Chinezii au spus că dacă Donald Trump declanşează un război economic cu China, îl va pierde. Nu sunt sigur, fiindcă istoria Statelor Unite este construită numai pe războaie economice cu Europa şi alte state ale lumii, iar America mereu a supravieţuit şi a ieşit victorioasă, dar ceea ce e posibil să piardă, este războiul artei. Americanii s-au oprit la experienţele curentului pop-art. Nu o dată am scris că Andy Warhol este piatră de moară la gâtul artei americane. Pop-art, cu coadă art-installation, pare să fie sfârşitul unei perioade înfloritoare, dar care nu a mai generat nimic nou. Pe acest fond de stagnare, invadat de kitsch, s-a lansat puternic artă asiatică, în primul rând artă chineză. Dacă acum 7 ani, în Chelsea, chinezii nu aveau nici o galerie, acum au zece! Iar evenimentul „Asia Week" a devenit un fenomen, aşa cum am arătat pe larg când am analizat ediţia să actuală. Înseşi casele de licitaţii „Christie's" şi „Sotheby's" au dedicate zile de licitaţii artei asiatice, în special artei chineze, cu un succes enorm.

Zilele trecute aveam să particip la una din cele mai selecte galerii ale New York-ului, „Findlay Galleries", de pe Fifth Avenue, la vernisajul expoziţiei unui star al artei chineze, Chuang Che, considerat un pionier al artei moderne taiwaneze. A fost un vernisaj rarisim, organizat impecabil, plin de fast şi de lume bună, cum se poate vedea la cel mai înalt nivel, în care chinezii au fost vioara întâi. Cucerirea Mahattan-ului prin artă este o politică subtilă, insidioasă. Am disctuat cu Che, şi ceeea ce nu ştiu americanii, ştie el, adică ştiu el şi chinezii care îl însoţeau, şi anume că artă Americană a sucombat, că pop-art şi art-installation au pus capăt unei evoluţii. Chinezii se bucurau. Dovadă că Che a venit să ne arate ceva occidental, deloc chinezesc. Lucrările sale sunt, că să spun aşa, europene, le-aş numi peisaje abstracte. Încă nu am văzut că un chinez să se lepede de toate influenţele artei chiezesti milenare şi să picteze ceva modern, să fie la modă, cum zicea el. Avea şi o translatoare după el, ceea ce nu putea exprimă în engleză, completă translatoarea, care era americancă. Spunea că noua realitate, invazia chineză, a determinat-o să înveţe chineza, dar supralaudabil este efortul chinezilor de a vorbi engleza. Am discutat cu circa 20 de chinezi şi toţi ştiau engleză. Iar Chuang Che mi-a făcut o demonstraţie colosală, pe una din invitaţiile la recepţie, mi-a scris adresa Studioului sau din Manhattan, să-i fac o vizită. Cică nu are adresă de e-mail. Nu utitlizează acest mijloc de comunicare. Vrea să-i scriu o scrisoare înainte de a-l vizita.

Che nu mai e tânăr. Are 83 de ani. Dar a învăţat engleza, a învăţat să scrie cu litere latine. Mă întrebăm dacă eu aş putea să învăţ să scriu cu litere chinezeşti!? Numai cine e înzestrat cu picătură chinezească poate reuşi. Dar să revin la pictură lui Che. Este un fantastic colorist abstract. Pictura sa pare un dicteu bine elaborat din substraturi indefinite. Felul de a combina petele de culoare, din care transpar linii şi puncte, este de un mare rafinament, de o bogăţie multicoloră. Nu domină nici o culoare, dar paleta este spre maro, din care nu lipseşte roşul. Însă unele sunt o îmbinare surprinzătoare de galben şi negru. Tablourile sale par pictate în acuarelă, deşi sunt lucrări în ulei pe pânză, dar par ca o infuzie de cerneală, de pete multicolore, aşa cum pictau abstracţioniştii americani de după Kandisky. Marile intersecţii de pete colorate generează un fel de cruci întrerupte, de stabilopozi marini. Există un anume vertij, culori amestecate, care se sparg, degenerează, precum tablourile pe fond galben. Se poate vorbi despre o fluiditate a culorii, a trecerii de la o nuanţă la alta, ca un joc de modulaţii caligrafice şi ritmice totodată, totul spre a obţine, cum îmi spunea Che, o stare extatică („ectstatic state"). Amalgamul de culori sugerează, în fond, substanţa naturii, mişcarea adâncurilor, tablourile exprimă în mic ceea ce ne spun geologii că ar fi eroziunea şi coliziunea plăcilor tectonice. Che crede că exprimă atmosfera unei perspective filosofice („the atmosphere of philosophical perspective"). Artistul chinez mărturiseşte că arta sa este o fuziune între picură chineză şi pictură vestului („a fusion of Chinese and Western painting"). Este greu să ne dăm seama unde este influenţa chineză, deşi o are în sânge, prin viaţa sa.

