„Aici, sub munte, dar nu sub orice munte ci sub pietrele vertrebale de unde, pornind din obârşia apelor, râurile noastre se despart către toate zările şi către pământuri se întâlnesc lumi de sud cu lumi de nord, într-un cuibar ce adăposteşte un ou dogmatic al românismului” (Artur Gabriel Silvestri)
Vlaherna-Carpatina, pune întotdeauna Măsura lucrurilor, Măsura faptelor, Măsura oamenilor, a Fiilor ei aleşi pentru a-şi asuma viețuirea fiecărei generaţii. Unul dintre aceşti Fii - Măsura vremii sale este Cornel Bîrsan cu rădăcină aristocrată milenară, cu demnitate geto-dacă moştenită din străbuni, asumată, cu merite de excepţie pentru Cultura românească ortodoxă, trudind cu prisosinţă pentru aşezarea Istoriei naţionale pe soclul adevărului.
Dac şi Român deopotrivă, trăitor şi mărturisitor ortodox în acelaşi timp, cercetător riguros şi spirit enciclopedic, Cornel Bîrsan a militant/militează de o viaţă pentru Onoarea, Omenia, Demnitatea, Suveranitatea şi Suzeranitatea Neamului nostru daco-român, hărăzit divin din faldurile ancestrale ale descendenţei primordiale. Patriot profund şi naţionalist creştin, istoric obiectiv şi analist erudit, Cornel Bîrsan a escaladat temerar Obârşia Neamului, făcându-l cunoscut lumii, prin Flamura geto-dacică înfiptă în Piscul cel mai semeţ, pentru a i se cunoaşte geneza pelasgo-geto-dacă, continuitatea şi dăinuirea întru Icoana nemuririi sale.
Operele sale - capodopere ce irup prin vulcanul elaborărilor titanice: Istorie Furată-Cronică Românească de Istorie Veche, vol. I-III; „Codex Geto-Dacorum-Istoria de 1000 de ani a Getodacilor; Doamne şi Domniţe, Jupâniţe şi Amante ale Domnitorilor Români; „Istorie Furată-Întemeierea Ţării Româneşti Radu Negru Vodă, între legendă, mit şi adevăr (în colab. cu Cristian Moşneanu şi Adrian Anghel), Revanşa Daciei ş.a., sunt o corolă a pledoariei pentru Sufletul frumos al Fiinţei Neamului, a mândriei cavalereşti traco-daco-român şi a demnităţii de creştin ortodox mărturisitor.
Volumul I, „Istoria furată” este prefaţat de Cristian Moşneanu, pe care am avut bucuria să-l cunosc la Academia de Vară - Gheorghe Jipa Rotaru - Maia Catargi, cel care s-a încumetat să scrie o Monografie a lui Mihai Viteazul, altfel decât a altora, insistent în a „aşeza istoria acestui popor pe un curs normal”, concluzionând că, „Istorie Furată. Cronică Românească de Istorie Veche reprezintă răspunsul pe care istoricul Cornel Bîrsan şi-l dă singur la întrebările fundamentale pe care şi le-a pus de-a lungul vieţii privind istoria acestui popor”.
Din Predoslovie desprinde câteva rânduri Nick de Teodoreanu, admirabile pentru distinsul autor Cornel Bîrsan, care „a izbutit să umple şi să aşeze în matca firească o mare parte din hiatusurile istoriei românilor.” Volumul I şi-l desfăşoară cu, Partea I, Cronologie, Partea a II-a Preistoria şi Partea a III-a Istoria Antică.
Medalionul din primul volum ales este Povestea scrisului.
„În anul 1882, cercetătoarea Torma Zsofia, din Orăştie, a publicat în Anuarul Societăţii de Istorie şi Arheologie a comitatului Hunedoara câteva dintre studiile sale, reunite sub titlul « Contribuţii la preistoria comitatului Hunedoara ».
