După cum afirmă Constantin Pantazi în paginile acestei cărţi, deşi legătura sa cu Mareşalul debutase încă înainte de Primul Război Mondial, ea totuşi nu se manifestase decât sporadic de-a lungul anilor. De aceea, a fost surprins atunci când a fost chemat în septembrie 1940 la Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi i s-a încredinţat conducerea Subsecretariatului de Stat al Armatei de Uscat. S-a comportat însă că un ostaş disciplinat şi a acceptat numirea fără reţineri. Conform organizării de atunci a armatei, subsecretariatul se ocupă în special cu cheltuielile legate de aprovizionarea armatei şi nu putea fi decât eventual consultat în conducerea operativă a armatei. De aceea, implicarea generalului Pantazi în decizia de chemare a Misiunii Militare Germane în țară şi de angajare a armatei române în război, incriminată în „procesul marii trădări naţionale", a fost o sirnpla speculaţie a acuzării. De altfel, Pantazi explică destul de exact modul în care a aflat despre aceste decizii, confirmând ceea ce mareşalul Ion Antonescu a afirmat în nenumărate rânduri, şi anume că nu avea obiceiul să-şi consulte miniştrii în luarea unor decizii de asemenea importantă.

În ianuarie 1942, situaţia este însă ceva mai complicată. Evenimentul s-a produs în circumstanţele tensionate ale demiterii şefului Marelui Stat Major, generalul losif Iacobici, demitere provocată de divergenţă între acesta şi Mareşal cu privire la folosirea trupelor române pe frontul rusesc în campania anului 1942. După cum este îndeobşte cunoscut, la 17 ianuarie 1942, generalul Iosif Iacobici a adresat un raport mareşalului Ion Antonescu prin care solicita acceptarea demisiei sale, deoarece nu fusese nici măcar consultat în privinţa deciziei de angajare a majorităţii trupelor române în campania Wehrmachtului din 1942[10]. În replică, la 20 ianuarie 1942, Mareşalul îi anunţă pe generalul Iacobici că dispusese înlocuirea să din funcţie încă înainte de a primi cererea de demisie. Între motivele hotărîrii sale, Ion Antonescu menţiona în primul rând faptul că „v-aţi menţinut într-o gravă şi permanentă neînţelegere cu subsecretarul de stat al Armatei de Uscat şi aţi făcut demersuri pentru înlocuirea lui"[11]. Iacobici a adnotat pe marginea acestui ordin că intenţia să era de a-l numi pe generalul Pantazi Ministru de Interne, titularul de atunci al acestui post, Dumitru Popescu, urmând să preia Ministerul de Război. Rocadă era necesară - în opinia sa - datorită faptului că „generalul Pantazi strică mai mult decât face bine"[12].

Ulterior, la 18 februarie 1942, Iacobici a revenit asupra acestei probleme în lămuririle pe care le-a întocmit pe marginea demiterii sale din funcţie. Deşi începe prin a afirma că, în nici un caz, conflictele sale cu Pantazi nu puteau fi calificate „grave şi permanente", fostul şef al Marelui Stat Maj adauga noi argumente împotriva numirii acestuia ca titular al Ministerului de Război. Astfel, el susţinea că Pantazi suferise după înăbuşirea rebeliunii legionare pentru că, în noul guvern alcătuit la 27 ianuarie 1941, nu primise acest portofoliu - ce revenise chiar lui Iacobici -, „purtându-se vreo 10 zile cu gândul demisiei din armata"[13]. Destul de puţin voalat, el susţinea că învestirea în funcţie a lui Pantazi nu făcea decât să încalce „ierarhia militară, mai ales în timp de război, strâns legată şi exteriorizată de galoanele ce le purtăm, greu muncite, pe umeri?"[14]. Mai mult, Iacobici nu omite să sublinieze că „niciodată nu s-a simţit pe aceeaşi treaptă ierarhică cu generalul Pantazi, ci numai deasupra lui, atât ca poziţie în armata, cât şi ca grad, vechime, valoare profesională şi merite"[15].

