Şi Concursul „George Enescu”, şi Festivalul Orchestrelor Radio, desfăşurate în paralel - în cele mai importante momente, datorită unei proaste organizări, s-au suprapus -, au fost dominate de piese romantice sau având atingere profundă cu romantismul. Deşi tineri şi foarte tineri, concurenţii de la secţiunile vioară, violoncel şi pian au ales să cânte piese de Ceaikovski, Sibelius, Dvorak, Beethoven, Brahms, dar şi Prokofiev, Liszt, Chopin, Rahmaninov sau alţi clasici ai romantismului. Se pare că romantismul este un curent aflat în natura fiinţei umane. Şi nu este exagerat ca el să fie aplicat tuturor marilor personalităţi pe care le-a avut omenirea. Cred că şi în Dialogurile lui Platon putem descoperi sâmburi romantici, oricum, marele moment romantic al lumii trebuie pus în legătură cu moartea lui Socrate. Aşa cum „la bătăille d’Hernani” este evenimentul care a declanşat moartea clasicismului. Există un romantism clasic, după cum există şi un clasicism romantic. Cele două mai sus pomenite evenimente ne-au bombardat cu muzică romantică. Fapt care face să ne întrebăm, poate fi redusă toată muzica la curentul romantic? Nu, desigur, dar romantismul este o dimensiune fundamentală a ei, este axis mundi al muzicii. Fie că vorbim de pre-romantism, de romantism sau de post-romantism, în care triumfă Mahler, cum a demonstrat Orchestra Simfonică Radio din Praga, venită să ne copleşească cu Simfonia nr. 1 în re major, supranumită Titanul, coloana vertebrală a vibraţiilor melodice este de natură romantică. Acest pilon are succes.

De ce place atât de mult romantismul, deşi izvoarele sale moderne sunt cam întunecate? Fiindcă el predispune la reverii poetice, are în centrul imaginarului iubirea, dar mai ales declanşează o foarte radiantă co-participare, îndeamnă auditoriul să-şi imagineze o poveste. Iar povestea este baza comunicării. Muzica romantică este foarte epică, se poate povesti, e ca banda sonoră aplicată unor poveşti închipuite de spectator. Ea generează serii de poveşti-bis. Sigur, pentru mine Templul muzicii are patru piloni de bază sau de susţinere, unul este romantismul, al doilea, muzica religioasă, de la psalmii biblici la Palestrina şi Bach, iar al treilea pilon este muzica suprarealistă, din care se trage Mozart şi toţi cei care au creat un gen ce îmbină muzica şi teatrul, foarte apropiat deci de opera bufă, de operă în general. Însuşi Maurice Ravel, teribilul muzician al Franţei, poate fi pus în această categorie, cu muzica sa nebunească, pitorească, inspirată din folclorul mai multor popoare, pe care l-a revelat prin alăturări şocante, neobişnuite, funambuleşti. Aceşti piloni nu se exclud unul pe altul, ba se completează, se presupun unul pe celălalt. Alături de romantism, religia şi suprarealismul sunt alte două forme prin care geniul uman îşi reprezintă esenţa. Urmele artei suprarealiste se află în peşteri, în arta primitivă. Iar începutul secolului 20 a reînviat-o, prin muzica dodecafonică şi experienţele din domeniul plasticii. Cel puţin în modernitate ea a devenit un reper revoluţionar. Şi mă gândesc în primul rând la România, în albia căreia s-a dezvoltat cel mai pregnant suprarealismul, cu care ne-am impus în Europa şi care reprezintă cartea noastră de vizită în eternitate. Nu trebuie să mai demonstrez legăturile dintre Caragiale-Urmuz-Ionesco-Tristan Tzara-Brauner-André Breton-Duchamp-Brâncuşi, a cărui Madame L.R., o pură figură surrealistă din lemn, s-a vândut recent cu 37 milioane de dolari! Suntem un popor vechi, care trăim într-o ţară surrealistă.

Tare mi-e teamă să nu citească politicienii noştri acest articol şi să îşi justifice politica lor suprarealistă, să nu apară vreun ofiţer sub acoperire care, în stilul subcultural cunoscut, să turcească tot acest curent de o mare frumuseţe şi sensibilitate, care ne este propriu, dovadă că marii noştri artişti sunt reprezentanţi de seamă ai acestui curent. Sigur, avem reprezentanţi valoroşi şi pe latura romantismului şi pe cea a artei religioase. Stăm bine pe aceşti trei piloni. E drept, ne-a cam dispărut romantismul. L-am altoit cu tot felul de aberaţii, iar suprarealismului i-am adăugat foarte mult balast, a devenit un „cadavre exquis”. Şi mereu străinii ne amintesc de unde venim şi încotro mergem (greşit). Nu e de mirare, deci, că în programul Concursului “George Enescu” citim numai concerte romantice. Cu excepţia Valsului lui Ravel, suprarealismul a lipsit complet, ca şi muzica religioasă, prezentă doar în poemul lui Strauss Moarte şi transfiguraţie. Şi tinerii concurenţi au preferat în Etapa I a concursului câteva piese de Bach. E totuşi paradoxal că tinerii muzicieni au ales aproape în exclusivitate calea romantică. Parcă nu ar fi existat alternativă.