Autoarea a înfăţişat, în această culegere de studii, o colecţie unică de obiecte preistorice, descoperite la Turdaş şi Valea Nandrului. Cele mai preţioase sunt idolii de lut de la Turdaş şi Valea Nandrului, precum şi existenţa unui proto-scris, inscripţionat pe diferite obiecte ceramice, figurine sau fusaiole..., peste 300 de inscripţii sub forme regulate, geometrice sau stilizate, concluzionând că populaţiile neolitice europene aveau un sistem propriu de scriere cert. Această intuiţie este făcută cu 86 de ani înaintea celebrelor plăcuţe de la Tărtăria descoperite de Nicolae Vlasa în anul 1961.” (Cornel Bîrsan, Istorie Furată-Cronică Românească de Istorie Veche, vol. I, Ed. Libres, Bucureşti, 2017, p. 145)
Atitudinea ştiinţifică şi culturală a cneazului nostru Cornel Bârsan de aducere a Trecutului strămoşesc îndepărtat, ancestral chiar, la lumina Adevărului şi restituirea integrală a valorilor străbune arhimilenare, tradiţionale şi spirituale presupune pe lângă asumarea unor responsabilităţi autoritare, majore, multiple şi înlesnirea unei cunoaşteri aprofundate, pe criterii riguros ştiinţifice pentru restabilirea adevărului.
Înfăptuirea unei astfel de opere gigantice în 3 volume, cu un total de 1180 de pagini, implică o grandioasă cercetare, o muncă permanentă şi o trudă continuă, dar binecuvântată prin dragostea de neam, de ţară, de moşie, de biserică, înlesnire pe lângă, desigur a dificultăţilor inerente – izvorâte din tendinţa înfruntării, necesitatea confruntării cu aproape toate tezele, antitezele, sintezele, opiniile, raţionamentele precedente, a erorilor, eresurilor, manipulărilor, determinărilor, falsificărilor, eludărilor, a elucidării problemelor controversate pentru întreg Patrimoniul nostru spiritual, religios, preistoric, antic, medieval, modern şi contemporan.
Volumul II, cuprinde: Partea a IV-a Istoria Medievală-Istoria Transilvaniei, Partea a V-a Istoria Medievală-Istoria Maramureşului, Oaşului şi Ţinuturilor Sătmarului, Partea a VI-a Istoria Medievală-Istoria Ţării Româneşti, Partea a VII-a Istoria Medievală-Istoria Moldovei, Partea a VIII-a Istoria Medievală-Istoria Dobrogei şi Partea a IX-a Istoria Medievală-Istoria Valahilor de la Sud de Dunăre- Regnum Valachorum.
Din Volumul II, Partea a V-a, surprindem Arborele genealogic al Familiei Bârsan, O familie nobiliară românească din anul 1326 - Cnezii Bârsan.
„Codexul Diplomaticus Prussicus” al Universităţii din Columbia, apărut în anul 1836, îl menţionează şi pe personajul Moldaowicz, cu litere mici, într-o înşiruire de nume, pe care l-au localizat ipotetic după nume, care apare şi în Istoria României în date, apărută la Ed. Enciclopedică, 2010, elaborată de un colectiv coordonat de Dinu C. Girescu, la pagina 42, pe la anul 1334, „Allexandro Moldaowicz, presupus locuitor al Băii (numită şi Moldova, Mulda sau Civitas Moldaviae...)”.
În Partea a V-a Istoria Medievală-Istoria Maramureşului, Oaşului şi Ţinuturilor Sătmarului, autorul consemnează atestarea unor cnezi şi voievozi români din anul 1270, a căror existenţă este cu mult anterior acelei date, menţionaţi în actele administrative ale regalităţii maghiare, precum Negrilă, Radomir, Tatomir, Maxim, Crăciun, Stanislău de Ung ş.a., deşi nu apar în lucrările menţionate sau în altele. Stanislău a fost nepotul lui Leu/ Ladislau Bârsan, fiul lui Stan Bârsan de Bârsana, dar omis cu sau fără intenţie de docţii istorici.
