptul gangsterului. O imagine etalon din comediile de groază.
Și cu ajutorul echipei lui Stan, gangsterii sunt puși pe fugă sau uciși. Explozia de la stația de epurare are loc. Apa de la robinet redevine curată, familia e din nou unită, fericită, pleacă într-o excursie, departe de locul rău, de Malavita (=lumea interlopă). Nume pe care îl poartă, de fapt, câinele lor, negru, foarte rău, care își apără stăpânii cu prețul vieții.
Actorii joacă dumnezeiește în această comedie neagră, nici nu bănuiești că ei vor trece de la o stare la alta, de la familia bună, la familia criminală. Ei fac prostiile, crimele, cu un comportament firesc, ca și cum nimic rău nu s-a întâmplat. Ca și cum „natural born killer”. Sadismul este bine mascat. Paranoia nu este vizibilă pe chipul lor. Doar faptele sunt într-un delir apocaliptic.