În sfârșit, în avalanșa de producții americane, reluate de posturile TV la disperare, din lipsă de suport pentru premiere, a fost difuzat și un film rusesc, un film de artă, desigur: „Jucătorii de cărți” (2007), în regia lui Pavel Ciuhrai, fiul faimosului Grigori Ciuhrai, autorul filmelor de referință „Al 41-lea” și „Balada soldatului”. „Jucătorii de cărți” este o comedie, o ecranizare după piesa cu același nume de Gogol! Gogol, un autor fără de asemănare. Simbol al satirei parabolice. „Jucătorii de cărți” seamănă până la un punct cu „Revizorul”. Aceeași idee a substituirii, a înșelăciunii, a falsei identități. Dar pe invers. În „Revizorul”, Hlestakov pune la cale o mare farsă și înșeală notabilitățile unui orășel de provincie, dându-se drept inspector, revizor, pe când aici, în „Jucătorii de cărți”, trei cartofori ruși, trișori inveterați, îi aplică o mare farsă lui Luchino Forza, un nobil italian, cartofor de profesie, care, în pericol de a-și pierde toate bunurile, amenințat cu închisoarea dacă nu-și plătește de urgență creditorii, pleacă în Rusia, văzută ca o țară a jocului de cărți, unde speră să câștige banii de care avea nevoie. 

Trage la un han într-un orășel de provincie și începe să pândească viitorii clienți, pe care să-i înșele. Îl vedem nerăbdător, măsluind doar cărțile, învățându-i pe valeții hanului să facă așa cum le cere el. Evident, într-o seară, apare la han cei trei cartofori ruși, care intră în joc cu el. El câștigă continuu, fiindcă pachetele cu cărți erau măsluite de el și aduse de un valet plătit. Dar unul dintre cartoforii ruși îi depistează o carte ascunsă în mânecă și îl demască. Luchino se aștepta la o reacție violentă din partea celor trei ruși, dar aceștia îl recunosc drept un as în materie de escrocherie și îi spun că ar vrea să se asocieze cu el, să prindă în plasă alți amatori de cărți și să împartă câștigul. Luchino acceptă și toți patru încep vânătoarea de clienți pe care să-i înșele.

Ei se bazează pe slăbiciunea rușilor pentru jocul de cărți. Sigur, cel mai potrivit ar fi un general, cu o casă frumoasă, dar nu-l găsesc decât pe un subordonat al lui, pe nume Glov, dornic de cărți, dar grăbit să plece din localitate. Le spune însă că îl lasă aici pe fiul său, pe Sașa, cu o ipotecă a moșiei, în valoare de 200 de mii de ruble. Cartoforii îl descoperă pe acest fecior de bani gata la un bordel, îl iau, îl ademenesc să joace cărți, Sașa pierde tot, dar nu are bani, și le dă un cec cu valoarea ipotecii. Bani pe care urma să-i scoată de la bancă. Apare deodată un funcționar al băncii, spune că îi ajută, dar vrea ciubuc, fiindcă toți fac așa, de la cel mai mare la cel mai mic. Foarte bine, îl vor plăti, numai să grăbească treaba. Dar tocmai atunci cartoforii ruși primesc o depeșă de la Nijni, o localitate învecinată, unde trebuie să plece de urgență, fiindcă acolo e un mare chilipir de a înșela alți bogătași. Ce-i de făcut?, fiindcă de aici urmează să încaseze 200 de mii de ruble, câte 50 de mii de fiecare. Și atunci au ideea ca Luchino să le dea tot ce a câștigat el, 80 de mii de ruble, în schimbul documentelor de la bancă. Luchino le dă banii și e fericit că a reușit așa o afacere, cu 80 de mii să câștige 200 de mii.

Norocul lui se sparge însă când Sașa, tânărul care le-a dat cecul de la bancă, îi spune că este fals, așa cum falși au fost și tatăl lui, Glov, și funcționarul de la bancă, ba chiar și el e fals, are altă identitate, e un fost nobil, care a ajuns în neagra mizerie, nevoit să trăiască din înșelăciune. Așadar, cei trei cartofori au înscenat toată această afacere, l-au prins pe Luchino Forza precum o muscă în plasa unui păianjen, dovedind că rușii sunt superiori europenilor la înșelăciuni. Este mereu făcută o paralelă contrastantă între natura rusului și a europeanului.

Toată acestă farsă însă este jucată ca fiind realitatea însăși. Cei trei cartofori ruși nu se trădează prin nimic că ar fi pus la cale un scenariu atât de diabolic, iar instrumentele lui, cei din preajmă, joacă la fel de bine, ca dresați, nu se trădează prin nimic. Farsa este atât de perfectă încât ea a devenit realitatea însăși, se substituie vieții. Oamenii nu mai trăiesc în realitate, ci în farsa ei. Viața nu mai este interesantă așa cum e, dimpotrivă, este insuportabilă, ceea ce este de suportat și de admirat este farsa ei.