Există, al patrulea pilon, care este... isihasmul enescian. Şi Enescu este romantic, desigur, dar şi religios, însă muzica sa de natură isihastă nu au descoperit-o tinerii, fiindcă nu au descoperit-o nici cei mari, dinozaurii muzicii, să le-o semnaleze. Dacă s-ar face la Bucureşti Templul Muzicii, pe care îl tot plănuiesc culturnicii noştri şi-l promit la fiecare început de festival, ar trebui să arate, după mine, ca un Deltamistic: colţurile triunghiului să se fixeze pe primii trei piloni, iar în mijloc, acolo unde este ochiul Divinităţii, să fie pilonul isihast, al muzicii lui Enescu, al muzicii viitorului, singura care a fost mult sacrificată în cele două evenimente, ca şi în mod constant la Festivalul “George Enescu”, din lipsă de înţelegere. Aşa că s-a cântat muzică romantică, la Sala Radio, dar şi la Ateneu. Cel mai mult s-a cântat Dvorak, dar şi Strauss, şi Ceaikovski sau Brahms. Până şi recitalul Concursului, susţinut de preşedintele juriului de pian, Jean-Claude Pennetier şi de eleva sa, Mara Dobrescu, ne-a umplut de romantism la patru mâini. S-a trecut de la Schubert la Schumann şi Brahms în ritm de vals. Unitatea stilistică a eliminat aproape complet diferenţele, iar cei doi îndrăgostiţi erau ca două turturele pe un balcon, privind spre misterioasele nemişcări ale universului. Cantonarea în trecut este fatală pentru acest pilon al muzicii. Numai pe baza lui, templul muzicii este înclinat rău. Nu poate dăinui dacă stă numai în acest pilon. E nevoie şi de ceilalţi trei. Un eveniment muzical adevărat, solid, de proporţia celor menţionate, adică internaţional, mai ales când este vorba şi de bani de la buget, trebuie să se bazeze pe toţi pilonii, să existe o alternanţă între toate genurile muzicale, să existe o ţesătură în planificarea proiectelor, să nu mai vedem astfel de dezechilibre, care limitează audienţa, dovadă că sălile au fost cam goale, chiar şi la momentele de apogeu, ca finalele de vioară şi violoncel. Finala la pian a fost o sărbătoare completă. Dar prea puţin într-un maraton muzical. Nu toată lumea iubeşte muzica lui Dvorak sau e dispusă la melancolii, nostalgii şi suspine romantice. Aşadar, la vioară, finaliştii au ales Sibelius şi Ceaikovski, la violoncel s-a interpretat Elgar, Şostakovici şi Dvorak, iar la pian Ceaikovski şi Rahmaninov. Deci o evidentă dominare a compozitorilor romantici.

O notă aparte a făcut sud-coreeanca Eun-Sun Hong, care a cântat Concertul nr. 1 pentru violoncel şi orchestră de Dmitri Şostakovici, o compoziţie fabuloasă, ca o simfonie pentru violoncel, cu un suflu patetic în prima şi ultima parte, iar în partea a doua cu o tonalitate funebră. Eun-Sun Hong a imprimat un patetism romantic, potrivit pentru această piesă scrisă de Şostakovici în „anii marii terori”, atunci când stalinismul i-a decimat familia, rudele, prietenii, iar ziarul „Pravda” i-a înfierat (cuvânt al epocii) muzica, însuşi Stalin ar fi semnat un articol, considerându-l pe compozitor ostil Rusiei sovietice, fiind pus de comunişti pe lista neagră. Muzica lui era taxaată drept decadentă, aşa cum a fost considerată şi arta lui Brâncuşi de către puterea similară de la Bucureşti. Dar Eun-Sun Hong a spulberat toate aceste amintiri. Cel puţin cadenţa din partea finală a fost la apogeul interpretării, justificând aprecierile altor jurii al concursurile internaţionale la care a participat solista sud-coreeană, venind la Bucureşti încununată cu mari premii, inclusiv la puternicul Concurs “Ceaikovski” de la Moscova. Ea s-a detaşat de ceilalţi doi concurenţi, Sarah Rommel şi Tony Rymer, ambii americani, daţi ca favoriţi, dar care au arătat numai o perfectă stăpânire a instrumentului, fără însă să aducă şi un suflu creativ, aşa cum a adus Hong, aşa cum a adus şi finalista de la vioară, Wonhee Bae, tot o sud-coreeancă, întrucât Concursul s-a bucurat de prezenţa copleşitoare a tinerilor artişti din Coreea de Sud, circa 20 de interpreţi.

