Nume de celebritate în grafica lumii, Eugen Mihăescu debutează acum și că romancier. Încă o surpriză după multele cu care „ne-a obișnuit" de când a revenit acasă, după indelungile etape - artistice și de viață - pariziene, elvețiene, new-yorkeze. După ce a surprins că eseist și memorialist, iată că devine și - probabil - seniorul mondial al debutanților în proză beletristică. Romanul sau „Corina" este însă creat cu o mâna atât de sigură (e și mâna artistului vizual, desigur), încât în numai vreo sută de pagini desfășoară o poveste de dragoste frământată și zbuciumată, pe decorul câtorva țări și continente, și pe amplul arc de timp, contorsionat și el, care a fost a două jumătate a secolului abia încheiat. Dar este și povestea destinului a trei femei, din trei generații, ale căror vieți au fost schingiuite de un personaj memorabil de malefic, întruchipare parcă a Răului absolut. Adică, ne previne din capul locului autorul, „ceea ce veți citi este crudă realitate rostogolita peste bietele personaje". Parafrazând un titlu celebru, s-ar putea spune Dragoste în vremuri cumplite.

Este oare, prin această, cartea, una tristă, dureroasă, atroce? Și da, și nu, adică tot așa cum e viață. Căci este în același timp o carte peste care adie din când în când și un aer de tandrețe, de suavitate. De fapt, însă, o carte care trece dezinvolt prin viață și care cucerește tocmai prin impresia ei de sinceritate și veridic. Comparabilă uneori cu Vian, Sagan, Mihail Sebastian (scuze pentru rimă involuntară). Și nu este Corina una dintre prezențele feminine cele mai fascinante ale lui Sebastian ?

Deschiderea spațială și temporală a acestei - în fond - povești (dar cât de adevărată !) de viață este de o amplitudine la care nu s-au încumetat prea mulți scriitori români, iar celor ce au făcut-o le-au trebuit volume cu sute și sute de pagini (Constantin Stere, Petru Dumitriu). Naratorul Eugen Mihăescu se simte în largul și firescul sau la fel de bine și la București, și în Elveția, și la New York, precum un Cetățean al lumii care e la el acasă oriunde printre oameni. Nu e nici copleșit, dar nici nepăsător în față spectacolului lumii prin care trece, nu-l încearcă niciun complex, fie el de inferioritate ori de superioritate. După cum, descrie cu aceeași siguranță și naturalețe, din numai câteva linii, România primilor ani ce au urmat sfârșitului celui de-aAl Doilea Război Mondial, vremea regimului comunist sau cea a „tranziției" post-decembriste.