În generozitatea lui, Domnul a vrut să întâlnesc în viaţă mulţi oameni minunaţi, extraordinari, - mari Întâlniri mirabile, cum ar spune un filozof – oameni care mi-au îmbogăţit sufletul, formaţia de intelectual, care m-au făcut să mă gândesc cu dragoste şi respect, cu înţelegere şi religiozitate la făptura numită om. Pentru că oamenii aceştia, prin inteligenţa şi frumuseţea umană, au înnobilat ideea de om. Când eram îl liceu, umplând caiete cu poezii, îmi spuneam că dacă îi voi întâlni vreodată în viaţă pe Nichita Stănescu, pe Ana Blandiana voi fi cel mai fericit om, numai dacă îi voi vedea şi voi fi fericit…Bunul Dumnezeu a făcut să-i întâlnesc, să vorbesc cu ei,  ei să mă publice şi să scrie frumos despre mine, să mă preţuiască…Tot Domnul mi i-a scos în cale pe Adrian Păunescu, cel care m-a invitat să citesc la Prima şedinţa a Cenaclului Flacăra, deschizând cartea de istorie a acestui  Cenaclul. L-am cunoscut apoi pe Constantin Noica, pe părintele Nicolae Steinhardt, acum legende ale culturii române, dar şi pe minunatul şi extraordinarul exemplar moral şi spiritual al speciei umane, şi al acestui neam, prietenul meu, marele chimist şi marele scriitor Ioan Crişan ! (Câţi dintre scriitorii de azi ştiu că printre ei trăieşte necunoscut unul dintre cei mai mari scriitori români, este vorba despre Ioan Crişan, om cu o operă vastă, vai, din care nu a publicat nici o carte. Câtă nedreptate, câtă inconştienţă pe nenorocita clasă intelectuală românească). Şi iată că Domnul a vrut ca panoplia acestor Spirite excepţionale să se îmbogăţească în anii din urmă cu încă o personalitate de excepţie a culturii române. Este vorba despre tânăra eseistă şi poetă Diana Maria Popescu, redactor şef adjunct al revistei româneşti AGERO din Germania, publicaţie de talie europeană, editată şi condusă de un om admirabil, cum este domnul Lucian Hetco

O numesc „personalitate de excepţie a culturii române”, pentru că doamna  Maria Diana Popescu nu este autorul doar al unei cărţi de eseuri excepţionale, „Omenirea în paragină savantă”, este autorul unei Opere eseistice  foarte  bogate, ca să amintim numai cele trei volume „Dialoguri privilegiate”, vol I-III.  Doamna  Maria Diana Popescu este şi o poetă talentată, cărţile sale, „Lumea dintre gînduri” - poeme, „Trecutul din clipă” - poeme, „Urma de stea” - poeme,  „Atingerea de înger”– poeme,  „Vechimea veşniciei” - poeme,  „Cursuri de şantaj” - poeme, „Cai crucificaţi la simpozioane - poeme,  „Imperfectul perfect”– poeme, „Restul este legendă” –poeme, ne dezvăluie un suflet sensibil, cu o sete enormă de transcendental, cu o capacitate, cu o intuiţie uimitoare de a „prinde” dimensiunea inefabila a lucrurilor, a lumii, a sufletului omenesc în ţesătura plastică a versurilor. De altfel, instinctul poetic al autoarei este cel care dă un alt aer, adâncime şi frumuseţe eseului ei nesfârşit. În cartea de eseuri, „Omenirea în paragină savantă”, capitolele, eseurile, se întrepătrund, comunică între ele, astfel, ai impresia că citeşti un Mare eseu, sau un Eseu continuu. Şi pentru că ideile cărţii se adună,  asemenea  unei pilituri de fier ordonată de liniile unui câmp magnetic, filonul epic al cărţii poate să-ţi dea impresia că de fapt citeşti un roman, un roman al aventurii dramatice şi bolnave a spirtului modern ajuns într-o fundătură istorică.  Auzi în sufletul tău ţipătul de lebădă, melancolic şi dureros, al spiritului uman, ajuns  foarte bolnav pe culmile cunoaşterii !

