De ce am ales această variantă a denumirii celebrei balade populare? Deoarece în balada analizată sunt prezente două personaje principale. O scurtă prefață teoretică la noțunea de baladă. După origine, sunt evidențiate două tipuri de baladă: balada populară - creație folclorică având autori necunoscuți și balada literară - creație a unor poeți concreți.
În folclorul multor popoare există balade populare. Această specie a epicii folclorice are un rol deosebit, comun pentru diferite popoare, la o anumită perioadă de evoluție socială-psihologică. De la primele balade populare antice până la jumătatea a doua a secolului al XIX-lea, modificându-se, balada populară a parcurs trei etape. În prima etapă, balada populară era un gen al folclorului timpuriu, mitologic. A urmat etapa baladei clasice, din evul mediu, apoi etapa baladei noi. După care, nu mai apar balade populare. Specificul genului baladei populare clasice este determinat de o totalitate de particularități ale formei și conținutului. Tematica baladei populare venită din timpuri străvechi, poate fi: mitologică, istorică, socială, familială. Deși conflictele prezentate de baladele populare clasice sunt legate de evenimente istorice sau de contradicții sociale, pentru baladele din toate ciclurile tematice este comună particularitatea bazei subiectelor lor: caracterul personal al relațiilor și al conflictelor dintre personaje.
Cercetătorul D. Balașov scria că „Balada plasează în centrul atenției soarta individuală a omului. Evenimentele cu importanță socială, chestiunile etice, sociale, filosofice sunt reproduse în balade prin prisma relațiilor interumane și a soartei omului”.
Ce este tragedia? În viață - e o catastrofă individuală, de grup sau socială; în opere – o ”specie a genului dramatic, a cărei acțiune prezintă personaje în luptă cu viața și cu pasiunile omenești, având un deznodământ fatal, care stârnește sentiment de milă și durere” (DEx).
Tragedia mișcă spectatorii prin producerea sentimentului de durere morală și milă. Conform Dicționarului explicativ al lui Brokhaus și Efron, tragedia este o operă dramatică care prezintă astfel de suferințe ale personajului, în care se manifestă elemente ale sublimului moral. Derularea acțiunii conflictului din tragedie produce la privitori o cutremurare sufletească dureroasă generată în procesul apariției milei, compasunii față de personajul din situația irezolvabilă favorabil. Mila, compasiunea față de personajele operei de artă au efectul purificării morale. Acest efect prețios e numit cu termenul grecesc katarsis, termen utilizat de Aristotel pentru definirea efectului purificator al coparticipării psihologice intense la fenomenul artistic. Zguduirea sufletească dureroasă a compasiunii înnobilează. Aceasta este miza teleologică a tragediei ca specie de artă.
Criticul literar Visarion Belinsckiy afirma: „Tragedia este treapta superioară și coroana artei dramatice ”. Componenta axială tragică a baladei populare apare ca o variantă mai scurtă, variantă-cântec a tragediei antice grecești. Baladele vechi din mediul popular aduc ascultătorilor trăiri arhetipale din epoci cu mentalitate mitică. Și în modul de interpretare a baladei populare există similitudine cu tragedia antică grecească. Anume: îmbinarea declamației cu muzica instrumentală și cu cea vocală. În balade, vocea naratorului nu e atât melodie, cât vorbire melodizată, „băsmită”. Alcătuirea prezentării baladei populare: după introducerea instrumentală urmează declamația „băsmită” cu descrierea acțiunii, punctul culminant, deznodământul. Are loc alternarea recitării versurilor cu interludii instrumentale scurte.Pentru diminuarea durerii efectului dramatic creat de tragedia baladei, prezentarea lăutărească se termină cu o melodie de joc.
În timpul interpretării (preponderent masculine) a baladei, lăutarul se comportă actoricește.
Alecsandri numea baladele populare „cântece bătrânești”. Ele sunt pătrunse de lirism conjugat cu dramatism. În folclorul românesc, baladele sunt cântate la hramuri, cumetrii, nunți, târguri, șezători. Uneori au funcție de colindă sau de plugușor. Aceste funcții permit variațiuni locale ale baladei. În toată varietatea de categorii tematice ale baladei populare (păstorești, istorice, vitejești, familiale, sociale, fantastice, superstițioase), cercetătorii se străduie să evidențieze elementele străine de cele autohtone. Chestie migăloasă, cu multe ipoteze.
