Pampa, în viziunea fantomatică a unui artist din Buenos Aires

După cum se ştie, pampa este celebra câmpie argentiniană, cum ar fi Bărăganul nostru. Numai că este o câmpie luxuriantă, plină de mister, de simboluri şi mitologii. Oricât a încercat Panait Istrati, cu talentul lui, din Bărăgan nu au ieşit decât ciulini. Dar pampa este un ocean de iarbă înalta şi se identifica până la un punct cu mitologia argentiniană. Această vastă câmpie, asemănătoare cu preeria nord-americană, cu savană africană sau cu stepă asiatică, este situată în America de Sud şi se întinde pe teritoriul statelor Argentina, Uruguay şi Brazilia. Mai exact, Pampasul se află între Amazonia, la nord, şi Patagonia, la sud, ţară legendara, pe care noi o imaginăm la capătul lumii. Pampa se identifica cu un persoanj numit gaucho, călăreţul legendar, care este privit nu numai că războinic, în asociere cu cuţitul, ci şi prin calităţile lui morale, că generozitatea şi politeţea. Iar cuţitul face pereche cu tango-ul, dansul aprig, pasional. Gaucho, după ce îşi face dreptate singur, dansează tango. E un fel de cowboy, creşterea vitelor fiind ocupaţia lui principală, dar şi cea mai rodnică, dovadă că Argentina este cel mai mare producător şi exportator de carne de vită din lume. Apropierea de ocean, face pampasul argentinian foarte umed, cu diferenţe de temperatura relativ mici între vară şi iarnă. S-au făcut zeci de filme despre pampas, unele încununate cu mari premii, care au reuşit să capteze tainele acestui loc atât de fertil aflat la graniţa dintre vis şi realitate. Eu va recomand o capodoperă recentă, filmul argentinian „Jauja" (2014), care redă ideal atmosfera pampei, a misterului acestui tărâm magic.

În plin sezon estival, când am descoperit una dintre cele mai selecte plaje ale New-York-ului, Brighton Beach, a avut loc la Consulatul Argentinei, de pe 56 St., expoziţia lui Hernan Ricaldoni, „pintor latinoamericano", cum îşi zice el, artist născut la Buenos Aires, în anul 1975, deci un artist tânăr, dar care, aşa cum mi-a spus, poartă pe umeri o grea moştenire: uriaşă cultură argentiniană. Am discutat cu el despre Borges, despre Ernesto Sabato, despre marea literatură a ţării sale, a Americii Latine în general, despre miturile vechi şi noi, despre marii artişti argentineni, ca Lucio Fontana, deşi s-a realizat în Italia, unde a impus spaţialismul. Am discutat şi despre Buenos Aires, un oraş cu peste 10 milioane de locuitori, care e însă supraaglomerat întrucât argentinenii nu au găsit soluţii preecum newyorkezii, care, deşi cu o populaţie asemănătoare, este totuşi respirabil, fiind bine organizat. Are şi el mult mister, aşa cum caută să-l surprindă Laura Danton, în expoziţia „Mysterious Buenos Aires", aflată în sala din spate a Consulatului. Am disctuat apoi şi despre paranghelişti, nelispsiţi şi la Buenos Aires, nu numai la New York sau Bucureşti. Apoi am discutat despre artă americană. El cunoaşte bine zona galeriilor din Chelsea, pe care eu am surprins-o exhaustiv în volumul „Fine Arts" în America. A fost din nou, recent. Din 180 de expoziţii, zicea, numai în trei a găsit pictori, artişti care ştiu să tragă o linie, să pună o culoare. Nu o dată am observat că arta americană e irespirabilă datorită artei kitsch, instalaţiilor, fotografiei şi artei pop. Şi el era de accord că principalul vinovat este curentul generat de Andy Warhol şi de grupul de homosexuali din jurul lui, care au creat o falsă mitologie. Şi Hernan Ricaldoni, care de la 14 ani pictează, care a studiat arta în oraşul natal, apoi la Londra, Madrid şi Linz (Austria), ştie ce spune, fiindcă el trăieşte şi lucrează la Viena şi vine curent la New York, are aici un apartament închiriat, adică e în contact permanent cu pulsul artei americane. Dar, ca un adevărat artist ce se respectă, nu imită, nu se lasă sedus de modă, de comercial, el îi opune mitologia de acasă, propriile căutări, originalitatea artei latinoamericane. Are ambiţia să continue uriaşă moştenire hispanică, iar apropierea de Goya este inevitabilă.