Iată ce spune Diploma de înnobilare emisă de Carol Robert de Anjou, regele Ungariei la 22 Septembrie 1326, conferită lui Stanislău. „Vrem să ajungă la cunoştinţa tuturor, prin cuprinsul scrisorii de faţă, că lund seama la faptele de credinţa şi la slujbele merituoase ale cneazului Stanislău, fiul lui Stan... am hărăzit un anumit pământ numit Zurduky (Strâmtura), aflător în districtul Maramureşului, ţinând de dreptul nostru de danie, împreună cu toate folosinţele şi dependinţele sale, între semnele de hotar şi hotarele dinainte aceluiaşi Stanislău cneazul (kenezio-în original) şi prin el, moştenitorilor săi şi urmaşilor moştenitorilor săi, pentru a-l stăpâni, a-l ţine şi a-l avea cu drept deplin, de necurmat...” (Diplome Maramureşene din sec. XIV şi XV, pg. 7). Moşia Zurduk aflată în nordul Maramureşului cuprindea satele: Bârsana, Strâmtura, Onceşti, Corneşti, Năneşti şi Fereşti.
Tătarii aliaţi cu moldovenii au invadat Transilvania în anul 1324, devastând cum le era firea celor dintâi, totul în jur, îndeosebi Ţara Maramureşului. Cânezii şi nobilii maramureşeni, între care şi Stanislău Bârsan au sărit în ajutorul regelui Carol Robert, înfrângând, ucigând şi alungând cea mai rămas dintre cotropitori. Răsplata regelui a fost doar o falsă mărinimie, fiindcă cnezii şi voievozii maramureşeni au fost măsura faptelor lor nobile, iar moşiile menţionate erau de fapt moştenirile lor din străbuni, astfel, că pe deasupra graţiei re-înnobilării, de fapt a recunoaşterii ungare, ei plăteau cu jumătate din venit regelui maghiar, iar după caz îl apărau şi cu oaste.
O altă Diplomă, vorba proverbului „fală mare în traistă goală”, a fost emisă în 28 Decembrie 1345, confirmă ascendenţa şi descendenţa familiei Bârsan. „Noi Ludovic, prin îndurarea lui Dumnezeu, rege al Ungariei, prin cuprinsul <scrisorii> de faţă aducem la cunoştinţa tuturor cărora se cuvine că noi am lăsat cnezatul de Zozwazou (Sarasău), cu toate veniturile sale lui Opriş şi Mariş, fii lui Codrea, voievodul, de asemenea lui Stan, fratele aceluiaşi Codrea şi lui Mic, fiul aceluiaşi Stan...” (Diplome Maramureşene din sec. XIV şi XV, pg. 23).
În Diploma aceluiaşi Ludovic I(1342-1382), emisă la 9 Apriliea 1346, reapare Mic Românul (Olachus), fiul lui Stanislaus, fiul lui Bârsan, apoi, Neagu, Manea şi Radu, fraţii săi...” (ibid., p. 24-25).
Tendinţa de independenţă a Voievodului Bogdan, faţă de Coroana ungară, l-a care s-a ataşat şi familia Bârsan s-a soldat cu dezmoştenirea cnezilor Bârsan de către regele Sigismund de Luxemburg, dar în anul 1408 se revine asupra dezmoştenirii. Împăcarea a survenit pe fondul şirurilor de pierderi suferite de regele Sigismud din partea moldovenilor, pe care voia să-i ocupe, cum a fost greaua înfrângere de la Hîndau/ Chindăoani, de lângă Târgu Neamţ.
Matei Corvin confirmă şi el nobleţea familiei Bârsan, prin Diploma din 3 Iulie 1485. Prin anul 1508, îl întâlnim pe Bârsan din Ucea, conducătorul răscoalei din Făgăraş. Actele Concelariei maghiare din anii 1752-1782, atestă familia lui Radu, descendent din Stanislău de Bârsana, iar anii 1778-1806, amintesc de preotul paroh al satului Bârsanii, Ionaş din ramura Bârsănescu. Gh. Bogdan-Duică, dezvăluie în paginile revistei „Ţara Bârsei”, nr. 3/ 1929, documentul ce arată că, „în manuscriptul ne. 1059 al Academiei Române, filele 305, 306, 307 se află un act original, înzestrat cu 18 peceţi şi multe iscălituri ce se vor citi la vale, toate din Ţara Bârsei. Este un protest contra Sachsenland-ului. Din 4/ 16 Octombrie 1849”.
Între semnatarii Memoriului se aflau, Ioan Bârsan, Thoma Bârsan, preot din Dârste, Dumitru Bârsan, Petru Bârsan, Irimie Creangă din ramura Bârsanilor.