Ca balade de natură românească sunt recunoscute baladele „Doica”, „Miorița”, „Pintea”.
Parte componentă din fondul comun ancestral indo-european din spațiul carpato-balcanic, balada populară românească posedă elemente specifice. Moldo-valahii au dat amprentă specifică românească baladelor populare preluate din fondul tematic comun carpato-balcanic. Amprentarea cu specificul românesc se manifestă prin linia melodică proprie, ritmul liber, amploarea desfășurării epice, expresia artistică proprie a valorilor morale românești. Balada populară clasică românească este genul cel mai complex al folclorului românesc. Baladele populare se deosebesc de bâline, cântecele istorice, cântecele vitejești, al căror sens constă în promovarea ideilor patriotice, a vitejiei. Personajul pozitiv principal, de regulă, iese biruitor.
În Principatul Moldovei, termenul de baladă a fost lansat la 1852 de către V.Alecsandri, în culegerea sa ”Poezii poporale. Balade (cântece bâtrânești)”. Către acel an, poeții din Apus și Rusia deja publicase multe texte poetice proprii numite de ei balade.
„Pe Argeş în gios,/ Pe un mal frumos,/ Negru-vodă trece/ Cu tovarăşi zece:
Urzeala acțiunii este alcătuită pe baza unui mit străvechi despre constructorul care a adus-o jertfă pe soția sa, zidind-o în interiorul peretelui unei clădiri sau unei cetăți aflate în construcție. Cercetătorii presupun că prototipul istoric verosimil al mitului are obârșia în ritul arhetipal de aducere a jerfei în zidărie.
Sursele bizantine timpurii mărturisesc cunoașterea acestui rit. Ideea realizării unei construcții durabile prin sacrificarea unei vieți umane se întâlnește în sursele celtice antice din Țara Galilor despre ridicarea turnului lui Vortighern. În anul 279 î.e.n, celții au năvălit în Grecia, Macedonia, Tracia, ajungnd până la Nistru și Bug. Pe parcursul războiului de eliberare din anii 218-213 î.e.n., tracii i-au biruit pe celți, le-au distrus capitala. Celții rămași în viață au fost asimilați de populația băștinașă. Puteau fi celții aducătorii mitului despre jertfa umană adusă în zidărie, pentru dăinuirea acesteia? Puteau. Dar cine știe la sigur? Însă nu acest lucru e principal în cântecul bătrânesc „Meșterul Manoli și Ana”. În balada analizată, până la amenințarea lui Negru Vodă, meșterii nu cunoșteau tradiția mitică de zidire a unui om în zid ca modalitate de conferire a trăiniciei. Amenințarea lui Negru Vodă era practică reală în Apus - ca pedeapsă.
Pasionații de emiterea ipotezelor despre semnificațiile păgâne a jertfei, pot să se aprofundeze în străvechile mitologii ale popoarelor de pe diferite meridiane. Dar riscă să risipească timp, eforturi și să nu ajungă la rezultat convingător. Așa a pățit-o Mircea Eliade când, plecând de la balada cu Manole, s-a pierdut în hățișurile miturilor trecutului antic. Manuscrisul lui Eliade a rămas neterminat.
Nu vom repeta cercetarea pe ruta nenorocoasă a lui M. Eliade. Principala funcție a baladei populare este funcția morală. Din această teză reies în înțelegerea tuturor baladelor populare. Celelalte momente arhitectonice din structurarea subiectului, acțiunii, punctului culminant și al deznodământului sunt de ordin tehnic-stilistic.
Iată câteva momente de ordin tehnic-stilistic, care pot fi interesante curioșilor. Plasarea geografică a acțiunii în teren real existent (Curtea de Argeș) și numele stâpânului-angajator atotputernic (Negru Vodă) - personaj real mitizat, conferă credibilitate istorică narațiunii în fața publicului ascultător. Corespunde adevărului faptul construirii noii biserici la comanda lui Negru Vodă pe „ruine” – fundația unei construcții mai vechi, a clădirii episcopale ortodoxe muntene. Adevărul realității istorice se termină aici. E suficient.
