Protagonistele spectacolului din după amiaza zilei de 2 decembrie au fost talentatele inerprete Iulia Caraiman şi Carolina Jitaru, care, cu sprijinul unui grup din 16 tineri extraordinari din oraşul Braşov, una din cele mai pitoreşti zone ale Patriei noastre istorice, dornici de a cunoaşte cât mai multe locuri memorabile nu numai din România anului 2016, ci şi din alte zone ale românităţii. Ajunşi la Cernăuţi, au avut ghid pe prietenul lor internaut Dragoş Olaru, şi, au luat cunoştinţă de perla cernăuţeană, fosta reşedinţă mitropolitană, de cetatea Hotinului şi de alte monumente istorice şi...
În luna iunie a acestui an, a avut loc premiera spectacolului „Wicked Clone" (Clona rea) realizat de Mihaela şi Gabriela Modorcea aka „Indiggo Twins", având la bază romanul Wicked Clone de Mihaela Modorcea, roman lansat anul trecut la un târgul de carte, Book Expo America, la standul companiei Barnes&Noble, care a scos romanul şi îl anunţă acum, în aceste zile, ca fiind pe locul 1 în totul vânzărilor, în fruntea unor cărţi prestigioase, despre autori celebri ca Robert Mapplethorpe şi Andy Warhol, corifeii artei americane contemporane. Proiectul „Wicked Clone" este amplu, conţine, în afara...
Aş vrea să-l evoc pe actorul Sebastian Papaiani, pe care presa incultă din România l-a numit „mare cântăreţ", deşi orice om normal ştie că el nu a fost cântăreţ, ci actor de teatru şi film, în relaţia lui cu Geo Saizescu, regizorul care l-a distribuit în multe filme de-ale sale, începând cu Un surâs în plină vară (1963), Balul de sâmbătă seară (1968), Astă seară dansam în familie (1972) şi culminând cu Păcală (1974), un film emblematic pentru comedia cinematografică românească. Geo şi cu Papi se înţelegeau de minune, din gesturi, din priviri, fiindcă amândoi aveau în vine o smintenie...
Un adevărat regal sonor, dar cu valenţe foarte moderne, atipic, aş spune, a fost recitalul violonistului german, născut în România, Ştefan Tarara (n. 2 mai 1986). El a câştigat premiul I al Concursului Internaţional „George Enescu", ediţia 2014. De data aceasta a venit ca invitat, ca simbol al noului val de muzicieni ai lumii, având deja o carte de vizită impresionantă. A studiat întâi în Germania, apoi şi-a luat masteratul în muzică la Universitatea din Zürich, la clasa prof. Zakhar Bron, căruia acum îi este asistent. Din 2012 ocupă postul de Concert-maestru la Filarmonica din Mannheim. Prin...
La secţiunea pian au fost înscrişi 59 de concurenţi, dar nu au participat efectiv decât 33. Şi nici un român!, cum mi-a spus cu tristeţe pianistul Viniciu Moroianu, membru al juriului. Şi România are şcoli de muzică, Conservator, universităţi şi licee de muzică, chiar nu a fost nici unul pregătit să vină la Concurs!? Cred că e o slabă popularizare a Concursului, poate că tinerii nu ştiu nimic despre importanţa acestui concurs. E foarte posibil întrucât şi publicul nu ştie, e la fel de străin. În paralel cu Concursul, în piaţa Ateneului se desfăşoară Festivalul de jazz, iar acolo, în aer...
Ce înseamnă o comedie scrisă de un mare scriitor, Neil Simon! Iar când e slujită de excelenţi profesionişti, ca regizorul Howard Deutch şi actorii Jack Lemmon și Walter Matthau, succesul este garantat. În aceşti termeni se poate vorbi despre filmul „The Odd Couple II" (Un cuplu ciudat -1998), a cărui primă parte a avut premiera cu mult timp în urmă! De fapt, au trecut 18 ani de când Oscar şi Felix s-au văzut unul pe altul pentru ultima oară. Oscar locuieşte în Florida, Felix la New York. Într-o zi, Oscar este chemat de fiul său, Brucey, care îl invită la nunta lui cu Hannah, fiica lui Felix...
Eram foarte tânăr când am văzut la Teatrul de comedie spectacolul „Troilus şi Cressida", în regia lui David Esrig. Aici am descoperit pentru prima oară cel mai frumos cuplu pe care l-a dat teatrul şi filmul românesc: Gheorghe Dinică şi Marin Moraru. De atunci, am urmărit acest cuplu şi l-am admirat pentru performanţele sale ieşite din comun. Cel mai faimos spectacol al tuturor timpurilor în România s-a numit „Nepotul lui Rameau", tot în regia lui Esrig. Eram student la I.A.T.C., institutul avea sediul în clădirea Teatrului „Bulandra" de la Izvor şi mă strecuram în sala de repetiţii şi vedeam ce...