Lucrarea lui Octav-George Lecca, „Familii boiereşti române”, atestă familia olteană Bârsescu. Din ramurile ei, Mihnea Vodă turcitul, a retezat pe aga Preda Bârsescu, clucerul Stroe Bârsescu.
Documentele Hurmuzachi, menţionează că între anii 1700-1719, la Craiova trăiau boierii Chirca şi Nan Bârsescu. Un alt document din anul 1755, emis de administraţia împărătesei Maria Tereza, împotriva neplăţii birurilor de către boierii făgărăşeni din Grid: Bârsan, Popa, Aldea, Modarcea etc.
În Arborele uriaşi al dinastiei Bârsan mai întâlnim pe Andrei Bârseanu (1858-1922), folclorist român şi director al ASTREI (1911-1922), vicepreşedinte al Marelui Sfat Naţional în 1918, autorul poeziei, „Pe-al nostru steag e scris Unire”, pe Zaharia Bârsan (1878-1948), poet, prozator şi dramaturg, prim director al Teatrului Naţional-Cluj şi evident pe distinsul istoric Cornel Bârsan şi ramurile sale. Eu m-am născut în satul Bârsoiu/ judeţul Vâlcea, fostă comună veche cu o atestare de cca. 800 de ani, singura din judeţ care n-a fost colectivizată, zonă de deal cu plantații de Viţă de vie, pomi fructiferi, păduri, dar fără boieri deoarece fiecare gospodar era propriul său stăpân.
Volumul al III-lea începe cu Partea a X-a, Dimensiuni Istorice, Partea a XI-a, Încheiere şi Partea a XII-a Anexe. Din ultimul volum, al Părţii a X-a, îl cinstim pe marele filosof-enciclopedist geto-dac Anacharsis (cca. 590-550 î.Hr.). Anacharsis, nume pelasg, semnificând: Ana = preot, creator, iar chersa = bucurie, plăcere, grădină cu pomi, Anacharsis însemnând, „cel plăcut lui Dumnezeu”. Semantica adâncă a numelui ni-l arată ca fiind un mare Preot al geţilor.
Anacharsis s-a născut pe meleagurile însorite şi misterioase ale Dobrogei, considerat de ceilalţi Şase înţelepţii ai lumii, care toţi erau geto-daci ”o Cunună a Înţelepciunii pelasgo-antice” . În fapt, erau mai mult de 70 de mari cărturari cu origine geto-dacă. „Anacharsis era fiul unui şef scit <get> pe nume Gnurus, având ca frate pe Caduides, regele sciţilor.” (Cornel Bîrsan, Istorie Furată-Cronică Românească de Istorie Veche, vol. III, p. 162).
Lucian de Samosata (125-180 d.Hr.), îl numea Dauketes - Dacianul.
Dorind să-l cunoască pe confratele trac Solon (640-560 î.Hr.), a plecat la Atena şi i-a trimis un mesaj. „Am călătorit până aici de departe pentru a te face prietenul meu.” Solon mândru de el i-a răspuns maliţios, „Este mai bine să-ţi faci prieteni acasă.” Dobrogeanul i-a replicat de la înălţimea spiritului său, „Atunci este necesar pentru tine, să fii acasă, pentru a te face prieten cu mine.” (ibid., p. 162)
Înţeleptul Solon în acea vreme trudea pentru o reformă a justiţiei, a Constituţiei, iar venirea lui Anacharsis a fost o mană cerească. Înaintea lui Anacharsis poposise pe la anul 600 î.Hr. la Athena, alt înţelept get Toxaris, filosof şi medic, care a reuşit să stirpească epidemia de ciumă. Grecii i-au ridicat o statuie reprezentat cu o carte în mâna strângă şi cu o săgeată în dreapta. Anacharsis l-a îndrumat pe Solon privind Constituţia, exprimându-şi părerea printr-o cugetare devenită proverbială: „Legile sunt pânze de păianjen subţiri, care prin muşte mici, dar nu poate să le reţină pe cele mai mari.” Iar, privind şi analizând latura politică grecească, a grăit parcă pentru totdeauna, dar mai ales pentru epoca de astăzi din România: „oamenii deştepţi vorbesc, iar proştii decid!” (idem.)
