Nietzsche afirma că, „în natura ei, existenţa este aparenţă, iluzie, perspectivă, este o lume care făureşte alte lumi noi”, precum poeţii făuresc o lume a lor. O lume asemănătoare aceleia în care ne atrage, ca într-un naufragiu, şi ne absoarbe fiinţa cu o gracilitate emoţionantă, de acolo, din depărtările Americii, poetul şi jurnalistul Mihai Gheorghiu, în cartea „Suflet însângerat”. Din „cartierul copilăriei pînă în momentul în care poetul urcă „în trenul vieţii, traversînd „jungla lumii”, substanţa imagistică şi ardentă a volumului - creaţie a unui estet, a unui romantic în flagrant, emană, în toate ocurentele sale lirice, vii sentimente patriotice („Gânduri către patrie”), dor nemărginit de pămîntul românesc: „Pierdut, pribeag, pe drum hoinar/ Să calc din nou cel sfânt hotar/ Şi beat, nebun de fericire,/ Să regăsesc a ţării glie!/ Mergând încet, cu pas mărunt,/ M-oi apleca să o sărut;/ Iertare ei atunci să-i cer,/ C-am fost în lume un stingher,/ Să-i mulţumesc că-n drumul meu,/ O torţă vie-a fost mereu;/ Că-n drumul meu întortocheat,/ Un sens destinului mi-a dat.”) sau strigăte de tristeţe, neputinţă şi renunţare: „Sunt păianjenul ce zace/ În a pânzei carapace./ Urc, cobor, alerg, chiar fug,/ Încerc pânza s-o străpung./ În tăcerea-i mormântală/ Pânza creşte glacială./ Obosit, chiar plictisit,/ Stau, privesc, cum sunt strivit./ Impasibilă şi surdă/ La regret şi a mea rugă,/ Îmi apasă trupu-n jos/ Făcând lupta de prisos./ Şi curând, mult prea curând,/ Voi simţi cum firu-i hâd/ M-o lega încet şi lin/ Străpungând al meu destin.” Alteori, adolescent încărunţit în superbe metafore, poetul Mihail Gheorghiu cîntă vîrsta iubirii pînă la ceea ce Emil Cioran ar fi numit „persecuţia adoraţiei”. Scriptor inducător de melancolii, nu renunţă la iubire, devenită partener de cadenţă: „Aşa măruntă şi tăcută/ Cu părul lung, bogat şi brun,/ Păreai sirena-ntruchipată/ Din apa Zeului Neptun./ Te-am luat de mijloc şi te-am prins; Păreai aievea ca-ntr-un vis./ Firesc, profund, ne-am sărutat,/ Uitând de lume şi păcat.”

Conştient de vidul în care ar intra fără amintirea iubirii trecute, o înmagazinează în poeme, cu un amestec liric ingenios, orientat către realităţi trăite numai de el, nu ca simple instrumente de aduceri-aminte sau declaraţii de alint sentimental, ci ca instrument de legătură cu varii valori şi realităţi spirituale. Natura bogată a firii sale poetice, prin condiţie unică, irepetabilă, purtătoare de valori sufleteşti, tocmai pentru că vizează o realitate trăită, cere dreptul la exprimare, uneori cu parfum de şlagăr vechi („Refugiul amintirilor”), alteori cu ritm de angajare în universul postmodern („Ecuaţia vieţii”). De cele mai multe ori, privind în trecut printr-o ceaţa albă şi densă, poemele trec cu paşi de balet spre inima cititorului, ca într-un imens cerc rotitor, mărind şi multiplicînd în miezul rotirii licărirea de dragoste care-l însufleţeşte pe poet. Instinct artistic, stilizare şi reducţie, lirism integrat pe axa emoţiunii de dragoste (ca forţă uriaşă ce poate îmbrăţişa pînă şi Universul), transpoziţii de senzaţii (emoţia se reduce la expresia cenesteziei de îndrăgostit), duioşie şi empatie cu cititorul, esenţă muzicală în dulcele stil clasic şi mijloace de expresie atît de naturale încît par crescute direct din sentimentele poetului!

Deşi spiritul poetului este puternic, iar dezvoltarea interioară coincide cu ideile poetice, care au ceva din siguranţa şi rafinamentul unor bucăţi de virtuozitate, volutele existenţei sale pomenesc de ornicul din spatele luminii, de teamă şi moarte, de „tombola vieţii” şi regretul neîmplinirii”, de „vraja lumii” şi „contraste sufleteşti”, de „iarna vieţii” şi „dansul umbrelor”. Un fascicol de romantism, evidenţiat de mulţimea sugestiilor şi presărarea cu savantă simplitate a detaliilor, ţîşneşte la fel de rafinat ca şi contrastul care destramă vraja de iubire a poetului, împiedicînd-o să devină exerciţiu caligrafic. Poeziile au profilul unei reverenţe de curtezan, al unui omagiu hiperbolizat adus existenţei în mereu prelungită dezbatere. Acestea toate dau maximă savoare cărţii, punînd în valoare sentimente umane şi, îndeosebi, propriile trăiri, emoţii şi meditaţii, extinse exclamativ şi asertoric pe un fond liric extrem de sensibili, în versuri pe cît de romantice, pe atît de echilibrate: „Pe malul Dunării în jos,/ pe-un ţărm sălbatic şi frumos,/ Acolo unde pe un braţ/ Se duce Dunărea-n Bizanţ,/ …Târziu acum şi fără tine,/ Când ani de-a lungul au trecut,/ Mă-ntorc la far purtând în mine/ Imagini, clipe de demult.”

Dintr-o bogăţie de sentimente, dureri, tristeţi şi făclii care ard, poetul Mihai Gheorghiu reţine şi notează trăsăturile care esenţializează anumite lumini şi umbre mărite ca pe un ecran. Numai citindu-l poţi descoperi anatomia lirică a fiinţei sale, care simte nevoia de a ocroti poezia prin eul său, trăind întru ea cu trăire acută, consemnînd cu melancolie pe un pergament din propriul suflet date imediate ale inspiraţiei în gradul lor de îndreptăţire. Volumul „Suflet însângerat” poate fi socotit, nu o podoabă periferială, ci o talentată ilustrare a veşnicilor reîntoarceri în noi. Mihail Gheorghiu, directorul revistei „Lumea Românească” din S.U.A., reuşeşte o fină axiologizare lirică a trăirilor şi sentimentelor fiinţiale, şi ale erosului în perspective cosmice, făcînd, în acest mod, proba unui poet adevărat, într-un volum remarcabil.