În viață, pentru a fi fericit, este suficient să iubești și să fii iubit. Suficient și destul. Dar nu este ușor. Dimpotrivă, această cale este foarte grea de urmat, fiindcă din toate direcțiile vin nori negri, blocaje, invidii, ură, crimă. Așa se întâmplă în formidabila poveste de dragoste pe care Baz Luhrmann a imaginat-o în filmul „Moulin Rouge”, unde povestea de iubire dintre Satine (Nicole Kidman) și Christian (Ewan McGregor) se termină tragic.

Așa cum se termină și povestea lui Romeo și a Julietei sale. Baz Luhrmann este specialist în aceste subiecte, și ecranizarea sa după Shakespeare, și „Moulin Rouge”sunt capodopere ale genului. Ba „Moulin Rouge”ne arată ce fenomenal gen este melodrama, cred că e cel mai important, care exprimă cel ai bine arta adevărată. Dacă îl adăugăm și pe „Marele Gatsby„, avem trilogia mondială a melodramei, cărei Luhrmann îi conferă o dimensiune în plus, nemaiîntâlnită, realizând un mixaj de arte. „Moulin Rouge”, deși acțiunea se petrece la sfârșitul secolului 19, depășește epoca, cabaretul Moulin Rouge nu seamănă cu ce a fost în realitate, așa cum a încercat Woody Allen să-l prezinte în „Midnight in Paris” sau cum vedem în filmul clasic al lui John Huston dedicat lui Toulouse-Lautrec. Care este personaj și aici, prietenul lui Christian. Luhrmann este un „autor total” și are și pasiunea operei, produce și regizează opere. Filmul său este conceput ca o operă, un fel de superpoducție, în stil american, în care excelează efectele speciale. Care produc iluzii de desen animat, rezultând un spectacol la care „personaj” este și sala. Iar decorul este monumental. Parcă am fi la „MET Opera”, nu la cabaretul din Paris, extrem de modest, l-am văzut, azi este muzeu. Muzica de operă domină muzica lejeră (music-hall) în filmul său, nu întâmplător îl auzim și pe Placido Domingo cântând împreună cu Katherine Jenkins piesa „Come What May”.

Scenografia este realizată de soția lui Luhrmann,  Catherine Martin, care a fost încununată cu două premii Oscar pentru decoruri și costume, care au în ele un colorit pe care l-ar invidia și Picasso. Totul este spectaculos, un asamblaj baroc, în dominantă fovistă. Acest suport copleșitor, muzică, decor, costume, efecte speciale, pune și mai în evidență melodrama. Când o melodramă este bună, sigur rezultă o capodoperă. Și să ne gândim că acest gen este dominant în India, inundată, desigur, de melodrame proaste. Dar marile melodrame au făcut din arta indiană un model. Mă gândesc și la Verdi, care, în operele sale, a căutat să dea viață unor subiecte melodramatice, cum sunt „Traviata”, „Rigoletto” sau „Aida”. Ce să mai spun de Puccini, cu „Cio-Cio-San”, „Tosca” și „Boema”. Modele melodramatice.

Dar aș spune că „Moulin Rouge”seamănă cu „Traviata”, operă bazată pe romanul „Dama cu camelii” de Alexandre Dumas. E aceeași poveste a unei femei ușoare, a unei curtezane („traviata” în italiană), care se îndrăgostește de Alfredo, avându-l rival pe un Baron. În realitatea din care s-a inspirat, Traviata se numea Rose și s-a îndrăgostit chiar de Dumas, dar ea moare la 22 de ani de tuberculoză. Mormântul ei a fost acoperit cu camelii, floarea preferată. La Verdi numele Rose devine Violette. Similitudinile sunt frapante. Satine e bolnavă și ea de tuberculoză, iar adversarul de moarte al lui Christian este Ducele, care poruncește să fie împușcat. Finalul are această notă de burlesc, în timp ce Satine și Christian își regăsesc iubirea curată, oamenii Ducelui mișună prin culise, urmărind să-l ucidă pe Christian. Și în final, Christian va scrie cartea despre Satine și iubirea lor, așa cum a făcut în realitate Dumas, care, după moartea lui Rose, a scris „Dama cu camelii”.