În paginile memoriilor sale, Pantazi nu rămâne nici el dator, realizând un portret destul de acid al lui Iacobici. Fără a încerca să împărţim dreptatea în această polemică, trebuie să precizăm că dăm credit lui Pantazi în ceea ce priveşte rolul pe care orgoliul şi dorinţa de putere ale lui Iacobici le-au jucat în disputa sa cu Mareşalul. Documentele de arhivă confirmă faptul că Iacobici îşi dorea cu pasiune funcţia, de el inventată, de „locţiitor al comandantului de căpetenie al armatei", un argument constituindu-l şi organizarea pe care o dăduse Marelui Stat Major, calchiată după modelul Înaltului Comandament al Wehrmachtului - Oberkommando der Wehrmacht (O.K.W.)[16]. Convins că noile puteri pe care şi le atribuise erau reale, este firesc că s-a simţit frustrat atunci când o decizie de importanța celei a angajării armatei române pe Frontul de Est în 1942 a fost luată fără a fi măcar consultat formal. În timp, poziţia lui Iacobici a fost asimilată cu modelul exemplar al rezistenţei corpului de comandă român faţă de mareşalul Ion Antonescu. Dar, judecând astfel evenimentele din 1942, devine extrem de dificil să explici de ce, în vara aceluiaşi an, Iosif Iacobici a acceptat numirea sa la comandă Eşalonului 2 (de fapt, Armata 3), adică tocmai a trupelor la a cărei trimitere pe front se opusese în ianuarie 1942. Mai mult, atunci când Ion Antonescu a revenit asupra deciziei iniţiale, a considerat această drept o „lovitură morală".

Cu toate că în vara lui 1942 Marele Stat Major a revenit formal în subordinea Ministerului Apărării Naţionale, trezind protestele generalului Ilie Șteflea, succesorul lui Iosif Iacobici, generalul Pantazi nu şi-a putut revendica, oricât şi-ar fi dorit, atribute de conducere operativă a armatei. A fost, în schimb, de foarte multe ori prezent pe front. Misiunile sale, inaugurate în decembrie 1941, au avut însă un caracter primordial de informare. De pe această poziţie a încercat să determine anumite decizii ale Conducătorului Statului, după propriile-i spuse, influenţa sa resimţindu-se mai ales în toamna lui 1943, în chestiunea retragerii diviziilor române din Crimeea şi în primăvară lui 1944, cu prilejul remobilizarii armatei.

Pentru a întregi portretul generalului Pantazi, aşa cum a fost transmis el de către contemporanii săi, trebuie să spunem că, în timp, el şi-a „câştigat" un adversar de calibru în persoană vice-preşedintelui Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu. Pantazi nu este singurul militar care l-a considerat pe tânărul avocat drept o figura deplorabilă, ba chiar malefică, ale cărui acţiuni au condus la sfârşitul tragic al mareşalului Ion Antonescu. Generalul Ion Gheorghe, ataşat militar şi ulterior ministru al României la Berlin, nu s-a sfiit să scrie că alegerea lui a reprezentat o nenorocire nu numai pentru Mareşal, ci şi pentru ţară. Asimilat lui Farfuridi, pitorescul personaj al lui Caragiale, Mihai Antonescu a fost, în general, blamat de către militari pentru oportunismul său. De altfel, chiar Gheorghe Barbul, fostul sau şef de cabinet, despre care se poate presupune că era străin de prejudecăţi milităreşti, consideră că în timp ce „Mareşalul vorbea întruna dând istoria drept martor", „colaboratorul cel mai apropiat vedea în oportunism singură atitudine demnă de urmat pentru un om politic"[17]. Pentru că apoi să scrie o frază care poate fi pusă că motto întregii perioade 1940-1945: „Istoria le dă dreptate celor din categoria Mareşalului, chiar dacă succesul le scapă. Contemporanii care suportă direct consecinţele insuccesului urmează neclintiţi directivele oportuniştilor"[18].

