Cartea-document a d-lui Ioan Barbu, „Italia, pământul de-acasă", apărută la prestigioasa editură Conphys din Râmnicu Vâlcea, poate constitui un adevărat îndreptar de suflet pentru toţi cei pasionaţi de literatură şi de călătorii, în general, ca şi pentru toţi cei care simt, gândesc şi trăiesc româneşte, în special. Ne aflăm în faţa unei dovezi palpabile că sentimentele patriotice se află încă adânc înrădăcinate în conştiinţa neamului românesc, şi că tradiţiile, obiceiurile, folclorul, într-un cuvânt valorile supreme ale miraculosului şi enigmaticului popor care suntem, nu pot fi nicicând şterse de pe tabla istoriei, indiferent de inepţiile ce se degajă din mintea zdruncinată a unor rătăcitori prin istorie cu privire la aceste valori. „Cetitul" (vorba cronicarului) acestei cărţi îţi lasă impresia că urmăreşti unul dintre minunatele repotaje realizate de Ioan Grigorescu la televiziunea naţională, întrucât ce altceva poate fi naraţiunea autorului din lungul său drum prin Italia, decât reportaje vii, savuroase, un adevărat carusel de imagini cu oameni, fapte şi locuri celebre, un veritabil arc sentimental între două ţări, între două popoare cu aceeaşi origine şi cu nenumărate preocupări comune pe diverse planuri şi în diferite domenii de activitate. Nu întâmplător, George Lăzărescu afirmă că scriitorul Ioan Barbu „...a umblat (prin Italia, n.m.) ca un adevărat apostol, ca un mesager pasionat al ambelor civilizaţii, cea română şi cea romano-italiană". Cu mult înaintea lui Ioan Barbu, marele Goethe şi-a pus pe lucrarea sa Călătorie în Italia moto-ul „Et in Arcadia ego!" (şi eu am fost în Arcadia!), influenţat cu certitudine de puternica impresie pe care i-a produs-o acea călătorie. Ioan Barbu nu şi-a pus pe carte un asemenea epigraf, dar, cine îi parcurge lucrarea, cu siguranţă că poate să exclame la sfârşit: „Et in Arcadia ego!", confirmând astfel versul din Odele lui Horaţiu, „Ille terrarum mihi praeter omnes angulus ridet" (acel colţ de ţară îmi surâde mai mult decât oricare altul de pe pământ).

Structurată pe patru capitole şi cinci anexe, cartea te invită să desluşeşti cunoscutul dicton latin „ad augusta per angusta" (la rezultate strălucite se ajunge pe căi trudnice), care dă un înţeles deplin trudei la care s-a supus conştient autorul pentru a oferi cititorului său „cunoştinţe absolut concrete..., pentru a ne face conştienţi de coexistenţa în timp- cu momentele, monumentele, divinităţile, eroii, semieroii, tiranii şi marii binefăcători ai lumii de totdeauna", după cum subliniază acelaşi George Lăzărescu. Vrând parcă să justifice semnificaţia expresiei „toate drumurile duc la Roma", Ioan Barbu îşi începe cartea cu un elogiu (în capitolul I) la adresa Romei, reliefând chiar cu lux de amănunte (fără a deveni redundant) valorile culturale, istorice, arhitecturale ale acesteia gen Vaticanul, Catedrala Sf Petru, Panteonul, Via Appia Antica, Forumul Roman, Colosseumul etc, cu precizarea că în centrul atenţiei sale se situează prezenterea Columnei lui Traian, despre care cititorii pot afla o multitudine de date, în marea lor majoritate inedite, necunoscute, poate, multora dintre ei. Profund impresionat, autorul afirmă că „la Roma, fiecare piatră pe care o calci vine din istorie şi are povestea ei, fiecare catedrală este vasală unei legende istorice, fiecare monument este purtător de istorie vie...", afirmaţii, pe care le pot confirma ca unul care a avut privilegiul de a vizita acel faimos oraş. Dacă în urmă cu aproape 2 000 de ani, Titus Livius a creat monumentala operă Ab urbe condita (de la fundarea Romei), care „va rămâne pentru totdeauna una dintre valorile cele mai strălucitoare din tezaurul moştenirii culturale, pe care omenirea l-a primit de la romani", în anul 2010, Ioan Barbu reuşeşte o punere în valoare a aceluiaşi oraş (chiar dacă la o scară mai mică), dovedind o măiestrie literară cu nimic mai prejos decât a marelui scriitor roman.

