Faimoasele cuvinte cu care Dante Alighieri își începe Divina Comedie „Nel mezzo del cammin di nostra vita" se potrivesc și artistei italiene Maïmouna Guerresi, despre care voi vorbi, întrucât, chiar dacă ea nu se mai află la mijlocul drumului vieții (n.1951), personajele pe care artista le creează au o linie mediană ce le marchează ființa. Este o linie albă, care le străbate fața, iar Maïmouna mi-a explicat că acestă linie simbolizează puritatea ființei. Când omul a atins echilibrul perfect, se instaurează în el această linie a vieții, care este o linie spirituală, ce se continuă și în moarte. De altfel, persoanjele pe care le vedem în expoziția „Sufism - The Inner Mystical Dimension of Islam" (Sufismul - dimensiunea mistică interioară a Islamului) de la Stux Gallery sunt simboluri ale spiritualității. Spiritualitatea este înfățișată de artistă pe verticală, personajele seamănă cu niște măicuțe de culoare, îmbrăcate în negru și cu mantii albe pe ele. Iar forma lor este piramidală și foarte alungită, de parcă ar sta pe picioroange. Ceea ce la un El Greco ni se pare foarte alungit, personaje lungiforme, foarte stilizate, aici este și mai alungit întrucât spirutualitatea este o înălțare, iar această înălțare este văzută ca o stare de levitație. Personajele se înalță, sunt într-o formă de zbor, de plutire, iar dunga albă de pe față le marchează echilibrul zborului, mai ales că fața lor este neagră. Unele personaje au și fața împroșcată cu alb. Într-un videoclip aflat la intrare, vedem că e vorba de un botez special, în care o tânără de culoare este botezată cu lapte. Laptele curge de sus pe capul ei și se prelinge pe față. Acest ritual este, la fel, un act de purificare. Intrăm astfel într-o lume insolită, într-un misticism sui-generis, cu surori și frați, un fel de călugări și călugărițe din Senegal, fiindcă Maïmouna (nume la naștere, Patrizia) Guerresi este o artistă italiancă ce s-a convertit la Islam, după ce a trăit mult timp în Dakar (anticul Medina). În prezent, studioul ei se află în Italia, la Verona, patria lui Romeo și a Julietei sale. Acolo trăiește și lucrează. Expoziția emană însă realități senegaleze, în primul rând moschei și locuințe, în care se află aceste personaje spiritualizate. Totul este exotic și extrem de rafinat. Fotografiile artistei sunt foarte teatrale, ca într-o tragedie antică, fiindcă artista are talentul să creeze spațiul ambiental unde își plasează personajele. Fundalurile sunt pictate, locurile arată ca niște intime decoruri scenice. Totul respiră un aer ceremonial.

Ștefan Stux, minunatul galerist cu rădăcini translivănene, a avut ideea să prezinte într-o sală alăturată și câteva tablouri ale olandezului Ruud van Empel, în care natura este la fel de spiritualizată, iar personajele sunt copii de culoare, expresie a purității înseși. E o altă formă de spiritualizare, prin natură, o natură ireală, exotică, creată de artist. La Maïmouna, în schimb, există un impact superior, fiindcă tablourile ei sunt religioase, sugerează o prezență divină. Totul e de un exotism foarte rafinat. Senegalul, fostă colonie franceză, e o îmbinare între tradiția islamică și amprenta creștină, catolică, adusă de Franța. Spiritualizarea este un spectacol rar, așa cum este însăși expoziția de la Stux, o galerie etalon, care ne-a obișnuit cu surprize plastice insolite. În peisajul actual al artei americane, al galeriilor newyorkeze, în special, expoziția „Sufism" este o raritate, o excepție. Rar se pot vedea expoziții religioase. Expoziția mai are un titlu, „Sacred dwellings" (Locuințe sacre), în care nu numai moscheile, ci și casele oamenilor sunt religioase. Portul lor este asemăntător cu al măicuțelor din mănăstirile catolice. Dar acesta este portul obișnuit al femeilor din Senegal. Sufismul este o credință mistică specifică islamului, prin care muslimii găsesc gustul adevărat al dragostei divine. El le înlesnește cunoașterea prin experiență personală a lui Dumnezeu. Este o formă de ascetism, o practică apropiată de isihasm, nucleul credinței ortodoxe. Credincioșii se numesc sufi sau derviși, iar religia a fost răspândită întâi în Persia, apoi în celelalte țări musulmane. Doctrina se bazează pe concepția unui Dumnezeu accesibil, care favorizează dialogul dintre El și oameni. Sursele ei se află în budism și hinduism și are ca scop apropierea de Dumnezeu prin asceză și iubire. Este o dimensiune interioară a islamului, o practică individuală. Iar albuml de artă przentat cu această ocazie de Maïmouna Guerresi fascinează, mărește impresia lăsată de expoziție, fiindcă vedem alte forme de înălțare, de levitație, de spiritualizare, de o rară frumusețe, costumele alb/negru fiind aici colorate, de o mare varietate. Este o raritate, așa cum poate fi exotismul într-o lume despiritualizată, într-o lume invadată de arta kitsch. Sigur, acest aspect l-am discutat și cu Maïmouna, care și ea era oripilată de ceea ce prezintă în general galeriile americane, o cantitate imensă de kitsch-uri. În acest iad ateu, expoziția ei este ca o oază. Ea mi-a vorbit despre cele trei trepte ale sufismului: sinele interior, inima spirituală și sufletul. Să salutăm faptul că în sălbăticia instaurată în epoca noastră de Statul Islamic, perceput ca un simbol al crimei, al violenței, ne întâlnim „în nel mezzo del cammin di nostra vita", în focusul mondial al artei, Manhattan, cu Africa mistică, cu simboluri ancestrale, cu sufismul, care ne amitește că islamul se adapă din alte surse profunde, din misticismul religios, care unește țările islamice, ca și țările islamice cu cele neislamice, nu le dezbină, având un mare rol în formarea omului și a societății, pe bază de pace și iubire divină.

Corespondenţă de la New York