Ceea te uimeşte şi te incită la acest eseist de  rasă, este inteligenţa. O inteligenţă analitică, subţire şi cromatică totodată, având vocaţia sintezei. Prima întâlnire cu doamna Maria Diana Popescu a fost de uimire şi de admiraţie. Cu câţiva ani în urmă i-am acordat un  Interviu. Discuţia era cu un om inteligent, avizat, şi foarte curajos. Da, m-a uimit curajul autoarei,  pe care îl regăsesc iată la fel de viu în această carte.  Inteligenţa de laser a minţii care colorează cu un albastru cald şi pur universul eseurilor, proiectat peste chipul foarte tânăr şi frumos din fotografie, te duc imediat cu gândul la Rimbaud. La talentul teribil, la vocaţia sclipitoare a spiritului uman pentru zonele înalte ale cunoaşterii. Prin prospeţimea şi inteligenţa minţii, prin farmecul ei inefabil, substanţa cărţii are puritatea şi strălucirea poeziei lui Rimbaud. Aceste calităţi ale intelectului ei o ajută să pătrundă în cele mai subtile şi profunde zone ale existenţei, în cele mai ascunse pliuri ale realităţii confuze şi bolnave ale lumii contemporane…

Cartea, aşa cum sugerează titlul – „Omenirea în paragină savantă” - este o „tomografie” a civilizaţiei umane, o „hologramă” a panoramei lumii, dar şi un imn înălţat măreţiei ei, o jelanie melancolică, metafizică după „sufletului lumii”, după acel ceva care a înălţat omul până la cer, şi l-a făcut să fie „un fenomen sublim”. Este  o carte de psihologie, de sociologie, de filozofie a culturii, de poezie, şi nu în ultimul rând de Antropologie culturală. Chiar aşa, „Omenirea în paragină savantă” este o mare lecţie de antropologie culturală şi de Înţelepciune!  Pentru că eseurile, capitolele cărţii, le numim numai pe câteva din ele, „Poluarea spiritului – debusolare cvasi-totală,” „Extensii ale firii umane”, „Speculaţii de lux”, „Oscar pentru divorţ”, „Declinul avântului mondial”, sunt diagnostice   generale şi profunde ale  bolii care a infestat civilizaţie umană. Cartea îţi îmbogăţeşte cunoştinţele de istorie şi de istoria artei, de psihologie, de filozofie, de sociologie, de viitorologie, căci tot discursul autoarei stă sub semnul deschiderii către viitor. „Omenirea în paragină savantă” este în esenţa ei o meditaţie asupra istoriei umane şi deopotrivă asupra sufletului omenesc – în acelaşi timp nu poţi să nu fii uimit de cultura vastă interdisciplinară şi metadisciplinară a autoarei. Se văd lecturile bogate din filozofi, din oamenii de ştiinţă, se simte familiarizarea cu noile teorii ale cunoaşterii, toate străbătute de acea lumină dulce de laser a inteligenţei, adunate apoi  într-o sinteză coerentă, bogată, clară, plastică, creaţie a spiritului poetic al autoarei. Toate acesta fac ca  Eseul nesfârşit al doamnei Maria Diana Popescu să fie  profund şi instructiv, relevant şi catarctic. Cartea se citeşte pe nerăsuflate ca un best-seller, şi cu adevărat prin valoarea ideilor sale, prin cursivitatea şi frumuseţea ideilor şi a irizărilor poetice