Nu ştiu dacă pentru mulţi artişti plastici sau dealeri de artă înseamnă ceva să cunoşti un artist ca Santiago Calatrava, dar pentru mine echivalează cu a-l cunoaşte pe Brâncuşi. Sau pe emulul lui Brâncuşi, poate cel mai important sculptor contemporan. L-am cunoscut recent la „Marlborough Gallery", una dintre cele mai renumite galerii de artă din New York, care, la eleganta sa locaţie din 57 St., a organizat expoziţia „Recent Works", expunând 19 lucrări noi ale lui Santiago Calatrava (n. 1951, Valencia), realizate, cele mai multe, în acest an, 2017. Aici am avut surpriza să cunosc un bărbat puternic, cu părul negru ca tăciunele, cu o faţă luminoasă, căruia nu-i dădeam mai mult de 50 de ani, deşi, de când tot scriu despre el şi-l pomenesc în cărţile mele, mai ales în cele despre Brâncuşi, îl credeam mai bătrân. Sigur, are 66 de ani. Suficient ca să măsoare o operă. Evident, Calatrava este supercunoscut, mai ales ca architect, iar ca sculptor e o prezenţa vie pe Park Avenue, unde îi sunt instalate câteva lucrări de mari dimensiuni, din aluminiu şi oţel inoxidabil. Dar aici, la „Marlborough Gallery", au fost expuse lucrări de mici dimensiuni, cu excepţia a două dintre ele, care mi-au prilejuit comentariul de mai jos.
În primul rând, trebuie să spun că este primul artist pe care îl cunosc la New York, care a pronunţat numele lui Brâncuşi că la noi acasă, adică a pronunţat diacriticele şi a accentuat pe litera „ș". Francezii şi americanii, occidentalii în general, l-au impus cu o pronunţie fără diactictice, neromânescă, pe care o transcriu aşa: „Brancuzi". E o înmuiere a verticalei acestui nume de taraboste dac. Dar Calatrava l-a pronunţat corect, o clară dovadă că e familiarizat cu el, iar respectul pentru opera lui Brâncuşi, prezent în această perioada, cum am arătat, în retrospectivă de la „Guggenheim Museum, iar zilele trecute, la „Christie's", „La muse endormie" (1910) s-a vândut cu cea mai mare suma, 57, 4 milioane de dolari, peste Picasso, s-a dovedit imediat, atunci când mi-a arătat lucrările pe care le consideră de filiaţie brâncuşiană, cum vom vedea.
Era total de acord că ideea Zborului este fundamentală pentru creaţia lui Brâncuşi. Şi, că o observaţie generală, trebuie spun că toate lucrările expuse de Calatrava la galeria „Marlborough" stau sub semnul zborului. Dar dacă Brâncuşi doar îl sugerează, ne face pe noi să-l vedem, la Calatrava este evident, chiar epatant, căci domină aripile, sferele, vertijurile, penele, uriaşele braţe înaripate, parcă ar concura personajul idilic din „Maleficient", filmul S.F., cu sugestia unor vârtejuri aeriene, a tot ce se înalta, ce zboară. Rezultă nişte jocuri spaţiale, nişte metafore abstracte. Un spectacol ludic din bronz, oţel şi lemn de stejar.
Am fost copleşit de opera lui Calatrava. E ceva unic, greu de comparat cu ceva american. Ca şi Brâncuşi, el explorează originile creativităţii şi evoluţia lor în structurile naturale ale umanităţii. Calatrava este spaniol şi vertijul vine din tauromahia naţională. O dovedesc şi gravurile care se află într-o sala specială, unde domină capetele de tauri şi de copii. Dar, după cum observaţi, nu pot să numesc nici o lucrare, fiindcă toate nu au titlu, ci doar cifre sau litere, aşa cum procedase Kandisnky acum o sută şi ceva de ani. Şi i-am spus lui Calatrava, după ce am studiat atent toate lucrările sale, că eu le-am pus un titlu fiecăreia. Iată titlul pus de el lucrărilor inspirate de Brâncuşi şi alături titlul meu: S 106 A, „Melcul zburător", S 104 A, „Peştele taurine", S 105 A, „Bufniţă măiastră". Ultimul titlu ar putea fi legat şi de creaţia lui Constantin Antonovici, „sculptor of owls", cum l-au numit americanii.