Elementele fantastice de poveste din baladă: dărâmarea misterioasă a zidirii, intervența la rugămintea lui Manole a forței supranaturale, care a instalat piedici mari pe drumul Anei spre soț, comprimarea timpului de construcție.
Cine e personajul totalmente uman-pozitiv din această baladă? Desigur, Ana! Prin calitățile sale emoționale superioare merită să fie în titlu. Meșterul Manole nu poate fi considerat personaj uman-pozitiv deplin: pentru evitarea închiderii meșterilor de vii în zid, la porunca domnitorului – dacă ei nu termină construcția - el propuse jertfirea soției sau a sorei oricăruia dintre colegii de lucru... Dar a trebuit să-și zidească tânara, frumoasa, blânda și iubioarea soție însărcinată. Meșterul Manole este instrumentul soartei aducătoare de moarte Anei și fătului lor. El este și jertfă a soartei. A suferit Manole mai mult decâ Ana? Posibil... posibil...
Alt instrument al soartei fatale a fost lauda ambițioasă a pietrarilor că pot construi un edificiu mai frumos. Dacă nu se lăudau, pietrarii baladei nu ar fi fost osândiți de Negru Vodă să moară pe acoperiș... Ce nedreptate monstruoasă, Negru Vodă, în loc să le dea meșterilor zidari, precum le-a promis, bani și averi pentru eforturi și frumusețea clădirii, i-a osândit la moarte! Nedreptate-atrocitate strigătoare la cer față de arhitecții-meșteri din partea suveranului ctitor o vedem în legenda rusească despre minunata catedrală Vasily Blajennây din Moscova construită sub conducerea a doi arhitecți ruși, pentru comemorarea cuceririi de către Ivan cel Groaznic a hanatului Kazan al tătarilor de pe Volga. După terminarea construcției catedralei, spune legenda, Ivan cel Groaznic a poruncit să scoată ochii arhitecților-meșteri - să nu poată construi în altă parte ceva mai frumos. Autorii anonimi ruși nu au făcut baladă din această legendă.
Subiectul jerfei aduse de zidari, prin zidirea unui om în zid se întâlnește în folclorul din țările balcanice și are diferite grade de măiestrie artistică în realizarea zguduirii tragice și în katarsisul produs. N.Iorga citise varianta sârbească a baladei analizate de noi. El considera că, în plan artistic, varianta românească este superioară celei sârbești. Balada despre jerfa adusă de zidari este și în folclorul țigănesc. Însă, spre deosebire de Ana din balada noastră, țiganca zidită îi blestema foc pe zidari. Specificul mentalității țigănești... Ultimele momente din analiza tehnicii artistico-psihologice a baladei-tragedie „Meșterul Manole și Ana”. Tensiunea emoțională cresândă este creată de descrierea depășirii ferme de către Ana a tuturor obstacolelor instalate pe drumul către iubit, neștiind ce supliciu groaznic o așteaptă - chiar de la Manole! Compasiunea și mila disperată față de Ana zidită care, condamnată la moarte teribilă, smerită se jeluie și plânge de strângerea corpului, de frângerea fătului. Compasiunea și mila față de Manole, criminal involuntar și victimă în același timp, care și-a nimicit iubirea și viața, fără a fi vinovat de ceva. Mila față de moartea nejustificată a celorlalți nouă meșteri. Cutremurul sufletesc al ascultătorilor baladei naște val de lacrimi. Sunt lacrimile luminoase ale milei umane. Ele purifică, înalță sufletește pe cei care plâng.
Printre lacrimi, cultura populară românească afirmă epic valorile de prim rang Dreptatea, Omenia, Dragostea, Compasiunea, Mila. Mesajul etic-filosofic, haina artistică, forța purificatoare - înălțătoare a baladei românești „Meșterul Manole și Ana”, absența altor creații populare care ar putea rivaliza în calități cu balada-tragedie analizată ne îndreptățesc să o apreciem cu cuvintele din metafora lui V.Belinskiy despre tragedie. Această baladă, zic, cu sublimul ei moral, este treapta superioară și coroana artei dramatice epice românești[1].
--------------------------------------------
[1] Vezi -Tradiții, arte și literatură, vol VI, Timișoara, 2020, Editura David Press Print, pag.185-195.