şi filozofice este  este  o carte de sărbătoare a spiritului! Este ca o Duminică în cultura română, în panoplia cărţilor apărute în ultimii ani! Este o carte care te încântă prin frumuseţea ideilor, prin eleganţa şi vraja discursului, prin ritmul viu, cu volute încântătore. În acelaşi timp, carte a lucidităţii şi tragicului, reprezintă un  semnal de alarmă dramatic prin care suntem atenţionaţi că s-a întâmplat ceva foarte grav cu Omul, cu lumea, cu Civilizaţia umană, cu Arta, cu Lumina, cu Apa, cu Şcoala, cu Limba şi Limbajul omenesc, cu Lucrurile şi  cu Fenomenele naturii. Civilizaţia umană, Substratul şi Cosmosul, Spirtul, Cultura umană s-au îmbolnăvit grav, şi-au pierdut esenţa şi sensul în lume şi timp şi se află în Paragină. Totul este în paragină. Când şi cum s-a produs acest proces de îmbolnăvire a Lumii, a Omului, a Lucrurilor, a mediului care le conţine pe toate, nu ştim.Îmbolnăvirea a fost treptată, a venit din toate direcţiile, a fost invizibilă, şi cu atât mai gravă, mai profundă.  Cauzele, izvoarele, factorii  care au îmbolnăvit existenţa au fost insidioşi, mascaţi, invizibili, perverşi, paradoxali. Iată cât de limpede, cu fineţea unui acuarelist, cu o tristeţe ironică surprinde Maria Diana Popescu  procesualitatea îmbolnăvirii Fiinţei şi a Lumii, a fundamentelor morale şi ontologice ale existentului:  „Aproape douăzeci de ani de libertăţi şi debusolare cvasi-totală, timp în care noi forme de poluare au vindecat până şi urmele noţiunilor de respect, generozitate, demnitate, adevăr, compasiune, în locul lor fiind susţinute altele, precum: vulgaritate, vedetism, prostie, violenţă, tupeu, senzaţional, sexualitate.” („Poluarea spiritului - debusolare cvasi-totală”). Această îmbolnăvire nu mai este sesizată ca „anormalitate”, a devenit realitate, a devenit normalitate: „Pe glob viaţa îşi urmează cursul dictat, în război se mai moare şi azi... Nu putem sesiza încă diferenţa între trăgătorii de elită şi artileria crizei, ce seamănă cu jocul unor copii care-şi aruncă de la mare distanţă, unii altora, pietre în fereastră...!” Izvoarele intoxicării, cauzele îmbolnăvirii sunt analizate, luminate cu fasciculul de laser, şi aduse în faţa ochilor noştri mărite: „Când vorbim de poluare, nu ne gândim numai la apă, aer şi pământ, ci la o gravă poluare a spiritului, foarte evidentă în ultima vreme. Lumea şi poluarea ei se învârt în jurul televiziunilor, ale televizoarelor sau mai bine spus, televiziunile învârt lumea pe degete, antrenând în flux tot mai mulţi doritori de macabru. Suntem asaltaţi de imagini violente, cu caracter sexual, la ore de maximă audienţă, interesele comerciale ale televiziunilor au redus la minimum sau au anulat cu totul orele rezervate culturii, educaţiei şi religiei. Sex cu minori, crime, cadavre, sânge, vorbim despre escaladarea violenţei în aria vizualului şi de efecte asemănătoare cu ale wasabi-ului”. (Poluarea spiritului – debusolarea cvasi-totală”)