Calatrava zâmbea, era de o amabilitate copleșitoare. Accepta observaţiile mele. I-am reamintit că practica folosirii titlului „Untitled" a fost lansată de Kandinsky, dar atunci ea însemna o frondă, era un gest de avangardă, o atitudine nonconformistă, însă după el sute, mii de artişti plastici au invadat galeriile cu lucrări fără titlu. Iar artă americană nu se mai obosea să-şi numească nici măcar expoziţiile. Şi toată planetă plastică făcea la fel. Dar de la Brâncuşi citire, o opera fără titlu este o opera neterminată. I-am spus acest lucru lui Calatreava. Care e cuvântul care defineşte opera lui? Încă nu există. Poate zborul. Ce important e la Brâncuşi zborul! De el se leagă viteză şi naturalitatea. Iar în esenţă lor se află sacralitatea.
Brâncuşi era un profet al cuvintelor. Ştia să folosească limba că pe sabia lui Dumnezeu. Ce s-ar fi întâmplat cu opera lui Leonardo, Michelangelo, Rembrandt sau Van Gogh, cu operele tuturor marilor artişti, dacă ei nu-şi numeau lucrările sau le numeau aşa, ABC 1, ISIS 2 BCA 3, şi aşa mai departe? Dispărea orice urmă de istorie a artei, lipsea comunicarea. Fiindcă numai numele, numai titlul, este cel care instituie un adevăr, da viaţă unui lucru. În „Cratylos", Platon ne arată că atunci când pronunţăm cuvântul „pădure", trecem printr-o pădure. Numirea da viaţă lucrurilor, are forţă de întemeiere. Dumnezeu, la Geneza, când a făcut lumea, a avut grijă să dea nume tuturor vieţuitoarelor şi plantelor, tuturor fiinţelor şi nefiinţelor.
Sculpturile lui Calatrava nu sunt rupte de organic. Cele indicate ca fiind de inspiraţie brâncuşiană, realizate toate în 2017, au asocieri zoomorfe, dar şi o lucrare că S 253 B ne sugerează Cocoşul brâncuşian. Iar cea mai mare dintre ele, de 5 metri, S 178 A (2011), că o aripa cu zeci de pene în trepte, Calatrava spunea că poate fi asociată cu „Stâlpul nesfârşitului". De altfel, el este obsedat de magia originilor şi a spaţiului, cum a dovedit anterior în ciclul arhitectural şi sculptural „Infinite Spirit", pe baza unui tablou mistic, reprezentând un fluture angelic, prelungit cu un arbore al vieţii, ce a devenit semnul infinit pe verticală, iar pe el un atom. Şi ideea a devenit faimoasa construcţie numită „Oculus", simbol al New York-ului, plasată la World Trade Center, în vecinătatea Memorialului. Arată că o pasăre gigantică, aşa cum l-am descris în art. „Memorial World Trade Center". Rara avis. Modelul futurismului vizionar.
Cele mai multe din recentele piese sunt din bronz pe soclu de stejar. Şi se specifică faptul că sunt unice, nu au copii. Toate sunt zboruri, precum S 239 A, S 244 B (2014), S 232 C (2017), S 245 B (2017), S 252 A (2017), S 242 A (2017), S 269 A şi B, S 249 B (2014) sau P 253 06, fenomentală, ca o regină în rochie de bal magic, singură realizată din „Alaskan Yellow Cedar", cedru galben de Alaska. Se mai poate spune că aceste forme sunt plante exotice speciale, care creează un univers geometric, de ikebana.
Mi-e greu să cred însă că fără asocieri cu artă lui Brâncuşi, se poate înţelege că animalele pot să zboare, chiar şi târâtoarele, precum „Ţestoasă zburătoare", observaţie pe care a făcut-o şi sculptorul Michael A. Esbin, aflat în preajma, care spunea că atunci când a văzut „Ţestoasă" lui Brâncuşi, a încremenit. Nu a mai avut cuvinte. El este un mare fan al lui Brâncuşi, ba chiar un epigon, câteva din lucrările sale sunt imitaţii brâncuşiene, poate şi pentru că are rădăcini româneşti, prin părinţii lui. O sărbătoare Calatrava, în care duhul tutelar al lui Brâncuşi a stat în preajma, nu ne poate decât bucură, ne face să ne simţim una cu zborul fără de limite al artei.
Corespondenta de la New York
Aranjament grafic - I.M.