Expoziţia de la consulat se numeşte „Mitología de la Pampa", însoţită de un catalog, în care vedem lucrările din ea, dar şi alte căutări ale artistului. Impresionată este uşurinţă desenului, îmbinând personaje fantastice, amestec animalier şi uman, cu subtile ironii caricaturale, în genul „Capriciilor" lui Goya. Aşa sunt lucrările „Pasagero", „Interacción en contexto", „Discusión creacional", „Valquiria pampa" sau „Vergüenza", care chiar din titlu au o notă satirică. Sigur, şi legăturile cu Bruegel sunt inevitabile, fiindcă şi lumea lui Ricaldoni este plină de fantasmagorii. Harul sau imaginativ şi vizionar i-au făcut un nume în ţară să, unde expune curent, fiind considerat speranţa noii generaţii, dar l-au impus şi în alte părţi ale lumii. Astfel, la Londra sau la Linz, săptămânal, participă la concertele unor orchestre, unde el este invitat să picteze. Stă cu şevaletul în sala şi, inspirat de muzică, de muzică lui Mussorgsky, de pildă, pictează. Evident, în stil figurativ, fiindcă melomenii sunt oameni narativi, ei simt lumea muzicii în limbaj epic. Astfel de momente pot fi văzute de cei interesaţi şi pe You Tube, în filmuleţe care surprind muzică şi febra lui Hernan alegând culorile potrivite pentru personajele desenate. Fantasmagoriile le lasă pentru acasă, pentru expoziţii, care sunt pline de mister. Pampa i-a răscolit mintea şi i-a trezit viziuni magice. Supremaţia este dată de un personaj emblematic, de o vrăjitoare numită Voladora, din care a creat un ciclu. Ea zboară deasupra pampei, dar nu că personajele lui Goya, că vrăjitoarele lui călare pe matură, ci e îmbrăcată în costum tradiţional argentinian, totul e frumos, strălucitor, iar ceea ce-i conferă un caracter nepământesc, luciferic, este sugestia unui corn în vârful capului şi a unui ochi şters, complet întunecat. Şi mai vrăjitorească este o altă varianta din Voladora, asociată cu ideea din Comunión, comuniunea dintre cal şi femeie, calul fiind înfăţişat că rochia din Voladora. De altfel, o vorba a locului spune: „O femeie mai găseşti, dar un cal bun, mai rar". Hernan pare să ilustreze această vorba gaucho, relaţia dintre cal şi femeie fiind un leitmotiv. Ideea este multiplicată în diferite forme, că în La verdanera Eva, o dansatoare dezlănţuită, ca în „Las tres galopantes" (trei femei fantomatice pe un cal). De altfel, fantomaticul este o constanţa, apare şi în „Guardian", unde personajul, cu aspect de arici, are pe umărul stâng o bufniţă, cu un chip de felină. Totul este grotesc şi deşertic. Apropierea de personaje S.F. este la fel de inevitabilă. Aşa este ciudatul „Proto-proto", un fel de dinozaur-robot. Eprototipul personajelor antedeluviene, protoistorice. Aşa este şi „Bicho extraño proto" mascotă, şi „Elefant"e, şi fantastical struţ „Nandu a la carrera", şi teribilul uriaş „Choique", cu două capete, unul de gaşcă. Din lumea S.F. este şi „Cortejo", un monstru cu un ochi şi mai multe picioare şi braţe.

Lumea lui Ricaldoni este spectrală. Chiar şi când apare în tablouri fiinţă umană, viziunea fantomatică este dominantă. Un popas în grup, o conversaţie la o încrucişare de drumuri, este asistată de o fiinţă supranaturală, un şarpe gigant travestit în pasăre de pradă, că în „La quema vincular". Ciudate personaje duale, ca nişte cosmonauţi extratereştri, sunt imaginile din „Contra viento y ilanura", „Poniéndose de acuerdo" sau dialogul confesional din „La conversa desigual, din Indignadisima" sau din „Aqua que no has", sugerând un univers vrăjitoresc, o calabă la care asistă ca martor un şarpe. Apoi teribilul „Picaro", care nu e deloc picaresc, ci are înfăţişare de reptilă care prinde Moartea (un schelet) şi e gata să o înghită. Caricatural şi spectral este şi „Proto caballo" sau teribila panteră alegând în pampa, numită „Sin titulo". Din bestiarele danteşti pare scos ciclul numit chiar „Bestiario". Cu chip animalier este şi „Mujer", o femeie cu redingota ca un monstru urlând şi dirijând lumea. Picareşti sunt mai degrabă personajele din „11 de octubre del 1492 en mi barrio", sigur un fel de varianta la „Parabola orbului", deşi dată se referă la preziua când spaniolii au cucerit America, iar Hernan mi-a spus: „am vrut să arăt civilizaţia pampei înainte de dezastrul colonizării".

Conceptul de proto, de origo a lumii, se aplică tuturor spectrelor pe care le generează câmpia, formidabilă pampa, care nu poate fi comparată defel cu deşertul african sau cu stepă rusă. Aici animalele şi omul devin împerecheri spectrale, carnavaleşti, torturante, că în „El depresante". Rareori astfel de reprezentări cu elemente figurative se transformă în imagini abstracte, tumultoase, radicale, ca liniile încrucişate din „La aparición", ca petele din „El ilano mitológico", ca formele cavalo-taurine din formidabilul tablou „El ave lagunera", care aminteşte de maniera lui Picasso din Guernica. Formidabil este coloritul tablourilor, felul tumultos cum artistul toarnă uleiul pe pânză. Ricaldoni are o foame de culoare, o uriaşă poftă de a îneca personajele în pastă vie, în culori stridente, contrastante, şocante, cum este gaucho îngropat în iarba pampei din „El nacimiento del hombre". Într-adevăr, delirul culorii e o bucurie şi exprimă cel mai bine magia pampei, luminozitatea neobişnuită a câmpiei, lumea de abur şi vis în care personajalele pământeşti se ridică la cer, iar cele imaginare coboară pe pământ. Totul e vrajă, e sărbătoare.
Grid Modorcea

Corespondenţă de la New York
Grafica - Ion Măldărescu