Sigur, finalele au avut loc cu participarea firească (de ce „extraordinară”?) a Filarmonicii „George Enescu”, avându-i la pupitru, în ordinea finalelor, pe Daisuke Soga, Ovidiu Bălan şi Justus Franz, pianist şi dirijor, influenţat de Leonard Bernstein. Românul Ovidiu Bălan, considerat cel mai bun din estul Europei, actualmente director al orchestrei din Aversa, Italia, deşi are un stil eruptiv, din familia lui Celibidache, totuşi nu i-a putut trezi din rutină pe muzicienii români, care au şunci pe ei, respiră greu, sunt ca nişte funcţionari la capăt de drum care abia aşteaptă pensionarea. Orchestra nu a transmis participare, patetism, a cântat corect, şi-a făcut serviciul de gazdă bine plătită. Mă gândeam la muzicienii finlandezi, care au cântat la Sala Radio Rapsodia lui Enescu, ce participare, ce bucurie copleşitoare transmiteau, ce fericire! Nu numai că acei muzicieni arătau impecabil, dar ei făceau ca muzica să te răscolească. Orchestra “George Enescu” a imprimat o stare de lene şi soliştilor, pe care i-am văzut şi în semifinala cu pian, unde au fost mult mai buni. Doar Eun-Sun Hong a avut puterea să-i mai scoată din amorţire, ea având însă un suport formidabil în Şostakovici, pe care l-a servit ideal. Concert memorabil.

La vioară s-au înscris 71 de concurenţi şi s-au prezentat 41, la violoncel raportul a fost 37 - 25, iar la pian 80 - 49 (informaţii primite de la Marin Cazacu, membru al juriului de violoncel, fiindcă prezentatorul TVR a uitat care e misiunea lui şi a fost penibil cu graţie). Interpreta noastră, Adela Liculescu, ajunsă în semifinală, a cântat dumnezeieşte Suita nr. 2, dar juriul n-a avut ureche pentru Enescu, preferându-i pentru podium pe Vassilis Varvaresos (Grecia), Josu De Solaun (Spania) și Ilya Rashkovskiy (Rusia), care au interpretat, primii doi, Concertul Nr. 1 în si bemol minor pentru pian și orchestră op. 23 de Ceaikovski, iar rusul Concertul Nr. 3 în re minor pentru pian și orchestră op. 30 de Rahmaninov. Pe Ilya l-am ascultat şi în semifinală, cântând Sonata nr. 1 de George Enescu, dar în finală a depăşit tot ce înseamnă performanţă interpretativă. De la Perahia nu am mai văzut un asemenea virtuoz şi excelent tehnician. Evident şi Concertul nr. 3 în re minor de Rahmaninov nu are egal. E o compoziţie deosebit de complexă, de o dificultate extremă, care solicită la maxim toate capacităţile unui solist. Ilya a fost genial. E un tânăr de 29 de ani, dar pe chipul lui supt se citeşte munca, sacrificiul. El a avut o copilărie sacrificată. De la 6 ani e pe acest drum al muzicii. Ca mai toţi tinerii concurenţi prezenţi pe scena Ateneului Român. Şi cu toate acestea, ei nu şi-au pierdut copilăria. Vor rămâne aşa până la adânci bătrâneţe, fiindcă muzica le dă putere, deşi la sfârşitul concertului Ilya era stors ca un burete. Nu acelaşi lucru se poate spune despre ceilalţi doi concurenţi, Vassilis şi Josu, care erau fericiţi. Cel puţin grecul Vassilis (31 de ani), cu o activitate americană impresionantă (este doctor în interpretare pianistică la Juilliard School), a avut o pantomimă permanentă, şi-a schimonosit faţa, a cântat tot concertul, la fel dirijorul Justus Franz, dar şi orchestra şi auditorii, fiindcă Concertul lui Ceaikovski este un şlagăr simfonic, cea mai populară piesă din repertoriul concertelor simfonice. Toată lumea o fredonează. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Rahmaninov, care este atipic, partitura lui este răscolitoare, un romantism nefiresc, exaltant, mistuitor, devorator. Dacă nu eşti sfârşit în final, nu l-ai înţeles. Acest concert necesită o maximă trăire, o dăruite pasională, o nebunie interpretativă. E dincolo de muzică, e o posedare organică, demonică.