Faima preotului-filosof Anacharsis a ajuns până la regele – mecena al Lidiei, Cresus (561-546 î.Hr.), care l-a invitat la curtea sa alături de Solon, Bias, şi Pitacos, onorându-i cu multă veneraţie.Tracii greci au menţionat două dintre cărţile lui Anacharsis, una legată de legile geto-dacilor şi alta, alcătuind un veritabil tratat de artă a războiului.
Din înţelepciunea lui Anacharsis
„Viţa de vie poartă în ea trei feluri de fructe: unul aduce plăcerea, altul beţia şi altul dezgustul.” Întrebat cu ne putem feri de beţie, a răspuns: „Având în faţa ochilor privirea dezgustătoare a omului beat.” Întrebat care corăbii sunt cele mai sigure, a răspuns: „Acelea trase pe uscat!”. Un atenian care se înfoia ca un curcan, i-a spus: „La mine, ţara mea nu e o ruşine pentru mine, dar în cazul tău, tu eşti o ruşine pentru ţara ta. Pune frâu gurii, stomacului şi organului dragostei! Mai bine să ai un singur prieten de mare preţ decât mulţi fără valoare!” (Constantin Olariu Armin, Adevăruri Ascunse, vol. 2, Iaşi, 2016, p.237-238).
Faţă de faima erudită din afară şi invidia din lăuntrul ţării a lăsat pe frontispiciul mileniilor celebra maximă, mereu prezentă la noi: „Renumele înţelepciunii mele a făcut să mă înapoiez teafăr din Grecia, dar pizma pe care am trezit-o la mine în ţară m-a pierdut!”
Marele filosof get Anacharsis a fost permanent înconjurat de armonie, înţelepciune, modestie şi cumpătare, daruri risipite cu mărinimie celor din jur. Cert este faptul că înţelepciunea lui Anacharsis strălucind de spiritul inteligenţei profunde, a fost folosită pe larg de greci, care şi-au însuşit-o spunând că este a lor. Codex Geto-Dacorum-Istoria de 1000 de ani a Geto-dacilor, cuprinde Partea I-a, Cronici Geto-Dace şi Partea a II-a, Dimensiuni Istorice, din care vom desprinde câteva referi la celebrele legi pelasge Belaginele, despre care Diodor din Sicilia (90-20 î.Hr.), relata în Cartea a IX-a, a operei sale Biblioteca istorică, precum că, Profetul Zamolxis, „pretindea că lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea geţilor”. Hestia - Maica Glie, zeiţa ocrotitoare a Familiei, a pământului şi a focului sacru se definea printr-o relevantă expresie: „Cea care dă impuls tuturor lucrurilor!”
Marele Strabon (63 -23 î.Hr.), pretindea că Belaginele sunt „un codice de legi vechi de 6.000 de ani...” (Geographia, trad. de Aujac şi Fr. Lasserre, Coll. Univ. France, Paris, 1969), iar filosoful Platon (427-347 î.Hr., le localiza „în regatul lui Atheas, care domnise peste hiperboreeii din nordul Traciei <Dacia>, unde au existat cele mai vechi legi de origine divină, scrise cu litere, pe o columnă de aramă.” (cf. Cornel Bârsan, Codex..., op. cit., p. 341).
În realitate vechimea Belanginelor aparţine mileniului VIII î.Hr., fiind tâlcuite de doi mari geto-daci, istoricul episcop Iordanes (mijlocul sec. VI, d.Hr.), în Getica şi teologul-filosof dobrogean Sfântul Dionisie cel Smerit (470-544 d.Hr.), mărturisind că primise aceste legi din moşi-strămoşi, cărora le-a adăugat unele tradiţii orale, alcătuind un nou cod cunoscut ca Jus Walachie, în Moldova, Valahia, Transilvania, Jus Valachorum în Polonia şi Valachorum Lex et Consuetudo în Panonia.