Vocaţia de jurnalist a autorului îşi pune amprenta pe economia capitolului al 2-lea al cărţii prin conceperea unui reportaj de suflet privitor la modul cum este asigurată asistenţa religioasă a celor peste 1 200 000 de români ce împânzesc teritoriul Italiei, români a căror credinţă creştin-ortodoxă este respectată de autorităţile italiene, şi asigurată cum se cuvine de Biserica Ortodoxă Română, prin construirea de lăcaşe de cult în principalele oraşe ale Italiei şi prin încadrarea acestora cu preoţi cu tragere de inimă în îndeplinirea unor atribuţii ce presupun o înaltă calificare, competenţă şi, de ce nu, chiar sacrificiu pe altarul slujirii lui Dumnezeu. În peregrinarea sa, Ioan Barbu descoperă astfel de preoţi în oraşele Ostia (preotul Gheorghe Militaru) şi Tivoli (preotul Ion Florea), pe care îi nemureşte prin cuvinte frumoase ce trădează talentul scriitorului consacrat, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu. Cu privire la preotul Ion Florea, scrie: „Patetica a începuturilor a trecut. Părintele Ion Florea ştie, a înţeles că parohia sa a intrat acum într-un alt anotimp, cel al maturităţii. În comunitatea ortodoxă, pe care o păstoreşte de aproape un deceniu, în timpul dumnezeieştii Liturghii, în ceasurile de taină sau de rugăciune, în zilele de lucru sau de sărbătoare, bate o singură inimă, o mare inimă de român. Bate venind dinspre veacuri, aducând doruri din ţară. Dintr-o ţară rotundă şi caldă ca şi o inimă...". După ce evidenţiază frumuseţea şi farmecul locurilor pe care le străbate, precum şi somtuozitatea, unicitatea şi eleganţa arhitectonică a unor construcţii celebre ca Villa Hadrian şi Villa d'Este, Ioan Barbu încheie capitolul al 2-lea cu superbele cuvinte: „Prin faptele lor, vocea milenară, pururi tânără, a Sfintei Maici Dacia, coboară de pe Columna Cerului din Roma lui Traian Imperatorul. Şi intră ca un vis în sufletele contemporanilor, prelungind pacea şi binecuvântarea". Capitolul al 3-lea este consacrat în întregime marelui patriot Nicolae Bălcescu, cel care a considerat istoria ca fiind „cea dintâi carte a unei naţii, întrânsa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul". Interviul luat de autor eminentului om de cultură Doru Moţoc cu referire la Bălcescu, inclus în conţinutul acestui capitol, poate constitui o veritabilă carte de vizită a unuia dintre cei mai luminaţi patrioţi, pe care i-a dat România, şi, spre mândria noastră, şi ţinutul vâlcean.