După cât se pare, animozitatea între Pantazi şi Mihai Antonescu s-a declanşat încă din 1942, când, în octombrie, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri i-a trimis o scrisoare ministrului de Război, în care incrimina amestecul Marelui Stat Major în domenii politice care îi depăşeau competenţa. Într-un limbaj ales şi foarte „diplomatic", pornind de la acest fapt, real de altfel, Mihai Antonescu nu se sfia să afirme că „Marele Stat Major a angajat discuţiuni şi a stabilit trimiterea a peste 400.000 de oameni pe front, fără măcar să facă curtuoazia (sic!), şi nu datoria, de a trimite un singur cuvânt Ministrului de Afaceri Străine". Era vorba chiar de faimosul de acum Eşalon 2, la a cărui trimitere în Est se opusese generalul Iacobici, or acest eveniment se produsese cu luni în urmă, Este adevărat că la 20 iunie 1942, informat despre convenţia încheiată între generalii Șteflea şi Becker cu privire la aprovizionarea trupelor române trimise pe front, Ion Antonescu condamnase în termeni duri atitudinea Marelui Stat Major, care încheiase o convenţie ce în mod normal „trebuia tratată de Mihai Antonescu cu Karl Clodius, reprezentantul Germaniei la Bucureşti în chestiuni economice"[19].

Dar afirmând în octombrie 1942 că nu ştia nimic despre trimiterea pe front a unui important contingent românesc, Mihai Antonescu producea o mistificare importantă, al cărei singur scop nu putea fi decât crearea unui alibi pentru viitor. Pentru că este un lucru de notorietate că scrisoarea din 5 ianuarie 1942 a Mareşalului către Adolf Hitler, prin care se declara de acord să trimită pe front majoritatea armatei române, fusese alcătuită cu contribuţia majoră a vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri. Cel puţin aşa susţine generalul Ilie Șteflea, şeful Marelui Stat Major, în faimosul sau „memoriu nr.1"[20], întocmit la 15 martie 1945[21]. Chiar dacă nu ar fi fost aşa, oricum Mihai Antonescu a fost cel care a intermediat polemica dintre Iacobici şi Mareşal, în care se făceau „referiri precise la conţinutul scrisorii adresate de Mareşal lui Adolf Hitler"[22]. Într-un alt memoriu, generalul Șteflea susţinea că aflase despre decizia Conducătorului Statului dintr-o scrisoare expediată de Mihai Antonescu lui Iosif lacobici, scrisoare care avea anexat un fragment al documentului din 5 ianuarie 1942[23]. Este deci mai mult decât improbabil ca Mihai Antonescu să nu fi ştiut de promisiunea făcută de Mareşal Führerului. Că nu fusese avertizat de convenţia încheiată de generalul Șteflea decât prea târziu este adevărat, dar aşa cum prezenta el lucrurile în scrisoarea din 23 octombrie 1942 reieşea că decizia aparţinuse Marelui Stat Major român, ceea ce era fals.

Tentativă lui Mihai Antonescu de a se deroba de răspunderile ce-i reveneau a fost imediat folosită de vârfurile ierarhiei militare pentru a-l determina pe Mareşal să-şi dezavueze cel mai apropiat colaborator. Din relatarea lui Pantazi reiese că în acest „complot" au fost implicaţi, alături de el, generalii Ilie Șteflea şi Gheorghe Dobre (ministrul Înzestrării Armatei şi Producţiei de Război), cât şi şeful Cabinetului Militar, colonelul Radu Davidescu. Proba incriminatoare a fost produsă de generalul Șteflea şi era chiar scrisoarea amintită de acesta în memoriul întocmit după tenninarea războiului. Intervenţia „înşilor mănunchiului militar din conducere", după expresia lui Pantazi, aprovocat o criză a relaţiilor între cei doi Antonescu, soarta vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri părând a fi pecetluită. În cele din urmă însă, conflictul s-a aplanat şi Mihai Antonescu a rămas alături de Mareşal.