Surpriza a venit de la un juriu condus de Jean-Claude Pennetier, un pianist modest, un complexat probabil, care nu a avut antene nici pentru Adela noastră, nici pentru Ilya. El l-a preferat pe spaniolul Solaun, care a mărturisit că emoţia lui s-a datorat faptului că pe durata Concursului a locuit aproape de Ateneu, “chiar pe strada George Enescu, exact în blocul în care Enescu a locuit timp de 6 ani. Surpriza cea mai mare e că sunt cazat exact în apartamentul situat sub apartamentul în care a locuit Enescu. Mă simt de parcă m-ar veghea. Sunt fan Enescu de foarte mult timp. Mi-am dorit întotdeauna să cânt la Ateneul Român”. El a cântat în semifinală Sonata nr. 1 în fa diez minor de Enescu. Păcat că acest concurs nu e gândit în aşa fel încât în finală să se cânte piese de Enescu, fiindcă numelui său i se datorează acest Concurs, ca şi prestigiul Festivalului. În holul Ateneului e o expoziţie de afişe, din anii 1910, când Enescu venea şi concerta în această sală. De aici ne dăm seama de marele respect al epocii faţă de prezenţa lui Enescu la Bucureşti. Şi ea a contat mereu de-a lungul timpului. Până şi comuniştii au iniţiat festivalul care îi poartă numele. În acest caz, România contează datorită lui George Enescu, iar organizatorii au datoria să fie în slujba acestei idei.

După cum şi Concursul de compoziţie ar trebui să aibă această amprentă enesciană. Aşa cum la un concurs Mozart, să spunem, se cântă Mozart şi în finală şi se premiază lucrări mozartiene. Fiindcă s-au anunţat şi premiile Secțiunii Compoziție, unde au intrat în concurs 31 de lucrări. Sebastian Androne a câștigat premiul pentru cea mai bună lucrare simfonică – Tektonum, iar Alexandru Ştefan Murariu a câștigat premiul pentru cea mai bună lucrare camerală - El Niño. Au acese lucrări vreo legătură cu Enescu? Normal era ca această secţiune să aibă drept criteriu ca tinerii concurenţi să pornească de la trei note dintr-o lucrare de George Enescu.

Premiile au mers la concurenţi maturi, consacraţi. E normal? Astfel de erori se produc datorită faptului că nu există nici o limtă de vârstă. Josu este născut în 1981. Iliya în 1984, iar Adela noastră în 1993. Sigur, viitorul este al ei. Majoritatea concurenţilor însă se află în jurul vârstei de 30 de ani, deci sunt maturi, unii deja au C.D.-uri editate, au participări internaţionale, au cântat cu orchestree de renume, ba au venit la Bucureşti încununaţi cu mari premii la alte Concursuri internaţionale. Vassilis, de pildă, a cântat în cele mai prestigioase săli de concert ale lumii, cum nici unul din membrii juriului nu visează. Lupta cu noii veniţi e total inegală, fiindcă nu există criterii de concurs. Pentru unii premiul Enescu devine “încă” un pemiu. O nouă confirmare a valorii, nu este o ştampilă primară. Juriul se orientează astfel după criterii anterioare. Cum să dea dl. Pennetier premiul doi sau trei lui Josu, care a venit încununat deja cu premiul I la Concursul de Pian al Uniunii Europene, când a luat Marele Premiu la un concurs de pian faimos în Spania şi altul în America? Ar fi râs de el orchestrele cu care a colaborat, ca Mariinsky Orchestra, sau cei cu care şi-a dat Licenţa, Masteratul şi Doctoratul la Manhattan School of Music! Cartea de vizită a lui Solaun e mai impresionată decât a unora dintre membrii juriului. Interesant ar fi să aflăm şi justificările juriului, din care evidentă a fost disputa dintre rusul Andrei Pisarev şi americanul Alan Weiss.

Premiile mele, legate de cele două mari evenimente muzicale de la Bucureşti, Concursul „George Enescu” şi Festivalul Orchestrelor Radio, merg către orchestra simfonică din Stuttgart, care, aşa cum am arătat într-un articol special, ne-a impresionat total cu ceea ce criticii numesc Stuttgart Sound, apoi către tânăra pianistă Adela Liculescu, care are vreme să devină o stea, către orchestra din Finlanda şi dirijorul american Joshua Weilerstein, cu lecţia lor de patriotism românesc, prin care l-au înviat pe Enescu, au înviat România, şi, desigur, către Ilya Rashkovsky, un fenomen cum rar se poate vedea şi auzi! Timp de 21 de zile am avut ocazia să constat că cei 240 de concurenţi, din 36 de ţări, de pe 5 continente, care s-au înscris la Concursul „Enescu”, au demonstrat că viitorul muzicii este asigurat, că noua generaţie de muzicieni cu ambiţii solistice sau componistice este capabilă să ducă mai departe pilonii de aur care susţin Templul Muzicii.