Distinsa lucrare, „Doamne şi Domniţe, Jupâniţe şi Amante ale Domnitorilor Români”, prefaţată de Nick de Teodoreanu, Cristian Moşnean şi Romeo A. Popa, se răsfiră pe un registru de 700 de pagini ce îmbrăţişează 36 de capitole, plecând de la daci până la ţaratul Vlaho-Bulgar. Din mlădioasa, stufoasa, rafinata, frumos înveşmântată şi înmiresmată operă, m-am oprit la efigiile marilor boieri Craioveşti (1475-1714). În Ţara Românească-Valahia Mică, sfârşitul veaculului al XV-lea aducea începutul creşterii unei familii boiereşti din Strehaia, care va da istoriei dinastia Craioveştilor, reprezentată de vestiţi Voievozi. Înrudiţi cu Brâncovenii şi Cantacuzinii, Craioveştii vor elimina celebrele familii Drăculeşti şi Dăneşti răsărite din Radu Negru Vodă şi Basarab cel Mare.
În anul 1475 s-a afirmat pe sena politică Neagoe „Strehăianul”, ajuns în scaunul domnesc al lui Basarab Laiotă cel Bătrân (1473-1477, cu întreruperi). Neagoe a fost căsătorit cu Stana, fiica paharnicului Barbu şi apoi cu Vinia, din care au rezultat 4 băieţi (Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu) şi mai multe fete. În vremea Voievozilor Basarab cel Tânăr-Ţepeluş (1477-1482) şi a lui Radu cel Mare (1495-1508), Barbu Strehăianu (1450-1525), a ajuns Ban al Craiovei, Cetate de la care v-a împrumuta numele, Craiovescu. A fost căsătorit cu sârboaica Negoslava, cu care a ctitorit Mănăstirea Bistriţa, satul Bistriţa, comuna Costeşti, Vâlcea, în anul 1490, unde s-a înfiinţat prima tiparniţă, la care călugărul Macarie a tipărit în slavonă Liturghierul, în anul 1508. În anul 1520 boierii ctitori s-au călugărit în acea mănăstire sub numele de Pahomie şi Salomia.
Pârvu Craiovescu (1450-1512), a ajuns vornic între 1482, 1487-1512. A fost căsătorit cu Neaga, care i-a născut 5 copii:
Neagoe, viitorul Domn Neagoe Basarab (1512-1521);
Preda, tatăl lui Barbu III Craiovescu (Banu Mărăcine), ajuns Domn în anul 1536;
Pârvu II, ban între 1522-1529, căsătorit cu sora lui Moise Vodă;
Vlădaia, vistier în 1528 şi logofăt între 1530-1534;
Marga, căsătorită cu Marcea, postelnic, din al cărei nepot Danciu din Brâncoveni va răsări Voievodul Matei Basarab (1632-1654);
Danciu Craiovescu a fost comis între 1489-1503 şi armaş între 1505-1508;
Radu Craiovescu (n.?-1507), căsătorit cu Velica.
Stirpea Dăneştilor va ieşi însă din istorie după 1530, prin Moise, iar cea a Drăculeştilor după 1659, prin Mihnea al III-lea. Până la anul 1600, Craioveştii au impus trei domni: Neagoe Basarab, Teodosie şi Barbu Craiovescu, dar în veacul al XVII-lea din clanul Brancovic/ Cantacuzino, vor ajunge voievozi, Radu Şerban, Matei Basarab, Constantin Şerban, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino. Încrezători în steaua lor, Craioveştii au mai consacrat o dinastie cea a „Basarabilor”, fiind în fapt preluarea celei mai vechi denumiri a unui conducător pelasg.
„Istorie Furată-Întemeierea Ţării Româneşti Radu Negru Vodă, între legendă, mit şi adevăr” (în colab. cu Cristian Moşneanu şi Adrian Anghel), palpită serafic pe aripile celor 460 de pagini, presărate cu nectarul a cinci părţi emblematice, din care aleg cu pioasă smerenie „Biserici, mânăstiri şi cetăţi întemeiate de Negru Vodă”. Celebrul şi enigmaticul Voievod Radu Negru Vodă, pe care posteritatea trebuia să-l boteze în strălucirea faptelor sale, Albu Vodă, ţinând cont de înfăptuirile deosebite, de faima legendară înveşmântată în lumină, fiindcă a străfulgerat deopotrivă pământul şi cerul dac, alături de Cerul serafic al Mântuitorului Hristos.