Acelaşi episod este relatat în memoriile lui Gheorghe Magherescu, pe atunci căpitan şi aflat la Cabinetul Militar al Conducătorului Statului. Deosebirea esenţială constă în faptul că Magherescu susţine că şi el a participat la conspiraţie şi chiar că a fost cel care a adus documentul incriminator. Versiunea lui Pantazi ne pare însă mult mai plauzibilă, inclusiv în privinţa datării ei (sfârşitul anului 1942 - la Magherescu, iunie 1943 - la Pantazi). El arată clar că diferendul între cei doi s-a declanşat după întoarcerea Mareşalului de la o întrevedere cu Hitler, în care acesta din urmă ceruse „capul" lui Mihai Antonescu. Or, această întâlnire a avut loc la Klessheim în zilele 12-14 aprilie 1943[24]. Pantazi şi Magherescu sunt însă solidari în a afirma că Mihai Antonescu a scăpat de demitere printr-o scenă melodramatică, în care a implorat iertare... Culmea ironiei este că, în procesul din 1946, acuzarea a folosit scrisoarea lui Mihai Antonescu din octombrie 1942 drept proba pentru „vinovăţia" lui Constantin Pantazi pentru „trimiterea la moarte a sute de mii dintre cei mai buni fii ai poporului român pentru slujirea ţelurilor criminale ale lui Hitler şi Antonescu"[25].

Adversitatea dintre Mihai Antonescu şi Pantazi s-a accentuat după 23 august 1944, chiar în perioada detenţiei în U.R.S.S., şi a atins, punctul maxim în timpul procesului din mai 1946. Atunci, generalul Pantazi a cerut o confirmare din partea Iui Mihai Antonescu pentru poziţia sa faţă de încheierea armistiţiului. Fostul vicepreşedinte, razbunându-se pentru nu se ştie ce, nu numai că a infirmat spusele lui Pantazi, dar l-a şi pus într-o postura ridicolă, afirmând că acesta îi ceruse „să ia legătură cu Sovietele cu cinci zile înainte de armistiţiu"[26]. Şi, de parcă nu ar fi fost de ajuns, a adăugat că „în foarte multe împrejurări nu i-a făcut un serviciu mareşalului Antonescu, intarziindu-l în hotărârea pe care cred că era bine să o ia pentru încheierea războiului şi prezentând ca dorinţă şi voinţă a armatei, altceva decât ceea ce, în realitate, voia armata ţării"[26]. În fine, mergând pe linia scrisorii din octombrie 1942, Mihai Antonescu a contestat şi că ar fi cunoscut promisiunea făcută de Mareşal lui Hitler în privinţa trimiterii trupelor pe front în 1942[27].

În memoriile sale, fără a încerca să se prezinte drept unul din partizanii armistiţiului cu Aliaţii, Pantazi ţine să revizuiască imaginea care i-a fost atribuită de Mihai Antonescu la proces, aceea a unui general total depăşit de evoluţia evenimentelor. Din argumentaţia să reieseca, în pofida faptului că a sesizat corect evoluţia evenimentelor militare şi politice, el a considerat - ca şi mareşalul Ion Antonescu - soluţia compromisului politic (armistiţiul) doar o varianta de ultima instanţa. Discuţiile sale cu Mareşalul din vara lui 1944 sunt, din acest punct de vedere, extrem de interesante pentru a înţelege contextul în care s-a produs lovitură de stat de la 23
august.

Este momentul să arătăm că prestaţia generalului Constantin Pantazi la procesul din mai 1946 apare drept deplorabilă. Aşa reiese din transcrierea plăcilor înregistrate în timpul procesului şi chiar din opinia editorului acestui document care a simţit nevoia ca în introducerea sa să includă o apreciere nu tocmai măgulitoare făcută de publicaţia „Liberalul" cu privire la depoziţia lui Constantin Pantazi din a două zi a procesului[28]. O asemenea apreciere este întărită şi de afirmaţiile făcute de preşedintele completului de judecată, Al. Voitin-Voitinovici, care susţinea că atât în interogatoriile preliminare, cât şi în tirnpul procesului, generalul Pantazi nu a făcut decât să se „acopere personal", afirmând că nu a făcut decât să execute ordinele[29]. Părerea lui Pantazi despre prestaţia sa la proces este cu totul alta, în memoriile sale el accentuând asupra faptului că nu s-a desolidarizat nici o clipă de Mareşal.