Interesant de semnalat este și faptul că în cazul melodramei, diferența dintre realitate și literatură dispare, melodramele sunt după cazuri reale.

Baz Luhrmann însă ne dă ca sursă de pornire mitul lui Orfeu, povestea muzicinaului-poet care a coborât în Infern pentru a-și regăsi iubirea pierdută, pe Euridice, după moartea ei. Dar pe care o actualizează, Christian fiind un tânăr poet și compozitor, iar Satine, vedeta cabaretului „Moulin Rouge” și, totodată, cea mai renumită curtezană din Paris, dorită de toți potentații. Satine pendulează între iubirea pentru Christian și obligația față de Zidler, omul care o descoperise, o salvase din mediul umil și sărac în care s-a născut și a transformat-o în vedetă.  Paralela cu Rose și Dumas este perfectă. Și visul ei era să devină actriță, fapt pentru care avea har destul, cum îi spune și Christian, care îi arată o altă față a lumii și-i dovedește că poare fi iubită cu adevărat. Ca în cântecul „Să iubești și să fii iubit”, pe care i-l închină. Și această melodie a iubirii este mereu cântată. Trebuie să spun că „Moulin Rouge”este un musical. El se cântă, ca „Umbrelele din Cherbourg”. Dar mai apropiat este de „Chicago”, de un spectacol gen Broadway, prin forța dată de limbajul coreografic, de o mare originalitate (John O’Connell). Există multă butaforie de basm, multe efecte speciale, într-un exces de decor și costume.  În calea celor doi îndrăgostiți se interpune Ducele, cel care deține teatrul și care dorește ca spectacolul care tocmai se realizează să aibă un final așa cum vrea el, Satine să nu rămână cu iubitul ei, ci să-l aleagă pe maharajah. Și după ce se termină spectacolul, Satine să devină amanta lui, a Ducelui. Adică să fie ceea ce este, o simplă curtezană. Și o curtezană nu are voie să iubească. Ea trebuie să-și joace rolul de prostituată cât mai bine. Este exact condiția gheișei, o curtezană magică, plină de har, dar căreia îi este interzis să iubească. Așa se întâmplă în melodrama „Memoriile unei gheișe”, bijuteria lui Rob Marshall.

În cazul lui Satine se adaugă faptul că ea este bolnavă, ca Rose/Violette în „Traviata”. Și în final ea va muri în brațele lui Christian, așa cum Violette moare în brațele lui Alfredo. Aceste asocieri fac din lumea artei o cale unică de speranță și fericire, față de ceea ce ne oferă politica și realitatea brută, războaie, nenorociri, o istorie strâmbă în care suntem nevoiți să trăim.

Dar spectacolul trebuie să continue. Este replica laitmotiv a filmului lui Lurhmann. Însă, fiindcă aici avem și o ars poetica, este vorba despre condiția actorului, a artistului, nevoit să se prostitueze, dar indiferent de ceea ce se întâmplă, spectacolul trebuie să continue.

Final melodramatic la apogeu. Satine este bolnavă, e obligată să-l mintă pe Christian că nu-l mai iubește, e nevoită să joace până la sfârșit rolul de curtezană, dar în final dragostea învinge, e mai puternică și cântecul de iubire îl aduce înapoi pe Christian, care îi răspunde cu aceeași patimă, deși ea moare în brațele lui. Un final fericit? Da, fiindcă dragostea învinge. Învinge chiar viața. Căci prin moarte, iubirea triumfă. Desigur, nu e nevoie ca să mori pentru a iubi și a fi iubit. Dar în această poveste calea este moartea, calea marilor melodrame.