Celebrul Radu...Vodă şi-a pregătit eternitatea în Cetatea Braşov - Braso, atestat în hrisovul lui Ludovic Cumanul (1272-1290), la 1288, deşi zidirile Cetăţii Braşovului s-au început încă din anul 1203, chiar dacă Cetatea Tâmpa, care era o Tâmplă a înţelepciunii valahilor, sălăşluia de multă vreme pe acele meleaguri des însorite.
Cronicele din Şcheii Braşovului, trâmbiţate de tulnicele lui David Cepescu şi Ioan Jipa, răsunau prelung ecoul că, „La anul de la Hristos 1292, „s-a făcut o cruce de lemn în Şchei, acoperită cu şindrilă şi după mulţi ani atunci în locul crucei au ridicat o biserică de lemn cătră anul de la Hristos 1403, care au stătut până cătră anul 1513, cu hramul arhiereului Nicolae, iară cătră anul 1518 de la Hristos fost-au pe aceeaşi vreme, un preot Petru, om vestit şi îndrăzneţ, acesta cu mai mulţi oameni din Şchei s-au dus în Ţara Românească la domnul ţărei, adică la Ioan Neagoie Basarab Voievod feciorul lui Basarabă şi l-au rugat să le ridice o biserică din piatră în Şchei.” (Pr. Icon. Stavrof. Vasile Prodea, Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului, 1495-1995, 500 de ani de la zidire, Braşov, 1995)
Voievodul Radu Albu Vodă a mai înălţat mănăstirile Cetăţuia Argeş, supranumită „Athosul României”, Corbii de Piatră-Argeş, Nămăeşti, toate împreună alcătuiesc un amsamblu monastic de „Altare ale Domnului”, care formează un tainic triunghi ce înconjoară Cetatea Câmpulung-Muscel, vegheată de vestita Cetate Poenari a marelui Voievod Vlad Ţepeş. La loc de cinste lângă marele ansamblu mănăstiresc, străluceşte mănăstirea Cotmeana, cea care moşteneşte Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului – Maria Vlaherna-Carpatina, pictată încă din timpul vieţii Sale de către medicul-artist Apostolul Luca. Voievodului valah i se mai atribuie şi alte ctitorii de seamă, precum Biserica Olari, mănăstirea de la poalele muntelui Capra, schitul Jgheaburi-Vâlcea, mănăstirea Bălteni-Ilfov, Coşoteni-Teleorman ş.a.
„Revanșa Daciei” surprinde în primul rând prin titlu, din care odrăslesc cele 19 capitole fascinante prin esenţa, mesajul lor miraculos, naţional, universal şi grandios, precum, Pelasgii şi Vechea Europă din Carpaţi, Zamolxe şi prima Religie monoteistă, Centrul spiritual din Carpaţi, Dacii cuceresc Imperiul Roman, Dacia, prima ţară creştină din Europa, Imperiul Vlaho-bulgar, Părinţii Omenirii... ş.a. Din acest Şirag de mărgăritare vom culege Diamantul, Arienii erau... pelasgi
Arborele genealogic al Paradisului, al omenirii a fost/este stejarul pelasg!
Din trunchiul lui uriaş - Familia primordială şi-a răsfirat ramurile mari, viguroase, care au înmugurit, au înverzit, au înflorit şi au rodit cu har şi binecuvântare divină, răspândindu-şi Corola prin păduri, munţi, peşteri, întemeind cătune, sate, cetăţi în uniuni de familii, triburi, uniuni de triburi, cânezate, regate, imperii, cu legi morale şi un cod de viaţă ancestral conform genezei sădită de Atotcreatorul Logos.
Pentru poporul grec, mărturisea istoricul nostru dacolog Nicolae Densuşianu, pelasgii erau „cei mai vechi oameni de pe pământ. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de – dioi – divini, ce ei întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale.” (Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, vol. I, Ed. Obiectiv, Craiova, p. 27; Cartailhac, La France prehisthorique, Paris, 1889, p. 34).
