Am scris despre rolul fanteziei în film, dar există și filme în care lupta se dă cu fantezia, adică se caută ca înregistrarea vieții să fie cât mai fidelă cu realitatea. În multe cazuri însă se cade în cealaltă extremă, a fanteziei negative. Așa este filmul „Time out of Mind” (Pauza minții - 2014), în regia lui Oren Moverman (1966, Jaffa, Tel Aviv), cu Richard Gere în rolul unui homeless, care și-a piedut familia (soția a murit, fiica l-a părăsit) și casa, nu mai are nici un adapost, devine un om al străzii, care se luptă să ocupe un pat într-un adăpost pentru homeless-i. E un om al nimănui, așa cum îi spune unui alt homless, de culoare, cu care se împrienește, „noi nu existăm”. Nu are nimic. Nici un  act. Finalul filmului, după calvarul găsirii unui adăpost, îl prinde încercând să-și facă o copie după certificatul de naștere, ca să ajungă să aibă un număr la Social Security, iar de acolo la secția de servicii, să-și găsească o slujbă. Ce știe să facă? Nu știm. Ce a fost, din ce a trăit?, la fel, nu știm. O speranță ar fi, fuga din final a fetei lui, Maggie (Jena Malone), care încercă să-l ajungă din urmă, căci el venise s-o vadă la barul pe care ea îl avea, dar îi respinsese toate cererile.

E un film total atipic, despre viața oamenilor de nimic. Un american nu ar putea face un asemenea film, ar găsi o soluție, fiindcă în America și homeless-ii au soluții. Dar Moverman a ales un om care nu vrea să se ajute nici pe el însuși. Care e într-o pauză a minții, care nu-și aduce aminte de nimic, cine este, de unde vine, încotro merge, ce vrea, ce caută, de ce trăiește? Și totuși trăiește. Trece prin toate treptele de jos, cerșește, doarme pe cartoane, mănâncă din coșurile de gunoi. Nu vrea să moară. Trăiește așa, la voia întâmplării. O ființă dystopică, deși arată ca un intelectual. Ba el chiar spune că e un intelectual ratat. Ce a ratat? Nu știm. Ca să fii un ratat, trebuie să fi încercat să fii cineva, să faci ceva, și n-ai putut. Dar George (atâta știm, cum îl cheamă), ce a făcut? Ce a încercat să facă? Nimic. Nu știm. E greu de crezut, fiindcă este un om frumos, puternic, sănătos, nu are nici o boală, la orice întrebare a asistenetelor sociale, dacă are ceva, dacă vrea să meargă la un spital, să se interneze, el spune, nu, nu am nimic, mă simte bine, ori sănătatea te împinge la muncă. O femeie la care a stat, o cerșetoare, Sheilla, strânge sticle goale, le cară în saci și le vinde, are o treabă și e optimistă. Dar George nu e în stare de nimic.

Și în faza asta de increat, personajul nu este convingător. Poate există și asemenea cazuri, dar unul la un milion. O realitate a Americii uderground, care nu se vede, nu se cunoaște, nu se fac filme despre ea. De regulă, acest fragment de realitate apare în filmele polițiste, când intră în joc personaje de la marginea societății, deși America nu-și arată marginile, ea nu are periferii, totul este centru. Dar aici, nu avem nimic nici din America hollywoodiană. Totul e trist, întunecat, nimic nu este clar, ca imaginea realizată de cunoscutul operator Bobby Bukowski. Rare sunt filmările de aproape, în sharf, majoritatea sunt în unsharf (neclar) și ce face George se vede prin geamuri, uși rulante, între două obiecte, mereu e obturat de ceva, de cineva, în special de mașinile care trec încoace și încolo. Așa este și viața lui, difuză, în ceață. Sistemul social este bine pus la punct în America, funcționează, dar nu poate să-i ajute prea mult pe acești oameni ai nimănui, fără identitate, fără adăpost, fără acte.

E o Americă de underground, pe care regimul Trump vrea s-o extermine. Acesta este alt film, care nu s-a făcut. Dar există în realitate. Adică acești oameni care nu pot să dovedească cine sunt, care nu au acte, care trăiesc ilegal în America, să fie expulzați din țară. Dar unde? Fiindcă ei nu au adresă. Se spune la un moment dat că de soarta lor nimănui nu-i pasă, ci numai lui Dumnezeu. Dar cum, nu vedem. Prietenul de culoare a lui George, Dixon (Ben Veeren), spune că e pianist, cântăreț de jazz, dar când ajung într-un bar care are un pian, el nu poate să cânte, spune că pianul e dezacordat. Într-un alt moment, va reveni George în acel loc și va cânta la acel pian dezacordat. El creează o armonie dezacordată, dar cântă. E singura evadare din această realitate întunecată.