Tendinţa dominantă în competiţia canneză a fost filmul realist, cu probleme sociale şi politice. Aşa este Heli (2013), film mexican, pentru care Amat Escalante (n. 1979, Barcelona) a fost încununat cu premiul de regie. Realizarea este de un realism crud, bestial, la limita naturalismului, fiindcă povestea este inspirată de tragedii reale: în ultimii ani, 70 de mii de mexicani au murit în războiaele duse de mafia drogurilor. Heli (Armando Espita), deşi are doar 17 ani, este cap de familie, are soţie, un copil şi locuieşte împreună cu Estella, sora sa, şi tatăl lor. El va fi implicat într-un furt de droguri pe care îl săvârşeşte un tânăr cadet, Beto (Juan Eduardo Palacios), îndrăgostit de Estella (Andrea Vergara), de numai 12 ani. Beto hotărăşte s-o ia de soţie şi să fugă împreună, dar are nevoie de bani. Aşa că el fură droguri din cantitatea confiscată de superiorii săi din poliţie şi ascunde pachetele în casa lui Heli, care le descoperă şi le aruncă. Traficanţii de droguri însă le iau urma, îl împuşcă pe tatăl lui Heli, apoi îi sechestrează pe tineri, îi torturează, îl ucid pe Beto, pe Heli îl schilodesc, iar pe Estella o duc într-o casă părăsită şi o violează. Poliţia nu face lumină în acest caz. Nimeni nu ştie unde este Estella, poliţia clasează cazul. Ba una din poliţiste, chiar anchetatoarea, îşi scoate sânii şi îl invită pe Heli să se înfrupte. Dar el pleacă scârbit, mai ales că abia fusese dat afară de la fabrica unde lucra. Îşi pierduse şi serviciul, se transformase într-un animal, fapt pe care Escalante îl arată prin felul total inuman în care face dragoste cu soţia sa! Peste un timp, se trezesc la uşă cu Estella, care e traumatizată, sub stare de şoc, nu mai vorbeşte şi a rămas însărcinată. Ea face un desen cu locul unde a fost sechestrată. Heli va urma acel desen şi îl va ucide pe unul dintre cei care au batjocorit-o.
O realitate de o violenţă extremă, în care omul este tratat ca un animal şi se comportă ca un animal. Mexicul apare ca un teren de luptă, plin de capcane, greu de crezut că există o asemenea ţară la limita omenescului. În această lume, omul e o bestie, orice speranţă a murit. Singurul element uman e copilul lui Heli, pe care el îl priveşte în leagăn cum se joacă. Însă ce şansă are dacă creşte, va fi mâine un nou Heli, o nouă victimă sau un nou călău. Escalante urmăreşte cu migală reflectarea acestei zone subumane, cu multe cadre statice, sugerând o aşteptare apocaliptică. Însuşi pregenericul ne anunţă ce va fi, iar intrarea în tragedie se face pe poarta unui poveşti de dragoste, de o stângăcie romeojulietană. La violenţă se ajunge pe nesimţite, pe căi nebănuite. Un realism frust, care aminteşte de filmele despre mafie, în special de Gomorrah (2008) al lui Matteo Garrone, nominalizat la Palme d’Or, obţinând însă Marele Premiu al competiţiei din acel an. Şi în Heli violenţa se petrece la nivel adolescentin, este studiat felul cum sunt “educaţi” copiii, învăţaţi de mici cu cruzimea, ca în scena când Heli şi Beto sunt torturaţi. Acest aspect se află în atenţia cineaştilor lumii, şi să ne gândim numai la fabulosul War Witch (2012), al lui Kim Nguyen, încununat cu Marele Premiu la Tribeca Film Festival. Probabil că acest fenomen e în faşă, dar poate fi un viitor flagel. Şi cineaştii lumii dau alarma. Aşa se explică opţiunea juriului pentru Escalante. Evident, pentru aspectul profund politic, ca un avertisment, al filmului său. Sau poate pentru bugetul minimal (un milion de dolari) şi pentru că Franţa a participat la realizarea lui, alături de Mexic, Germania şi Olanda.
Au mai fost şi alte filme realiste, din zona dramelor. Uneori realismul duce la parabolă, ca în Nebraska sau All is Lost, analizate anterior. Asemenea teme, cineaştii americani le tratează diferit, într-un mod extrem de spectaculos, la limita genului post-apocaliptic. Excepţie fac filmele iraniene, o şcoală de film care continuă să ne uimească.
