E foarte important să urmărești un film după numele regizorului. Un regizor valoros nu poate face un film slab. Așa este Gus Van Sant, toate filmele lui sunt de excepție. Cum este și „Good Will Hunting” (1997), povestea unui geniu necunoscut, Will, care se comportă ca o panteră în junglă printre oameni, nu vrea să fie îmblânzit, dar până la urmă un psiholog pățit, jucat de Robin Williams, îl pune pe gânduri.

Robin a luat aici premiul Oscar pentru rol secundar. Filmul a avut 8 nominalizări la Oscar, dar a câștigat doar două premii, cel câștigat de Robin și premiul prentru scenariu, scris de Matt Damon, care joacă și rolul principal, și Ben Affleck, în rol secundar. Scris de acești actori la vârsta personajelor, scenariul are o prospețime de viață incredibilă. Nu pare jucat, ci trăit, parcă actorii își joacă vârsta, își joacă personajele. Iar Gus Van Sant, care venea după experineța lui „My Own Private” „Idaho” (1991), tot un film cu tineri rebeli, nu putea rata o asemenea șansă.

De altfel, el e specializat în filme cu tineri, cu adolescenți, așa cum este și Elephant (2003), fiindcă această vârstă este cea mai tentantă pentru un artist, pentru un studiu de viață, fiind o vârstă cu probleme, dificilă, între copilărie și maturitate, când totul e neclar, confuz, ambiguu.

Așa este și mintea lui Will, extrem de confuză. Nu știe ce vrea.  Are geniu, știe că are, așa îi spun și profesorii, și psihologii, dar el își bate joc de înzestrarea sa naturală. Se joacă doar cu informațiile, cu opiniile asimilate despre istorie, economie, matematică și mai ales artă.

În acestă zonă are un dialog cu totul neobișnuit cu Sean (Robin), pornind de la un tablou pe care acesta îl pictase. Și o pictase pe soția sa într-o barcă pe mare, înghițită de valuri. Will nu a înțeles că este vorba tocmai de soția lui Sean și totul se transformă într-o antologică lecție de viață, pe care i-o dă Sean, demonstrându-i că el, Will, nu e altceva decât un teribilist, un ciudat, dar care nu cunoaște viața cu adevărat. Își dă cu părerea despre tot, despre orice, fără să fi trăit nimic profund, nici istoria, nici iubirea, nici jertfa, nici prietenia. Un geniu nu trebuie să fie superficial, ci să se folosească de harul său pentru a trăi în profunzime viața și a-i ajuta pe ceilalți.

Aceste observații îl pun pe gânduri. Și ne pun și pe noi, fiindcă Robin face un rol excepțional, el trăiește atât de profund ceea ce spune încât devii aliatul lui total. Încă o dată Robin anulează opinia celor care îl taxează ca actor comic. Aici e un filosof. E un om al ideii trăite, al vieții ca idee. El ne face să medităm la ideea de geniu. La ideea înzestrării umane. Există și genii ratate, care se ratează, dacă nu au șansa să fie canalizate, să-și aplice înzestrările cu folos. Geniul este, de regulă, un sălbatic, un nonconformist, el se manifestă violent, dar educația îl domesticește, îl disciplinează și ajunge la ținta umană supremă, să iubească și să fie iubit.