Cu talent şi ton de romanţă modernă, Carmen Sofianu, o poetă a tristeţii graţioase, se iveşte anume pentru a ne îndulci cu melancolie. Viaţa, dragostea şi poezia susţinută de imagini, coordonate care recomandă în volumul de debut spectacolul naturii şi peisajul sufletesc, văd lumina tiparului la Editura Conphys, cu titlul „Atingeri”, într-o ţinută grafică impecabilă, şi cu momente de poezie senină, al căror punct de plecare estetic porneşte din centrul energetic al sensibilităţii.O poetă pe care nu ai cum să n-o placi, pune în circuitul literar o carte care merită salutată cu bucurie. Carmen Sofianu scrie cu setea celui ce ar vrea să comunice totul despre univers, în speţă, despre universul iubirii. Autoarea petrece, parcă, nopţi şi zile în carte, nu se ridică deloc de la masa de scris, creînd asemeni lui Braque sau asemeni lui Le Corbusier, dimensiuni lirice muzeului imaginar al iubirii: „...şi umplu foi/ şi-apoi le rup/ că n-are rost/ cu gînduri/ să te-ncurc./ În suflet car/ găleţi de plumb/ căci tu nu ştii/ nici cât, nici cum...” Ajuns la un punct maxim de concentrare, tonul poetei, armonios şi sensibil se ridică şi notează pe hîrtia care îi curtează, cu fidelitate, inspiraţia. O poezie sensibilă şi severă în acelaşi timp, construită parcă în jurul unui nucleu de reverie şi mister, un cadru intim, curat, traversat de un fluaj de nostalgie, prelungit în afara timpului. O primă încercare de a dărui cititorului, prin versuri de mare fineţe, orizontul din lăuntrul - de atîtea ori dureros şi dramatic - sufletului omenesc. Autoarea se joacă abil la vibraţia cuvintelor, din poeme se ridică spre auzul cititoruui inspirate cantilene, firescul lor se alcătuieşte de la sine, fără crispare.

De o încărcătură emoţională aparte, acest gen de participare la bucuria iubirii limpezeşte poate, parţial, distanţa dintre noi şi frumuseţile neatinse ale existenţei. Lungilor tristeţi ale personajului solitar, ce se plimbă, cu aer ireal, prin poeme, labirinticelor gînduri asupra timpului şi existenţei, anexăm dragostea poetei pentru trecutul îndepărtat al copilăriei; întoarcerea în timp, după detalii nemuritoare sau gesturi simple, în care locuieşte iubirea, iarăşi şi iarăşi, eternizată în amintire sau în visul din care construieşte, cu multă frumuseţe, imaginea poetice: „Mi-e dor de-acele zile când/ pe câmpuri alergam râzând/ Şi în copaci ne cuibăream/ Şi înspre stele tot urcam./ Şi cerul ne era culcuş/ Pământul coardă de arcuş,/ Iar noi cântam în brazda sa/ De luni până duminica./ Şi-apoi o luam de la-nceput,/ Copiii timpului pierdut”.Procedee aluzive şi eliptice, simţire profund-elegiacă, uneori directă, comunicativă, emotivă, ca un plîns de orgă, toate vorbesc despre capacitatea de a exprima, nu numai ideea poetică, ci şi sugestia muzicală. Asaltată de nelinişti metafizice, Carmen Sofianu îşi construieşte poezia pe o serie de întrebări în jurul iubirii, întrebări meditative sau resemnate, poate din prea multă meditaţie. Versurile de notaţie modernă, de aquaforte, trădează o sensibilitate înfrigurată, generatoare de poezie a neliniştii, a nostalgiei, a frumosului şi a iubirii, dar şi încercarea de a evada prin ferestrele sufletului. Tristeţile poetei se consumă demn, cu totul în afară revoltei. Originalitatea poetei stă în capacitatea de a realiza o triadă în unitatea cărţii: poezia trupului, a sufletului, transgresată de cea a spiritului - trei posibilităţi pe care Atingerile le unifică într-un interesant rechizitoriu poetic: „Iubindu-mi sufletul/ Îmi vei iubi şi trupul/ începând cu buzele/ arse şi doritoare/ simţind atingerea buzelor tale./ Şi tot ce nu a fost spus/ în vorbe, în scris sau în muzică/ vor rosti atingerile”.

De unde vine atitudinea poetei? Poate din teama de însingurare a sufletului, din puternicul sentiment de iubire, dublat de zbaterile eului, din intuirea întregului, pornind de la punct, din cunoaşterea de sine prin cunoaşterea iubirii… toate acestea mă duc cu gîndul la Nichita, la universul său alcătuit prin unirea entităţilor separate. Carmen Sofianu ne dăruieşte o teză de natură confesivă, ediţie princeps, care obligă la meditaţie prin anularea pragului senzorial al erotismului. Unghi din care ni se arată drept o fiinţă solară, ce ne invită să ne bucurăm, inclusiv, de lucrurile simple, care ne înconjoară: „Şi mă rog/ pentru linişte,/ pentru uitare,/ pentru bucuria lucrurilor mărunte/ ca mersul pe jos sau cafeaua din zori - ...pentru că sunt întreagă/ şi umblu, şi văd, şi aud/ Şi pot să te iubesc.” Mă întreb,cum ar putea cineva să treacă nepăsător peste aceste pagini de o frumoasă gingăşie, care se consumă chiar şi dincolo de pagini. „Atingeri” este o carte aromată, profundă şi emoţionantă, genul de carte care trezeşte sufletul din somn, din nepăsare. Cuvintele par să se aşeze singure în vers, versul în poem, poemul în pagină, pagina în carte, cartea în suflet. Carmen Sofianu scrie o cartea a bucuriei şi iubirii, iar eu sînt dintre cei care, după spusele lui Cezar Baltag, îi cred pe poeţi pe cuvînt.