*
Mă opresc în special la Nader and Simin: A Separation (2011), despre care Woody Allen a spus că e de departe cel mai bun film al ultimilor ani, dovadă că în 2012 a luat premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, ca şi Ursul de Aur şi premiul César pentru cel mai bun film străin. Filmul este cerut şi studiat peste tot. De pildă, numai în America A Separation a depăşit încasări de peste 10 milioane de dolari, la un buget al filmului de numai 500 mii de dolari! De ce este atât de apreciat filmul iranianului Asghar Farhadi? Pentru acurateţea cu care caută adevărul. Precizăm că în 2013, regizorul iranian a primit la Cannes o altă recunoaştere, prin filmul The Past / Le passé (2013), încununat cu premiul pentru interpretare feminină (Bérénice Bejo, actriţa din The Artist). Filmul va reprezenta Iranul la Oscar 2014. Este tot o dramă de familie. Un divorţ, care dezvăluie un secret din trecut. La fel şi A Separation, pleacă de la un divorţ. Formidabilă este tratarea acestor subiecte ca o anchetă, ca un proces foarte minuţios, răbdător, pătrunzător.
A Separation ne oferă însuşi procesul societăţii iraniene prin cazul unei despărţiri. După 14 ani de căsnicie, Simin (Leila Hatami) îl părăseşte pe Nader (Peyman Moadi), pentru a pleca din ţară, pentru a găsi o situaţie mai bună pentru educaţia fiicei lor, Termeh (Sarina Farhadi). Totul începe în faţa judecătorului, care le cere celor doi motivele de divorţ. Simin vrea să plece, are deja şi o viză, iar Nader arată că nu poate pleca, fiindcă o are de crescut pe fiica lor, Termeh, de 11 ani, dar îl are de îngrijit şi pe tatăl său, bolnav de Alzheimer. Simin va pleca numai la părinţii ei, spunându-i fiicei sale că va reveni curând. Rămas singur, Nader angajează o tânără femeie, Razieh (Sareh Bayat) să aibă grijă de tatăl său. Ea vine la lucru şi cu fetiţa ei de 6 ani, pe care nu are cui s-o lase acasă. Dar Nader nu bănuieşte că noua menajeră este însărcinată şi că lucrează fără permisiunea soţului ei. Într-o zi însă, când vine de la servici, Nader nu o vede în casă pe Razieh, nici pe fetiţa ei, îl găseşte pe tatăl lui căzut pe jos, legat cu o mână de pat. Cu chiu cu vai îl salvează. Iar când menajera revine, spunând că a fost plecată pentru o treabă personală, Nader o dă afară, o împinge pe uşă, acuzând-o şi de faptul că a umblat într-un sertar şi a furat o sumă de bani. Peste puţin timp însă el se trezeşte chemat la tribunal, fiind dat în judecată pentru crimă, fiindcă menajera a pierdut copilul. Ea spune că Nader a provocat avortul, când a împins-o afară din casă şi a căzut pe scări. De aici se naşte o reţea de minciuni, manipulare şi confruntări publice. Soţul menajerei, Hojjat (Shahab Hosseini), este şomer, creditorii îi cer banii, el e disperat şi insistă asupra procesului. Reapare şi Simin, care găseşte soluţia s-o despăgubească pe Razieh, ca Hojjat să-şi poate achita datoriile.
O mare parte a filmului se derulează la tribunal, un loc foarte populat, unde se judecă non-stop abaterile de la lege, plângerile populaţiei. Atmosfera e un infern. Apar noi aspecte ale acestei crime, un hăţiş de nedescris, dar totul se desfăşoară sub ochii a doi copii, fata lui Nader, de 11 ani, şi fata menajerei, de 6 ani. Aceşti copii sunt martori la tot acest proces al părinţilor, în care sunt implicaţi şi ei, ca şi bunicii lor, alte rude, apoi profesori, şi vecini, judecători, poliţişti şi anchetatori, tot felul de oameni reprezentativi pentru societatea iraniană.
Însă personajul cel mai invocat este Coranul. Pe el se jură la tot pasul personajele. Cea mai bigotă se dovedeşte menajera, care, în momentul când trebuie să jure pe Coran, refuză, se fereşte de un mare păcat. E momentul adevărului, momentul culminant al filmului. Cele două familii se întâlnesc ca să se împace, dar înainte de a-i da banii, 15 milioane de riali, Nader o pune pe Razieh să jure pe Coran dacă ea crede că moartea copilului ei se trage de la gestul lui, când a împins-o afară din casă. Menajera fuge, nu jură pe Coran, Hojjat e disperat, fuge după ea, dar ea îi spune să nu ia banii, ar fi un mare păcat, pentru că, cu o zi înainte a fi concediată, a ieşit pe stradă să-l aducă înapoi pe bătrân, pe tatăl lui Nader, care plecase la chioşcul de ziare. Şi când a traversat strada, a fost lovită de o maşină. Seara a avut dureri. Iar a doua zi s-a dus la doctor (motivul pentru care plecase din casa lui Nader şi îl legase pe bătrân), care i-a spus că pruncul e mort.
