Pornind de la gravitatea și caracterul de durată a consecințelor produse de nefastul tratat de pace semnat la București în anul 1812, respectiv, de la interesul sporit al cititorilor față de istoria războiului ruso-turc din 1806-1812 și culisele diplomației Marilor Puteri din acea perioadă, noul demers istoriografic al cunoscutului specialist în problematica istoriei relațiilor internaționale din Sud-Estul Europei între secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, Dr. Vlad Mischevca, și-a propus nobilul obiectiv „iluminist” de înlesnire a cunoașterii și aprecierii obiective a Actului din 1812 - un adevărat Annus horribilis al istoriei neamului românesc, care a consemnat „botezul” unei noi provincii țariste pe harta Europei - Basarabia[1].
Autor a circa 100 de articole, studii și a 13 cărți editate la Chișinău, București, Iași, Atena, Salonic, cu numeroase stagii postdoctorale la arhivele și centrele de documentare din Varșovia, București și Atena, istoricul Vlad Mischevca este unul din specialiștii de vază din Republica Moldova, care a contribuit într-o mare măsură la reconstituirea, evaluarea și aprecierea obiectivă, în baza unor surse documentare inedite și a unui instrumentar metodologic modern, a complicatelor și complexelor împrejurări în care s-a produs anexarea Basarabiei la Imperiul Rus. Potrivit autorului, dacă pentru Franța „Anul 1812”, soldat cu eșecul Campaniei din Rusia, se asociază cu „începutul sfârșitului” monarhiei lui Napoleon Bonaparte, iar pentru Rusia, adevărata istorie „abia începe în anul 1812” (Aleksandr Herzen), pentru români, acesta reprezintă un adevărat Annus horribilis, cu efecte de lungă durată asupra istoriei și ființei noastre naționale. Cu certitudine, amplasarea geopolitică a Țării Moldovei „în calea răotăților” (Grigore Ureche), i-a determinat în mare măsură destinul dramatic de-a lungul secolelor.
Astfel, deja în epoca dominației otomane, Moldova avusese de suferit în câteva rânduri grave rapturi teritoriale. Inițial, Sublima Poartă a scos de sub jurisdicția domnilor Țării Moldovei un șir de cetăți și târguri, formând raialele turcești de la Dunăre și Nistru: la 1484, turcii cuceresc Cetatea Albă și Chilia; la 1538 – cetatea Tighina; la 1621 – târgul Reni cu satele din preajmă; la 1713 este ocupată cetatea Hotin, iar la 1715 fortăreața și ținutul sunt transformate în raia. La 1775 Imperiul Habsburgic anexează teritoriul din nordul Moldovei - Bucovina, cu fosta cetate de scaun Suceava și orașele Cernăuți, Câmpulung, Baia, Siret (10.442 km2). În ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, Imperiul Rus devine țară limitrofă a Moldovei. Conform Tratatului de pace de la Iași (29 decembrie 1791 / 9 ianuarie 1792), Rusia a încorporat pământurile dintre râurile Bug și Nistru, iar la 1793, după împărțirea Poloniei, a anexat și teritoriul situat la nord de râurile Codâma și Iagorlâc.
Așa cum probează o întreagă literatură de specialitate, războiul ruso-turc din anii 1806-1812, - primul din seria celor patru desfăşurate în decursul secolului al XIX-lea, - a constituit, pentru ţarul Alexandru I, un bun prilej de realizare, fie şi parţială, a obiectivelor fundamentale ale politicii externe ruseşti fixate încă de Petru I şi promovate cu totală dăruire de Ecaterina a II-a. Cunoscând starea grea financiară a Turciei din acea perioadă, precum şi nepregătirea ei pentru un război de durată, planurile primordiale ale Rusiei în acel război au fost extrem de ambiţioase, constând în ocuparea Principatelor Dunărene, în răspândirea influenţei ruseşti asupra tuturor popoarelor creştine din Imperiul Otoman, răscoala acestor popoare, zădărnicirea influenţei franceze asupra Constantinopolului şi, ca rezultat final, - realizarea visului megaloman al Rusiei, - instalarea Crucii Sfântului Vladimir pe cupola Catedralei Sfintei Sofia (Paul Gore). Treptat însă, pe măsura derulării evenimentelor, Rusia s-a văzut constrânsă să accepte „nu echivalentul sacrificiilor depuse, ci măcar mângâiere pentru visurile ei nerealizate şi speranţele pierdute” (Leon Casso). În consecinţă, „violarea frontierei ruseşti de către Napoleon i-a forţat pe Ruşi de a fi mai domoli şi dânşii, care cereau Moldova şi Muntenia, pe urmă Moldova, apoi Moldova până la Siret, acum erau gata să se împace numai cu Moldova dintre Prut şi Nistru, această parte mai mare şi mai fertilă a Principatului Moldovei [...]” (Leon Casso). Însuşi ţarul Alexandru I se va resemna, pentru moment, cu faptul că „chestiunea Constantinopolului poate fi amânată pentru viitor. De îndată însă ce treburile noastre cu Napoleon vor merge mai bine, noi vom reveni la planurile [...] cu privire la Turcia şi vom proclama atunci imperiul slav sau grec”.