Nu o dată am regretat că în Manhattan nu am dat peste galerii rusești. Am descoperit doar o mare colecționară, Tatiana, care prezenta la Chelsea Museum lucrări ale unor artiști ruși interziși, confiscate de stalinism. Ea reușise să le depisteze, să le aducă în America și să le comercializeze. Dar Tatiana și fiica ei au dispărut. De vreo trei ani n-am mai auzit nimic de ele. Am auzit însă de Shapiro Auctions. Nu știam însă că Licitațiile Shapiro aparțin unui rus, pe nume Gene Shapiro. Și deunăzi am avut ocazia să-l cunosc cu prilejul unui vernisaj insolit, care a avut loc la galeria sa de pe...
În același timp cu expoziția Dadaglobe, se desfășoară la MoMA și alte evenimente ieșite din comun, așa cum ne-a obișnuit acest muzeu, cel mai mare focar de artă modernă al lumii. Întotdeauna, la etajul 6, există o expoziție specială. Acum ea se numește „Edgar Degas: A Strange New Beauty", titlu care este un citat din Stephane Mallarmé, cum l-a definit acest poet pe cel ce a adus în peisajul artei o nouă frumusețe, artistul Edgar Degas (1834-1917). Așadar, o retrospectivă Degas, prima de asemenea proporție care s-a organizat vreodată în America. Cine nu cunoaște pecetea iconică a acestui...
Am așteptat cu nerăbdare premiera spectacolului „Troilus și Cressida" de la Public Theater („Shakespeare in the Park"), dat fiind că regia e semantă de cel mai mare shakespirian al timpului, Daniel Sullivan, căruia i-am văzut aproape toate montările Shakespeare, cum ar fi „King Lear, „Cymbeline, „The Merchant of Venice", „The Comedy of Errors", „All's Well That Ends Well" sau „As You Like It. Și acum nu se dezminte, ba aș spune că în „Troilus și Cressida" a reușit să ne ofere o viziune terifiantă, poate cea mai concludentă imagine a absurdității războiului. Și în acest spectacol, Sullivan...
Vara s-a instalat puternic la New York cu călduri foarte mari. Dar pe artiștii de la „Delacorte Theater" nu i-a împiedicat să debuteze în trombă ediția din acest an a festivalului verii, numit „Shakespeare in the Park", unul dintre evenimentele cele mai așteptate de newyorkezi, care se lasă purtați toată vara pe aripile fanteziilor shakespeariene. Iar când aceste aripi foarte, foarte generoase își găsesc interpreți ingenioși, totul devine o vijelie spirituală, de o mare frumusețe estetică. Așa se întâmplă în cazul primului spectacol desfășurat aici, după piesa The Taming of the Shrew...
Nu am mai fost de mult la geleriile din Soho. De fapt, Soho, faimosul cartier al New York-ului, zona Downtown Manhattan, a cam murit, trăiește mai mult din legendă. Ca și Little Italy, cartierul în care s-au născut atâtea vedete și care a dat subiectele despre mafie. De ce? Fiindcă de ani de zile există în această zonă presiunea chineză. Chinezii au stat în coasta acestor două cartiere vechi și au creat Chinatown, care s-a tot mărit, s-a întărit, a prosperat, încât acum văd până și pe Orchard St. restaurante chinezești. Firmele scrise în limba chineză, ca și ziarele în limba chineză, aflate...
Uimitor în acest „Context" este și altceva, că în timp ce galeriile de vârf ale New York-ului sunt dominate de expoziții în care artiștii americani se întrec în imitarea clasicilor, o tendință abuzivă, desigur, aici am văzut cu adevărat arta mare, de proporții renascentiste, în care artistul se desfășoară cu propria sa identitate, fără să imite un clasic sau altul. Concurența este de-a dreptul la nivel valoric. Și în primul rând l-aș așeza pe norvegianul Odd Nerdrum (n. 1944), expus de „Booth Gallery", un artist senzațional, de necrezut, frate cu Rembrandt și Caravaggio, stăpân pe arta...
„John Molloy Gallery" este tipic americană. O galerie de familie, aș spune, cu vizitatori de-ai casei, foarte prietenoși, care îți dau sentimentul că te cunoști cu ei de-o viață. Comunicarea este liantul spre înțelegerea misterului. Fiindcă John Molloy păstrează aerul amerindienilor, al băștinașilor pe care s-a ridicat America și cărora el le conservă urmele, cât a putut să adune. Arta primitivă de pe platourile triburilor americane este extrem de bine conservată de John, prin piese semnificative, prin obiecte arhaice, așa cum am arătat cu alt prilej. De data aceasta, John Molloy a venit cu o...
