
Aşa cum Brâncuşi a găsit prin Păsări forma zborului, prin „Poarta Sărutului" forma iubirii, prin „Coloana Infinitului" forma nemărginirii, aşa a găsit, la celălalt capăt, Vida Gheza, prin personajele sale, formele sacre ale muncii, acel balet pulsatoriu al labirintului în dans sau în acţiunea lovirii cu securea, ţapina, ciocanul sau al lovirii pământului cu piciorul („Dans oşenesc"): ca formă de prezenţă a supranaturalului sau a demiurgului din om. Opera lui Vida Gheza cuprinde o tendinţă a regimului diurn al imaginii, exprimată printr-un realism al formei, prin descriere academică, folosind minimum de mijloace artistice cu maximum de expresivitate plastică, în temele lui legate de mineri, muncitori, ţărani, ţapinari, haiduci, dansatori etc. Pe de altă parte, opera lui Vida Gheza este vizibil marcată de regimul nocturn al imaginii, fapt care îl leagă de mitologia şi tradiţia Maramureşului, prin exprimarea plastică sintetică, uneori geometrizantă şi simbolică a personajelor (Omul Nopţii, Figură grotescă, Priculiciul Minei, Varvara, Cuşma Dracului, Omul Pădurii, Carnaval la sat, Solomonarul, Dansul şerpilor, Ursitoarele), păsări şi animale de noapte, dar şi în personajele simbolice ce compun monumentele eroilor de la Moisei şi Carei. Astfel, genialul artist izvorât din tradiţia milenară a Maramureşului, se dovedeşte atât un explorator al suprafeţei formei plastice a portului popular şi a uneltelor de lucru cu toate detaliile şi semnificaţiile lor, cât şi un explorator al esenţei, aşa cum a dovedit, creând plastic forme simbolice arhetipale ale imaginarului popular, dar şi ale măştilor şi instalaţiilor populare de lemn care i-au marcat imaginaţia copilăriei, aşa cum sunt ele relevate în ciclul „Amintiri din copilărie".
În esenţă, opera lui Vida Gheza este o punte spirituală între tradiţie şi modernism, între frumosul fizic şi cel moral. De aceea, el însuşi, cu întreaga sa operă, a intrat în legendele nemuritoare ale Maramureşului. Vida Gheza realizează prin opera sa plastică un soi de articulaţie între durere şi extaz, între moarte şi bucuria renaşterii, între istorie şi preistorie, moral şi diabolic, convenţional şi inedit, exprimând global jocul şi agonia propriului labirint în eterna căutare de sine.