Unul din multele şi importantele merite ale cărţii este că, pe tot parcursul ei substanţa şi ideile devin pe nesimţite ÎNTÂLNIRE. Întâlnire a sufletului  lectorului cu mintea lucidă a autoarei, întâlnirea epistemologică a fiinţelor  şi  destinelor noastre.  Întâlnirea a miilor de cititori pe care i–a avut şi îi va avea cartea  în spaţiul ideatic al eseului, ca formă de  creştere, de regăsire a spiritului, de re-construire a conştiinţei. Numai cărţile şi conştiinţele mari  pot să realizeze lucrul acesta. Ne-am întâlnit în această carte cu ideile, cu „ferestrele  filozofice”, cu unghiurile ascuţite ale logicii, cu cercurile meditaţiei existenţiale deschise de dezvăluirile şi raţionamentele autoarei familiarizat fiind cu scenariile, cu marile experimente pe care le-au făcut cei care „s-au jucat” de-a Dumnezeii inconştienţi cu Omul, cu Societatea umană, cu lumea, cu viitorul speciei umane. Teza Biroului de Viitorologie de la Bucureşti este că Omul, societatea, civilizaţia umană, istoria au fost îmbolnăvite şi de cei care  au făcut Experimente social istorice cu Omul, cu Societăţile umane, în ultimele două sute de ani. Comunismul la scară istorică şi mondială a fost un astfel de Experiment mondial negativ, care a cuprins asemenea unui malaxor societăţile umane, oamenii, valorile umane, pe care le-a contorsionat, le-a distrus, le-a otrăvit, le-a paranoizat. Ceea ce se întâmpla acum, Marele Experiment mondial  denumit postcomunism, sau Fenomenul Globalizării, este iarăşi un  asemenea Mare experiment  negativ făcut de om, (de cei care conduc lumea). Efectele experimentelor mondiale, ale Războiului mascat invizibil, ale căror victime sunt popoarele, naţiunile, clasele sociale, familia, valorile, se văd în societatea românească, şi în cea mondială  dureros de limpede, de apăsat. Alte cauze şi alţi factori care au împins omul şi lumea vin din  interiorul fiinţei umane, din natura sa demonică. Un alt set de cauze vin din însăşi patologia substratului existenţei umane. Şi nu în ulmul rând  cuceririle tehnologice, tehnica şi ştiinţa folosite de Inteligenţa negativă a Omului. Aşa este, tehnica şi ştiinţa au augumentat, au accelerat, şi au dat profunzime direcţiilor şi procesului de îmbolnăvire al Fenomenului uman. Şi în acest caz ce trebuie făcut…? Ar fi două soluţii: o strategie care ar trata cât de cât simptomul (sistemul de simptoame) şi patologiile organismului social… „Boală lungă moartă sigură”, ne spun raţionamentele  Autoarei.

A doua cale pentru care optează Maria Diana Popescu, şi pe care o susţinem şi noi, este aceea  a re-Gândirii, a Re-construirii umanului, a Re-inventării Existentului: „Mai multe scenarii ale oamenilor de ştiinţă merg spre concluzia că omul trebuie să se reinventeze, să născocească o artă şi o cultură proprii timpului pe care îl trăim, scopul, afirmă ei, fiind acela „de a ne ajuta în lupta împotriva realităţii, percepută ca limită.” José Ortega y Gasset avertiza că o „lume prea plină de posibilităţi produce malformaţii”. Una dintre „malformaţiile” care ar putea degenera într-o maladie universală este şi racordarea omului modern la extensii tehnice sofisticate pentru firea umană, multe dintre ele în contradicţie cu traiectoria sa naturală. Nu este o fărădelege în a ne ajuta existenţa cu realizările ştiinţelor moderne, dar nu trebuie lăsate să ne înfeudeze, ci să căutăm totodată şi calea pe care un Angelus Silesius a căutat-o spre spiritualitate.” (Extensii ale firii umane”). De la abordarea metadisciplinară din care priveşte lumea în integralitatea ei, Maria Diana Popescu, din când în când, coboară şi merge cu picioarele desculţe prin noroiul sau praful prozaic al realităţii, comentând şi analizând situaţia politică din acest momente, investigând direcţiile şi şansele pe care le au oamenii la îndemână. Iată o analiză şi un portret psiho-social al electoratului românesc:   „Nu ştiu de ce, de această dată am încredere că electoratul va evita episodul penibil şi dramatic şi va pune ştampila pe demnitate. Ştiu, este mai uşor să conştientizăm greşelile altora, decât să ne recunoaştem propria greşeală: aceea de a vota conştient erorile iniţiate de alţii împotriva noastră. Ca să nu mai fim obligaţi să facem penitenţă socială încă patru ani, putem corecta eroarea cu o simplă ştampilă. Electoratul e sătul de promisiuni, iar candidaţii care îi solicită votul insistă acum pe alte segmente de sensibilizare şi, din perspective unor noi sloganuri, promit măsuri imediate de rezolvare a crizei, agentul acestor abuzuri fiind numai dorinţa de putere (Speculaţii de lux).”