Arya, în limba pelasgă înseamnă, de fapt, nobil, sstejar pelasg, care a răsfirat, a revărsat prima cultură şi civilizaţie peste pământ. „Înainte de civilizaţiunea greacă şi egipteană, o civilizaţiune mult mai veche se revarsă asupra Europei. Aceasta a fost civilizaţiunea morală şi materială a rasei pelasge şi care a deschis un vast câmp de activitate a genului omenesc. Influenţa acestor trei culturi pelasge au fost decisive, pentru soarta muritorilor de pe acest pământ. Pelasgii au fost adevăraţii fondatori ai stării noastre actuale.” (N. Densuşianu, p. 29).
Marele poet Eschyl (525-456 î.Hr.), Părintele tragediei traco-greceşti, mărturisea că, „ginta pelasgilor a stăpânit iniţial acest pământ, respectiv Europa, de la începutul timpului istoric.” (Eumenidele...)
Profesorul Iosif Constantin Drăgan, alături de autoritatea altor mari cercetători dă jos de pe soclu vechea teorie a „popoarelor indo-europene”, punând pe acelaşi soclu dar în dreptate şi adevăr conceptul „populaţiei pelasge”, argumentând: „Din această mare unitate pelasgă, compusă din populaţii vorbind o limbă comună la origini, s-au născut marile ramuri ale familiei europene străvechi, teză susţinută şi argumentată de numeroşi lingvişti, precum Boppe, Coeurdoux etc.” (I.C. Drăgan, Mileniul Imperial al Daciei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti -1986)
Concluzia istoricului întru Adevăr, Cornel Bîrsan este geto-dacică şi imperioasă. „Este un fapt istoric dovedit că Asia Mică, Orientul Apropiat şi India au fost invadate de triburi de arieni, care veneau din Europa, mai corect spus din bazinul carpato – danubiano - pontic” (Cornel Bîrsan, Revanşa Daciei, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 32).
Cornel Bîrsan-Cneaz al obârşiei şi Voievod al istoriei a îmbrăţişat cu iubirea sa creştin-ortodoxă întreaga Corolă spirituală a trăirii pelasgo-geto-daco-română. El a gândit/ gândeşte, a vorbit/ vorbeşte, a trăit/ trăieşte, a scris/ scrie, a mărturisit/ mărturiseşte ca un adevărat Sacerdot al cuvântului divin. Soarta sa pământeană, peste care s-a pogorât Destinul hărăzit de Cer, cu multe şi diverse încercări sufleteşti, le-a îmbrăţişat, le-a purtat şi le-a dăruit cu bărbăţie getă. Opera sa hiperboreeană nu poate fi cuprinsă decât într-o definiţie pelasgă, „Dăruind vei dobândi!”, expresie profanată sacru, de un semit convertit. Opera sa axiologică, cuprinzătoare, definitorie, rămâne firească şi excepţională! Opera sa întrupată haric din autor urcă înălţimea carpatică prin seninătatea, prin aprofundarea, prin continuitatea spiritului care accede către transcendent.
„ECCE HOMO!”
„Mistere largi mă-nvăluiesc, mă sânger,/ Neiertătoare umbre-mi dau târcoale,/ Înalţ un gând ca să dobor un înger,/ Dar, frânt de neputinţă, se prăvale.// Muşc din ţărână, huma sângerează/ Şi-ntărâtat de-a sângelui ispită/ Mă îndârjesc spre culmi ce scânteiază,/ Cu şovăieli de pasăre rănită.// Cu paşi de gând fac lumii înconjurul,/ Destram senin din limpedele-apus,/ C-un strop de tină mâzgălesc azurul/ Şi surp în tină-un strop de-azur de sus.// O clipă-n întuneric sunt scânteie/ Trudind s-aprind văzduhul dimprejur/ Şi, schiopătând pe scări de curcubeie,/ Râvnesc să mă topesc în spirit pur.// Dar cu nesaţ mă soarbe-n jos păcatul/ Şi mă ademeneşte bezna humii;/ Străfulgerat în hău din tot înaltul,/ Sunt rană sângerândă-n carnea lumii.” (Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud - Peisaj Lăuntric - Memorii şi versuri din închisoare, Ed. Christiana, Bucureşti-2009)