Chuang Che s-a născut la Beijing în 1934, iar tatăl sau a fost caligraf la Muzeul Naţional. Fiul a preluat arta tatălui său şi a dus-o mai departe. La 20 de ani urmează Universitatea din Taiwan, iar un premiu Rockefeller îl aduce în Statele Unite, unde ajunge să lucreze la muzeele din Cleveland şi Detroit. El a combinat tehnicile tradiţionale ale artei chineze cu abstract expresionismul, cel mai puternic curent de artă care s-a impus în Statele Unite, pe linia artei europene, via Kandinsky. Che aparţine de celebra grupare Fifth Moon, alături de Liu Kuo-Sung, Han Hsiang-Ning, Fong Chung-Ray şi Hu Chi Chung, artişti despre care am mai scris, fiindcă le-am văzut lucrările expuse la diferite galerii din New York. De peste două decenii, Che trăieşte şi lucrează în studioul său din New York, dar este cunoscut din 1973, de când a rămas în Statele Unite.

Arta, prin ea însăşi, spune Che, nu se poate maturiza, e nevoie să absorbi nutriţie din toată artă lumii. Şi el a urmărit un asemenea ideal. În acest sens, multe din lucrările sale nu au titlu, dar sunt numerotate, în manieră lui Kandinsky. Ele sunt parcă expresii ale unor gânduri, fiindcă şi creierul uman pictează, nu este cenuşiu, cum credem, este un permanent spectacol de culori. Nu au titlu decât două cicluri, „Autumn" şi „Dream". Şi totuşi, abstracţiunile sale ascund parcă nişte poveşti din copilărie sau învăluie obiecte tradiţionale. Caracterul de peisaje abstracte naive mi se pare numele cel mai potrivit pentru această pictură ciudată, instabilă, a unor culori crude care curg şi sunt imposibil de stăpânit, de prins într-o formă. Sunt pete informale, un fel de amprente ale gândului, care nu se defineşte pe sine, care e ca un joc de nori albi ce treptat se agită, perecum liniştea care anunţă furtuna. Şi furtuna chineză se află în realitatea newyorkeză. Deja Chinatown a invadat Soho, iar în alte părţi ale marelui oraş s-au constituit alte opt comunităţi chinezeşti. Cine merge cu trenul Q sau N spre Coney Island, va călători numai cu chinezi, în general ţărani, mici comericanti, care nu ştiu o boabă engleza.

Dacă America a fost întemeiată de spanioli, englezi, francezi, olandezi sau suedezi, care au fost primii colonişti, acum spaniolii fondatori (mexicanii în special) sunt trimişi acasă, iar profitorii puternicei civilizaţii americane au devenit asiaticii, dar şi musulmanii, oricum, pe prima linie sunt chinezii. La nivelul la care s-a ajuns, nu văd cum cineva mai poate stopa această mişcare. Tăvălugul e de neoprit, exact că norii de culoare ai lui Chuang Che, care se formează din nimic, la început sunt albi, inofensivi, ca să devină tot mai întunecoşi, ca nişte balauri ameninţători.
 

Corespondență de la New York
Grafica - I.M.