În condiţiile în care ameninţarea militară franceză devenea tot mai evidentă, Petersburgul s-a arătat tot mai interesat să încheie pacea cu Imperiul Otoman. În consecinţă, la 16/28 mai 1812, în capitala Ţării Româneşti, la „Hanul lui Manuc”, cu doar 26 de zile înainte de începutul campaniei militare a lui Napoleon în Rusia, delegaţia rusă şi cea otomană au semnat un Tratat de pace din 18 articole, care la articolul 4 prevedea ca „hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la mare, iar gura amintită să fie folosită în comun de ambele părţi”[2]. Prin acelaşi tratat, „dat fiind că Înalta împărăţie a cedat statului Rusiei pământul situat în stânga Prutului, cu cetăţile existente şi cu oraşele şi cu satele şi cu toţi locuitorii lor, tocmai de aceea, mijlocul râului Prut să fie hotar între cele două state, iar Gura Chiliei, care [...] va fi folosită în comun, precum şi pe apele Dunării corăbiile de negoţ ale celor două state să circule ca şi mai înainte”. De asemenea, articolul 5 al tratatului prevedea ca „împărăţia Rusiei să înapoieze şi să predea înaltei împărăţii pământul Moldovei (Bogdan) de pe partea dreaptă a râului Prut, [...] precum şi Ţara Românească (Eflak) şi Oltenia, aşa cum se află ele în prezent, cu cetăţile lor, cu oraşele şi cu târgurile şi cu satele şi cu locuitorii lor, precum şi cu tot ce se află în ţările sus-zise”[3].
Teritoriul anexat avea o suprafață de 45.630 km2 (fiind cu 7.400 km2 mai mare decât cel rămas sub oblăduirea domnului de la Iași) și cuprindea șase cetăți (Hotin, Bender, Cetatea Albă, Ismail, Chilia și Soroca), 17 orașe și târguri și 683 de sate. Ținuturile Hotin, Soroca, Orhei-Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, parțial ținutul Iași, Basarabia propriu-zisă (Bugeacul cu Benderul, Akkermanul, Chilia, Ismailul, Căușenii și Renii sau Tomarova) erau rupte de la Principatul Moldovei și anexate Imperiului Romanovilor[4].
Precum rezultă din întreg conținutul lucrării istoricului Vlad Mischevca, Tratatul de pace ruso-turc semnat la București pe 16/28 mai 1812, nu a însemnat, în nici un fel, o eliberare de sub turci, respectiv, un gest uman și progresist al Rusiei, un act de binefacere a țarismului, așa cum a pretins istoriografia sovietică și încă mai pretind unii istorici din Federația Rusă. Dimpotrivă, toate documentele și mărturiile acelei epoci, precum și studiile și monografiile editate de-a lungul timpului demonstrează cu toată tăria că Pacea de la București din 1812 a însemnat un act de acaparare militară a unor noi teritorii de către Rusia țaristă și de împărțire a Europei în sfere de influență în urma unor războaie de cotropire.
Adoptându-și în calitate de metodă de cercetare maxima enunțată de marele gânditor Mihai Eminescu, după care dreptul, oricât de slab ar fi, lipsit de arme și de putere, „e tot mai tare decât nedreptatea, tot mai tare decât neadevărul”, Dr. Vlad Mischevca a supus unei analize detaliate impactul războaielor purtate de Rusia cu Imperiul Otoman, în urma cărora, la 1812, Imperiul țarist și-a extins hotarele până la gurile Dunării. Așa cum pe bună dreptate consideră autorul lucrării, problema basarabeană constituie o componentă a Problemei orientale, necesitând o analiză în contextul evenimentelor politice din Europa acelei perioade.
Constând dintr-o Prefață și cinci secțiuni, precum și dintr-o Anexă documentară, oferind, astfel, cititorului posibilitatea de a judeca inclusiv independent asupra celor produse în anul 1812, precum și asupra unor consecințe și aprecieri, date evenimentului de posteritate până în zilele noastre, lucrarea Dr. Vlad Mischevca constituie o valoroasă și actuală contribuție la elucidarea obiectivă și multiaspectuală a tragicului rapt teritorial săvârșit de Rusia țaristă în 1812, sub falsul paravan al eliberării Basarabiei de sub dominația „păgână”.
Așa cum bine se știe, pe parcursul timpului, marea nedreptate istorică din 16/28 mai 1812 a generat numeroase abordări și interpretări controversate și, în numeroase cazuri, eronate, inclusiv în mediile științifice, politice și informaționale. În această ordine de idei, valoarea științifică a noului demers al cercetătorului Vlad Mischevca constă în a fi demonstrat, în baza unui volum impresionant de documente și mărturii istorice și într-o deplină consonanță cu spusele marelui Mihai Eminescu, că în cei aproape șase ani de operații militare din cadrul războiului ruso-turc din 1806-1812, „scopul fictiv al războiului și scopul adevărat au fost diametral opuse”. Iar „compromisul” la care au ajuns în acel an părțile beligerante, s-a realizat, din nefericire, în detrimentul integrității teritoriale a Principatului Moldovei.