Dacă „Armory Show" a fost un târg de artă elitist, „ArtExpo" comercial, dominat de arta kitsch, „ADAA", un târg al dealer-ilor de artă, iată că acum avem un târg al artei viitorului, un târg neasemuit de spectaculos, foarte îndrăzeț chiar și pentru America. Un târg dezlănțuit, aș spune, parcă o replică la celelelte târguri enunțate mai sus. El se numește „Context" și se află la prima ediție! Să-i urăm din start viață cât mai lungă. Fiindcă merită. Este organizat de „Art Miami", un focar al artei americane, la un nivel neatins de celelalte târguri, dovadă și marea afluență de vizitatori, care...
Din nou galeria românului Ștefan Stux, care e mereu în avandagardă, ne face o surpriză cu expoziția „Unguernica", a lui Ray Smith, un artist din Texas născut în anul 1959. M-am dus împins de o mare curiozitate, fiindcă una este să-l imiți pe Picasso, cum am arătat ce am văzut la ArtExpo, unde Picasso era reprodus, copiat, imitat abuziv, și cu totul alta este să i te opui sau să-l continui, să ai acest tupeu, să pui acest „Un" în fața celui mai faimos tablou al lumii. Văzusem „Guernica" (1937) pe viu la muzeul Reina Sofia de la Madrid, am filmat acest monument mural și l-am inclus în filmul...
Faimoasele cuvinte cu care Dante Alighieri își începe Divina Comedie „Nel mezzo del cammin di nostra vita" se potrivesc și artistei italiene Maïmouna Guerresi, despre care voi vorbi, întrucât, chiar dacă ea nu se mai află la mijlocul drumului vieții (n.1951), personajele pe care artista le creează au o linie mediană ce le marchează ființa. Este o linie albă, care le străbate fața, iar Maïmouna mi-a explicat că acestă linie simbolizează puritatea ființei. Când omul a atins echilibrul perfect, se instaurează în el această linie a vieții, care este o linie spirituală, ce se continuă și în...
Arta în care trăirea artistului atinge cel mai frecvent un apogeu paroxistic este muzica. Paroxismul este ca stacheta la înălțime pentru un atlet. Desigur, toate artele spectacolului se manifestă în expresii paroxistice, baletul, opera, teatrul și tot ce însemană show. Unii actori intră atât de intens în pielea unor personaje tragice încât fie mor pe scenă, fie își revin cu greu, ca dintr-o lungă convalescență. Muzica, în sine, este o artă paroxistică, iar când se arată, când îmbracă haine de sărbătoare, cum apare Zamfir în costumele sale de scenă, scoase parcă din garderoba lui Molière, când...
Nivelul la care a ajuns lumea, America, dar și planeta, se reflectă ideal într-un mare târg de artă. Fiindcă aici arta plastică își dovedește forța limbajului universal, granițile fiind abolite prin însăși natura artei picurale sau sculpturale, care se exprimă liber, având particularitățile de rigoare. Evident, specificiul național nu este abolit, dar amprenta generală e un factor comun, spiritual, întrucât există tentația concurenței, prin materiale foarte diverse. Desigur, calitatea materialelor este cea care face diferența. Fapt care se vede în mod copleșitor la târgul de artă „Armory...
Să vedeţi neapărat un film în care Robert de Niro joacă rolul unui homeless scriitor excentric, Jonathan Flynn, atât de excentric încât nu avea unde să doarmă, dormea pe stradă, în diferite adăposturi ale homeless-ilor, până îl întâlneşte fiul său, care se ocupa tocmai de problemele homeless-ilor şi îi dă un adăpost mai ca lumea. Acţiunea se petrece la Boston, un oraş fascinant, strălucitor, dar modalitatea de filmare creează o atmosferă de clarobscuritate, lugubră, spaţiile sunt adesea închise, în ceaţă. Poate şi fiindcă Nick lucrează pentru oamenii străzii, să le găsească adăposturi. În...
După Premiile Oscar, la New York, începul primărverii coincide cu două mari evenimente artistice americane și mondiale: „ADDA" și „Armory Show", care se desfășoară în paralel. Mă voi ocupa, separat, de amândouă. Nu mă îndoiesc că artiștii români sau pasionații de artă care ne urmăresc, au de câțiva ani fișele acestor evenimente. Primul, care are loc în faimoasa locație istorică Park Avenue Armory, colț cu 67 St., se mai numește „The Art Show" și este organizat de Art Dealers Association of America. Altfel spus, vânzătorii de frumos, negustorii de artă, oamenii de afaceri din domeniul plastic...