Credem că, în general, aşteptările noastre cu privire la desfăşurarea procesului ignoră realitatea, şi anune că a fost vorba de o tristă farsă judiciară. Nici acuzaţii, nici martorii nu au fost lăsaţi să-şi exprime ideile până la capăt, pentru că, de fapt, toţi erau în ochii acuzatorilor, vinovaţi. Dacă mai adaugăm şi presiunea exercitată de un public ales „pe sprânceană", trebuie să admitem că era dificil să impresionezi într-o asemenea atmosferă. Nu este în intenţia noastră să-i găsim scuze generalului Pantazi, dar nu putem să nu remarcăm că el nu a fost singurul care a dezamăgit. Debateuri mult mai redutabili, ca Mihai Antonescu sau Gheorghe Brătianu, nu au reuşit să pară credibili. Nici măcar Iuliu Maniu, un politician cu o statura morală incontestabilă, nu a fost scutit de ridicol atunci când a susţinut, din raţiuni nedescifrate până acum, că s-a întâlnit cu mareşalul Antonescu în seară zilei de 22 august 1944 şi că a două zi a sosit la Palat imediat după arestarea Conducătorului Statului, ambele informaţii neconfirmate nici atunci, nici mai târziu".

În orice caz, cartea de faţă, Constantin Pantazi a scris-o la câteva luni după proces şi ea ne arată un om stăpân pe sine, cu o memorie excelentă şi nu străin de subtilităţile scrisului. Se afla, cu alte cuvinte, într-o perfectă formă intelectuală dacă era capabil să scrie, în detenţie, o lucrare de asemenea dimensiuni cu o coerență remarcabilă.
- Va urma -

-------------------------------------------------

[10] Șefii Marelui Stat Major român. 1941-1945. Destine la răscruce,Editura Militară, București, 1995, p. 88·95.
[11] Ibidem, p. 95.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem, p, 12.
[14] Ibidem, p. 13.
[15] s Ibidem. .
[16] Generalul Ion Gheorghe, op. cit., p. 225.
[17] Sefii MSt.M, p. 1
[18] Gheorghe Barbul, Memorial Antonescu. Al trei/ea om al Axei, editie
V.F. Dobrinescu, Editura Institutu1ui European, Iasi, 1992, p. 125.
[19] Arh. M.Ap.N ., fond Ministerul de Razboi - Secretariatul General,
dosar nr. 3.474, f. 94.
[20] Ibidem, fond Cabinetul Militar, dosar nr. 23, f. 65.
[21] Ibidem, fond Marele Stat Major, dosar nr. 811, f. 218.
[22] $efii MSt.M, p. 95.
[23] Arb. M.Ap.N ., fond Marele Stat Major Sectia 3, dosar nr. 3.474, f.
25-37.
[24] Antonescu, Maresalul Romdniei ji rdzboaiele de reintregire, editie
Iosif Constantin Dragan, Editura Nagard, Cannaregio, Venetia, 1986, p. 167
și urmși; pentru intrevederea de la Klessheim, vezi Antonescu-Hitler: Cores- pondență și intâlniri inedite (1940-1944), editie V. Arirnia, I. Ardeleanu, St. Lache, Editura Cozia, Bucuresti, 1991, p. 63-75.
[25] Procesul Maresalului Antonescu, ed. cit., vol. 1, p. 1.
[26] Ibidem, p. 284-285.
[27] Ibidem, p. 300-302.
[28] Ibidem, p. 28.
[29] !on Antonescu. Cltiti, judecati, cutremurati-vd, editie Ion Ardeleanu si Vasile Arimia, Editura Tinerama, Bucuresti, 1991, p. 93.