Adevărul a putut fi aflat datorită Coranului, care le cere musulmanilor să nu mintă. Pas cu pas, Termeh, fetiţa de 11 ani, îşi întreabă tatăl de ce a spus un anumit lucru, când a făcut un altul. Nader însă îi explică totul numai în funcţie de adevăr, care se află la Termeh, ea este cea mai curată, cea mai sinceră. Reţeaua de fapte amestecă adevărul cu minciuna. Ei mint, dar din motive foarte întemeiate. Fiecare minciună este puternic argumentată. E formidabilă analiza minuţioasă a acestui caz, cu toate ramificaţiile lui. Fiecare scenă aduce noi aspecte ale poveştii, noi detalii. Şi cu fiecare detaliu, o nouă certitudine. Dar următorul detaliu, pune sub senul întrebării certitudinea precedenta. Într-un fel, se merge din certitudine în incertitudine, apoi din nou în certitudine. Religia este mereu ca un scut, este arma de luptă principală pe care o au protagoniştii. Viaţa lor se află între Coran şi cătuşele pe care le pun soldaţii.
Finalul se petrece din nou în faţa judecătorului, la procesul de divorţ. Judecătorul le cere să o cheme pe Termeh, pe care o întrebă, dacă s-a hotărât cu cine vrea să rămână, cu tata sau cu mama, cu Simin sau cu Nader. Dacă nu s-a hotărât, să vină în altă zi. Dar ea spune că s-a hotărât, dar că nu poate mărturisi de faţă cu părinţii ei. Atunci judecătorul le spune celor doi, Simin şi Nader, să iese şi să aştepte pe hol. Ei se aşează pe câte o bancă şi pe imaginea aceasta, a aşteptării lor, se derulează genericul final. Noi, spectatorii, trebuie să răspundem ce credem că ar trebui să răspundă Termeh.
Sigur, această parabolă este valabilă pentru toate familiile din lume, care vor să se separe, fără să ţină seama de copii. Ideal este ca Simin şi Nader să nu se separe, fiindcă fiecare, în felul lui, o iubeşte pe Termeh. Împăcarea este o soluţie. Dar realitatea refuză adesea o astfel de soluţie. De aceea, filmul lui Farhadi este atât de apreciat, fiindcă el lasă deschisă judecata, face apel la conştiinţă. Desigur, filmul poartă pecetea Iranului, a unei realităţi cu totul specifice, o ţară cu un trecut fantastic, vechea Persie, de unde şi rafinamentul acestor oameni simpli, moştenitorii unei tradiţii milenare. Şi cu toate acestea, dictatura, cu păienjenişul ei apocaliptic, şi-a pus amprenta şi asupra ei. O dovedeşte şi filmul politic Manuscripts don’t burn / Manuscrisele nu ard (2013), turnat în secret de regizorul Mohammad Rasoulof, prins şi condamnat la 6 ani închisoare, fiindcă tema era tabu, în anii 1988 – 1998, când regimul de la Teheran a pus la cale uciderea câtorva zeci de intelectuali şi activişti politici care se opuneau Republicii islamiste şi legii sharia. Este urmărit cazul unui poet, torturat şi ucis. Vedem cum se petrecea înscenarea turnătoriilor între scriitori. Poliţia secretă urmăreşte să descopere şi să distrugă manuscrisele care dezvăluie tarele regimului. Filmul este realizat din unghiul ucigaşilor, în prim-plan fiind un torţionar, care ucide pentru a avea bani să-şi opereze copilul bolnav. Metodele criminale, şantajul, torturile seamănă cu ceea ce ştim şi noi că s-a petrecut în regimul comunist. Fanatismul, de orice culoare, se manifestă la fel, oriunde în lume.
Filmele iraniene dezvăluie realităţi greu de crezut că au fost concepute de oameni împotriva oamenilor. Finalul îl surprinde pe călău pierzându-se în lume, pe o stradă din Teheran, ca în Tăcerea mieilor. Printre noi se află şi călăii, dar şi posibilele victime. Forţa de document a cinematografului nu are concurenţă. Mai ales când ea devine metaforă.
Grafica - Ion Măldărescu