Ioan Barbu ne oferă date poate mai puţin cunoscute din activitatea de revoluţionar, de om de stat şi de scriitor a lui N. Bălcescu, precum şi amănunte interesante referitoare la moartea acestuia, locul unde a fost înmormântat şi la încercările autorităţilor, începând cu Al. I. Cuza, de a-i găsi mormântul şi a-i repatria osemintele. Acest capitol se constituie într-o chemare sinceră adresată de către autor autorităţilor şi oamenilor de cultură de a întreprinde măsurile necesare descoperirii mormântului lui Bălcescu şi aducerii rămăşiţelor sale pământeşti în pământul patriei, pe care a iubit-o atât de mult şi pentru care şi-a sacrificat întreaga sa viaţă. Şi acest capitol se încheie minunat, cum numai un scriitor talentat o poate face: „Nu-l mai căutaţi pe Bălcescu pe pământuri străine! Sau, dacă vreţi, căutaţi-l! E bine să-l căutaţi, şi ar fi minunat să-i descoperiţi, în sfârşit, osemintele sacre. Dar, dacă nu-l veţi găsi, nu lăsaţi ca doliul acestui eşec să vă cuprindă inimile. El e demult acasă, lucrează în sufletele noastre!". Capitolul al 4-lea se doreşte a fi o paralelă între doi mari poeţi romantici ai sec. al XIX-lea, italianul Giacomo Leopardi şi românul Mihai Eminescu. În urma unei cercetări minuţioase a vieţii şi operei celor doi scriitori, mergând pe urmele lui Eminescu în Italia, şi beneficiind de mărturiile contesei Anna Leopardi, descendentă a familiei lui G. Leopardi, Ioan Barbu dezvăluie incredibila similitudine dintre cei doi „mucenici ai neamurilor lor", Leopardi şi Eminescu: „amândoi vin din familii numeroase; amândoi au fost măcinaţi de boală; amândoi au trăit într-o lume ostilă, care nu i-a preţuit cum se cuvine; amândoi au fost nefericiţi în dragoste; amândoi au murit la vârsta de 39 de ani, în aceeaşi lună, Leopardi pe 14 iunie, Eminescu pe 15 iunie, la o distanţă de 52 de ani (1837;1889)".

Pe bună dreptate, autorul îşi exprimă în acest capitol revolta faţă de campania funestă de denigrare a valorilor spiritualităţii româneşti, inclusiv a lui Eminescu: „Campania de negare, de demolare a marilor noastre valori, în frunte cu Eminescu, suveranul acestor valori, geniul nepereche al literelor române şi expresia cea mai curată a sufletului românilor, nu-i nouă la noi; dar, în anii din urmă, anteriori şi mai cu seamă posteriori Revoluţiei din decembrie 1989, ea a căpătat o virulenţă neobişnuită. Atacându-l pe Eminescu, culpabilizându-l pe Eminescu, tăgăduindu-l pe Eminescu, s-a atacat, s-a culpabilizat, s-a negat- repet, cu o violenţă ieşită din comun-tot ceea ce acest greu încercat pământ a avut mai de preţ, mai nobil, mai sfânt. i s-au smuls, cu furie, aripile de arhanghel al neamului şi coroana de rege al poeziei, călcate în picioare de aceia care, slujind interese străine nouă, vor să inculce ideea că neamul românilor nu-i nici pe departe un neam ales, ci un neam al nevolniciei, bun să poarte nu cununa eroului-la care îi dau dreptul istoria şi strălucirile ei-, ci jugul sclavului". Tot în acest capitol, Ioan Barbu ne vesteşte cu bucurie că în Recanati, oraşul de naştere a „celui mai mare poet italian al tuturor timpurilor", Giacomo Leopardi, începând cu 14 iunie 2003, Mihai Eminescu are imortalizată efigia, alături de cea a lui Leopardi, pe vestita Colină a Infinitului, pe care se înalţă palatul ilustrei familii de marchizi şi conţi, cu urice din secolele XI-XII.
Dintre cele cinci anexe ale cărţii, care au menirea de a întregi economia lucrării cu noi date şi mărturii la fel de interesante, am remarcat opinia regretatului prof. univ. dr. George Lăzărescu, opinie care nu face altceva decât să-ţi confirme că te afli în faţa unei cărţi remarcabile ce merită să-i acorzi întreaga atenţie, sau, parafrazându-l pe Vlahuţă, să-i spui autorului cu maximum de sinceritate: „Tot mai citesc măiastra-ţi carte/ Deşi o ştiu pe dinafară".