Așa cum și în ziua de azi, nu mai contează care este natura virusului, cauza pandemiei, realitatea adevărată a flagelului, contează numai farsa care a fost generată, marea cacealma a vaccinării garantate, o iluzie bine mascată, dovadă că jucătorii de vaccin au anunțat acum că au inventat 10 pastile, care, înghițite, vătuiesc mai bine tencuiala vaccinării, așa că ospățul continuă cu alte stimulente medicamentoase. Este o mare farsă, regizată de globaliști și tehnocrați, care au câștigat deja 3-4 trilioane de dolari din afacerea asta. Ei regizează un fals război între vaccinați și nevaccinați, care nu-și dau seama că sunt cobai.

Se formează încet, dar sigur, o nouă realitate, o întreagă rețea paralelă de constrângeri. Deja oamenii au devenit dependenți de ele, nu mai poți să-i scoți din acest păienjeniș care s-a creat și care a generat soluții colaterale, diversiuni de supraviețuire. Libertățile pe care omenirea le-a câștigat până acum, vor fi cu greu redobândite. Nu văd cum se va ajunge la normalitatea pierdută. Guvernele au fost fraierite. Nu există o coaliție între ele, să se ia atitudine. Va fi o lungă tragedie, nu o comedie. Pandemia este o invenție, o farsă mânuită de jucătorii din spatele marii afaceri. Nu mai contează focarul, este chiar uitat, contează tot ceea ce a declanșat el, toată această babilonie, care nu mai este Viața, ci o iluzie a vieții și a istoriei.

De câte ori văd un film rusesc, primul cuvânt care îmi vine în minte este viața. Cum știu rușii să transmită iluzia vieții, nu mai există nație pe pământ. Poate doar italienii să-i mai concureze. Toate celelalte cinematografii sunt supuse regelui, filmului american, clișeelor lui. Dar rușii nu au egal, la ei există un tumult incredibil, iar Gogol este maestrul acestui fenomen, el știe să învie din nimic toate lucrurile. Nimic mai potrivit pentru a defini viața decât comedia, decât farsa, decât satira. Care presupun o exagerare a faptelor și a personajelor. Însă totul este așa de bine făcut și spus încât iubești această farsă, personajele ridicole devin simpatice, înșelătoria un atuu al istețimii, al superiorității ființei umane.

În film există tot tacâmul rusesc, adică jucătorii de cărți sunt înconjurați de întreaga faună a societății, totul e pitoresc, cu specificul național inconfundabil, toate categoriile sociale posibile își dau concursul, toți se învârt în jurul marilor jucători, știu că sunt cartofori, dar violenți și nu au curajul să-i înfrunte. Jucătorii fac legea în oraș. Escrocii sunt admirați, aplaudați, luați ca reper. Și în timp ce ei joacă, valeții le aduc băuturi și gustări, iar alături, o trupă de țigani le cântă din vioară, iar o țigăncușă frumoasă dansează cu foc, le stârnește poftele trupești.

Golul imens de moralitate este umplut cu o poftă nebună de viață, de joc, de chilipir, de entuziasm al înșelăciunii. Vodka le dă rușilor o stare de delir, sunt mereu antrenați în planul lor diabolic de a înșela, de a câștiga repede bani nemunciți. Este un iureș nebun. O adevărată sarabandă această lăcomie a câștigului, a prădăciunii. Arta lui Gogol constă în genialitatea cu care știe să definească omul rus, în cunoașterea oamenilor, a caracterului uman. Personajele sunt perfect definite prin anumite ticuri de limbaj, fapt care dovedește o profundă cunoaștere a societății ruse din timpul său. Puterea rușilor de a se autodefini mereu prin raportare la „europeni”, este o lecție de a defini Rusia. Falimentul societății nu este descris ca la Shakespeare sau Eminescu, prin fatalism, ci printr-un optimism feroce. Și prăbușirea este jucată cu entuziasm.

Jucătorii ruși pleacă fericiți cu o trăsură din urbea în care au realizat marea farsă, o lasă în urmă, pleacă spre altă localitatea să-și pună în aplicare trucurile, în timp de Luchino Forza se află într-o baltă cu noroi, după ce descoperă adevărul din gura falsului fiu de fals moșier. E farsa Înșelătorului înșelat. Și, la unison, țiganii tot cântă aceeași manea, iar puradeii lor joacă de mama focului. În afara lor, nimeni nu mai are identitate, e o lume falsă, a unei fericiri confecționate. Dar viața e mai presus de orice. Nu contează fondul, că totul este un faliment social, ci felul cum este trăit acest fond. Și este trăit cu veselie, cu o dragoste de viață fără egal. E o trăire pătimașă a existenței, care dă senzația de fericire și libertate fără margini. O mare iluzie.