Pe o vreme capricioasă, rafale de ploaie cu vânt turbat, rostogolind umbrlele pe Fifth Avenue ca ciulinii lui Panait Istrate, galeriile de lux sunt adăposturi sigure pentru a ieşi din timp. Astfel, la „Edward Tyler Nahem Gallery" intri direct într-un muzeu al Piraţilor din Caraibe. Artistul scoţian Hew Locke (n. 1959), crescut şi educat în Guyana colonială, care şi-a numit expoziţia „The Wine Dark Sea", un mare pasionat de călătorii marine în jurul pământului, expune 31 de corăbii cu pânze, toate ancorate în mijlocul sălii, de parcă ar fi fluturi plutitori. Oricând te aştepţi să apară Jack...
Faţă de alte ediţii, gala din acest an a Premiilor „Grammy" a fost o mare sărbătoare a muzicii adevărate, din care au lipsit teribilismele, puştismele, aspectele cu totul secundare sau superficiale, cu un cuvânt, experimentele gustate de un public foarte restrâns. Experimentele sunt necesare, ele fac progresul muzicii, dar la o gală a valorilor muzicale, încununate cu „Grammy", echivalentul „Oscar"ului în muzică, ele trebuie lăsate acasă sau folosite până aici, iar aici, la gală, să apară doar lucrurile împlinite. Din acest punct de vedere, aş spune ca am asistat la o ceremonie clasică, în...
Meyers dovedeşte că ştie să meargă la ţintă. Şi impactul este colosal. Aş spune că filmul este gândit chiar pentru un fenomen actoricesc: Lindsay Lohan. Ea este minunea minunilor, chiar un copil minune, precum odinioară Shirley Temple şi mai apoi Natalie Portman. Însă Meyers a atacat o temă greu de abordat, povestea a două fetiţe gemene, jucate de Lohan. „The Parent Trap" este inspirat de un roman clasic al prolificului scriitor german Erich Kästner, care a...
În sarabanda vulgarităţilor transmise non-stop de posturile TV ale României, culminând
Pentru o nouă televiziune naţională
Compozitorul italian Claudio Monteverdi (1567-1643) este considerat părintele operei, el fiind însă mai cunoscut ca autor de madrigale - însuşi Corul „Madrigal" i-a cântat o piesă în seara de deschidere a ediţiei 2015 a Festivalului -, dat fiind că din cele 18 opere pe care le-a scris, s-au păstrat doar trei, „Orfeu", „Întorcerea lui Ulise" şi „Încoronarea Popeei", considerată ce mai valoroasă. Ultimele două ne-au fost prezentate în cadrul secţiunii Încoronarea PopeeiConcertele de la miezul nopţii" de către celebra formaţie engleză „The Academy of Ancient Music", dirijată de Richard Egarr...
Frumoasă surpriză ne-a făcut Bayerische Staatsoper, orchestra bavareză, care a deschis seria celor două concerte cu poemul simfonic „Isis" (1923) de George Enescu, un poem neterminat, orchestrat de Pascal Bentoiu, care a avut în pauza concertului şi lansarea unei cărţi de căpătâi, „Breviar enescian", un adevărat manual pentru cei care vor să se iniţieze în muzica enesciană. Există în această carte dosarul tuturor lucrărilor lui Enescu, mai puţin simfoniile, pentru că autorul le-a prezentat anterior într-un volum masiv, de sine stătător, tradus şi în engleză. Aşa cum spunea şi Dan Dediu, acest...
Am vizitat de mai multe ori Internaţional Center of Photography (I.C.Ph.), fondat de Cornell Capa (1918-2008), în memoria fratelui sau Robert Capa, unul dintre cei mai mari fotografi ai timpului sau, reporter de război, mort în timpul unei misiuni (a călcat pe o mină) în Indochina. Puterea şi importanţa acestui Centru a impus înfiinţarea unei şcoli, „School of the Internaţional Center of Photography". Invitaţia de a vizită această şcoală a fost o şansă extraordinară! Pe o vreme superbă, am trecut prin Central Park, apoi am mers pe cea mai frumoasă arteră a New York-ului, Avenue of the...
Orchestra „Staatskapelle Dresden", dirijor Christian Thielemann, a avut un program eminamente german, Beethoven, Bruckner, Strauss. Este una din cele mai vechi orchestre din lume, fondată în 1548 de un prinţ saxon, dar în repertoriul său nu se află nici o lucrare românească. Excepţie a făcut de data aceasta Enescu, cu Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste op. 33 în Mi Major, care a fost interpretată însă nu de Staatskapelle, ci de Ansamblul de cameră al Capelei din Dresda, cu alt dirijor decât cel anunţat în program, Johannes Wulff-Woesten. A fost o excepţie, desigur, aşa cum este...