Procesul electoral românesc ne evocă atmosfera tensionată, balcanică, fără orizont a alegerilor româneşti, atât de specifice nouă: „Un an foarte agitat, au mai rămas încă trei luni de clocot, după semnele sordide şi dezgustătoare ale spectacolului politic, eternul şi fascinantul circ de pe scena ultimilor săptămâni. Atitudinea pe care o afişează oficialii noştri în faţa crizei şi în prealabilul alegerilor este jenantă, scandaloasă, cu toate că de-a lungul mandatului actual au făcut afaceri împreună. Se derulează tot felul de reacţii şi de scenarii, excluzându-le pe cele ţinute încă în faşă, politicienii de la vârf se demolează între ei, iar preşedinţia, îi trimite, citez, „să-şi bage picioarele la apă rece”. Starea de necesitate declarată pentru grija propriilor averi îi transformă pe nomenclaturiştii democraturii în lei paralei.” (Oscar pentru divorţ). Pentru că în cadrul Biroului de Viitorologie de la Bucureşti ne-am ocupat împreună cu colegii mei de analiza Sistemelor socio-economice contemporane, de studiul Crizelor economice, al Fundăturii istorice (cel mai grav lucru pentru poporul român şi pentru România), de găsirea soluţiilor prin care România ar putea ieşi din criză, Maria Diana Popescu  a avut de acum câţiva ani clarviziunea  expertului profund: „Deşi mulţi analişti financiari ne asigură că economia mondială semnalează sfîrşitul recesiunii, alta este realitatea. Vechile politici monetare nu mai au aplicabilitate, nu mai sînt sustenabile, industria financiară mondială se află la o răspîntie fără precedent, este asemenea unui balon uriaş, umflat fără control de fundamentalismul de piaţă, de expansiunea imperiilor bancare, a creditelor şi a dobînzilor exagerate, stoarse de la clienţii acestora. Alte voci vorbesc despre sfîrşitul unei perioade care şi-a luat startul după al doilea război mondial, perioadă fundamentată pe expansiunea dolarului ca monedă de referinţă internaţională, dar şi pe ascensiunea creditelor.” (Declinul avântului mondial). „Omenirea în paragină savantă” este cartea unei mari viziuni antropologice, este o lucrare valoroasă de antropologie culturală contemporană, în care spiritul analitic coboară de fiecare dată în nivelele profunde ale realităţii, pentru a susţine şi a întregi ADEVĂRUL DESPRE LUMEA ÎN CARE TRĂIM,  dar este  şi o carte a  unei mari deschideri către viitor, a deschiderii  unor orizonturi şi direcţii la care a ajuns pe baza culturii vaste pe care o deţine autoarea, a inteligenţei, a meditaţiei, dar şi a unei intuiţii pe care numai oamenii de mare valoare o au.

După prima lectură  pe care am făcut-o fără să las cartea din mâna, am simţit nevoia unei a doua lecturi, care a fost la fel de incitantă. De data aceasta relevante au fost adevărurile din nivelele doi şi trei ale lumii, ale Omului, ale Fenomenului uman. Câte idei, câte adevăruri  sunt foarte importante şi revelatoare în această carte! Câte lucruri nu are de Învăţat Omul contemporan din acest Eseu nesfârşit şi polisemantic al Mariei Diana Popescu! Privind retrospectiv, îmi vin în minte chipurilor marilor oameni pe care i-am întâlnit în viaţa mea,  Nichita Stănescu, Constantin Noica,  Părintele Nicolae Steinhardt, Ioan Crişan, şi alţii,  care mi-ai îmbogăţit sufletul şi viaţa. Acum, în această galerie figurează şi chipul foarte tânăr şi foarte frumos al doamnei Maria Diana Popescu, acest Rimbaud teribil al Eseului modern.

Recomand cu toată căldura această carte excepţională „Omenirea în paragină savantă”, rugându-i pe cititori să urmărească atenţi evoluţia acestui Gânditor de excepţie al vremurilor noastre, Maria Diana Popescu! Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru întâlnirea noastră spirituală, şi îi doresc să-i dea sănătate şi putere, pentru a ne mai da asemenea cărţi mari!

 Ştefan Dumitrescu, scriitor român propus pentru Premiul Nobel