Non bis in idem, grăiau cu înţelepciune romanii. Recunosc faptul că mă aflu în recidivă scriind din nou despre o creaţie literară a maestrului Doru Moţoc, dar cum creaţiile literare nu seamănă între ele, aceasta despre care scriu merită cu prisosinţă atenţia noastră. Este vorba despre piesa de teatru în două părţi „Cam târziu, domnule Godot!" apărută în 2009 la prestigioasa editură Antim Ivireanul din Râmnicu Vâlcea, lucrare îngrijită şi prefaţată de nu mai puţin distinsul jurnalist şi scriitor Ioan Barbu. Piesa se constituie într-o fantezie dramatică, având două personaje principale, Beranger şi Godot, care nu fac altceva decât să dialogheze într-un mediu mai mult decât ostil despre „rinocerizarea" societăţii, ai cărei exponenţi de bază, rinocerii, îşi expun din când în când chipurile hidoase însoţite de grohăieli, urlete, exhibiţii, ingurgitări pantagruelice de bere, orgii sexuale etc. Dacă în aparenţă dialogul se desfăşoară undeva în viitor, în realitate cititorul sau spectatorul poate desprinde cu uşurinţă trăsăturile mediului social în care trăieşte ( din ce în ce mai mult de azi pe mâine), plin de „rinoceri" şi „rinoceriţe", al căror limbaj, în care abundă cuvinte ca „super", „naşpa", „mate", „profu", „diriga", „mişto" etc, se reduce din ce în ce mai mult doar la interjecţii şi onomatopee, după cum e nevoit să recunoască Beranger, unul dintre cele două personaje ale piesei. Tâlhăriile, violurile, consumul de droguri, violenţa în exces, inclusiv în limbaj, prostituţia, au devenit un modus vivendi al multor indivizi, îndeosebi tineri, din societatea noastră, aspecte surprinse de autor cu măiestria-i literară binecunoscută, trezind în fiecare dintre noi un semnal de alarmă cu privire la sensul evoluţiei societăţii în care trăim.

Dacă mai pune cineva la îndoială existenţa acestor grozăvii, îl readuce cu picioarele pe pământ acelaşi personaj Beranger: „Tinerii? Se uită la televizor, se distrează la jocurile mecanice. Dansează în discoteci. Zac în baruri. Fac sex în grup. Se droghează...Dar cel mai mult le place să nu facă nimic. Societatea lor e atomizată. Şi perfect anarhică. Nimeni n-ascultă de nimeni. Din instituţiile statului au rămas numai firmele. Ei fac tot ce le trece prin cap. În numele libertăţii şi democraţiei!". Unul dintre exponenţii lumii interlope „rinocerizate", personajul Jean, recunoaşte, în dialogul său cu Beranger, că a ajuns să trăiască în grotele vieţii şi societăţii de frică, pentru că toţi cei ca el sunt puternici, sunt milioane, afirmaţia lui fiind încă un argument al autorului de a ne convinge că societatea e dezaxată, lipsită de apărare, căzută în mâna „rinocerilor", singurul ei apărător rămânând personajul Beranger, dotat cu armă şi muniţii, dar şi acestea pe sfârşite. Până şi Godot, un fel de Creator sosit în misiune de binefacere pe Terra, se întreabă dacă se mai poate face ceva, şi îşi manifestă scepticismul afirmând: „Lucrurile ameninţă să treacă de punctul critic. În curând, nimic nu va mai putea fi controlat. Cine şi ce i-ar mai putea întoarce din drum pe nemernicii ăştia?! Ce creaturi terifiante!"

În finalul piesei, Doru Moţoc lasă să se întrevadă o undă de speranţă prin replica lui Beranger: „În ce mă priveşte, rostul meu e ca, orice s-ar întâmpla în lume, să nu ajung rinocer. Să rămân om." Şi de ce nu i-am da crezare maestrului Doru Moţoc? Filozoful antic grec de origine tracă, Socrate, a spus înainte de a închide ochii pentru totdeauna: „În fiecare om sălăşluieşte un soare, totul e să-l lăsăm să ardă!". Să fim încrezători aşadar că soarele nostru arde şi va arde veşnic de-acum înainte.