Câte cărți a citit, dar și câte versuri a scris acest preot, poet, om cu un har desăvârșit, dat de Dumnezeu! Dacă cineva nu crede în divinitate este deajuns să-l cunoască pe Dumitru Ichim și să se convingă că într-adevăr Dumnezeu l-a făcut pe om, după chipul și asemănarea Lui. Iar dacă nici atunci „Toma” nu crede, nu-i rămâne decât să citească din opera preotului și scriitorului Dumitru Ichim și să se convingă, pentru că despre opera lui se pot scrie tratate întregi de critică literară, filosofie, literatură comparată, teologie, semantică și semiotică, etc. Șlefuită perfect asemenea unui diamant cu multe fațete, opera lui este o permanentă sursă de inspirație pentru cei ce vor să citească, să-și primenească sufletul și să se clarifice cu sinele lor. Ea este întrebarea delicat pusă cu privire la cine este el omul-preotul-poetul creator, transpusă într-un mod firesc spre aceleași margini nemărginite în sufletul cititorilor ei. Nenumărate sunt cărțile scrise de preotul Dumitru Ichim, dar și mai multe sunt poeziile nepublicate până acum. Păcat că literatura română contemporană din țară sau din străinătate nu are timp să se ocupe de editarea integrală a operelor unor scriitori contemporani uriași, pentru că astfel ar fi reușit să-i impună atât în țară cât și în afara ei, dar nu cu forța, ci prin valoarea incontestabilă a scrisului lor.
Ca un fir roșu ce o străbate de la începuturile ei, din anii 1960 sau poate chiar și mai devreme când băietu’ Mitrel hoinărea pe dealurile Dărmăneștiului, căutând să-și găsească menirea și firea și starea și locul pe malul apei adânci, limpezi și curate a Lacului Bălătău, unde singurătatea și sălbăticia naturii se împreunau cu taina facerii lumii și a cerului, acela, cred eu, va fi fost locul („piciorul de plai”’) care l-a pecetluit pentru totdeauna pe Dumitru Ichim, cel care avea mai târziu să fie purtat prin Munții Neamțului la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, la Facultatea de Teologie de la București, pentru ca mai apoi să se stabilească tot într-un loc muntos și curat: Kitchner, Ontario, Canada. Iată deci, că nu este de mirare faptul că luând „drumul lui Cain” (Înlăuntru de spirală, p. 7) poetul se explică și se auto-explică „Prea mă mint în patru zări/ Și-n măsurile aceste” (Șoptire gotică, p. 22), se definește și se auto-definește cu fiecare poezie pe care o scrie iară și iară, „Rătăcind din oare-n oare” și întrebându-se în permanență cine este el în raport cu cerul, pământul și cuvântul (Binecuvântează-mi cerbii, p. 19) introducându-ne în această pace „în forme altfelului altfel” (Înlăuntru de spirală) - o construcție specifică ce revine și se regăsește în foarte multe din poeziile lui.
La această manieră de a scrie se adaugă în completare, regionalisme sau, mai bine zis moldovenisme cu un pronunțat caracter local (dește, prispă, bagdadie, clempuș, colbăit, culbeci, curechi, obială, huște, Frăsâna, șiștar, Osoi, țol, Stărpărița), cuvinte inventate (spunătorule, nuntitorule, iconit, înlogosizare, reîntulpinare, atotdemult - un cuvânt care te face să te gândești că nu poți să scrii sau să exiști în Dumnezeu decât în tăcerea Lui absolută, sau versul „Necunoașterii cuprins” - Catavasie, p. 17, care seamănă la fel de bine cu versul din aceeași poezie „Mi-a fost scris atotdemult”, sau „Viorindu-mi rând pe rând” - Catavasie), cuvinte cu iz de arhaic, unde practica inversiunii verbului cu auxiliarul acestuia din perfectul compus este predilect folosită pentru rațiuni de ritm, așezare, stabilitate a versului, a exprimării, sau de căldură ce iese din însăși topica folosită „Fostu-am ursit - cocor -” (Cenușa de frică, p. 23), cuvinte care odinioară începeau pe un ton așezat, tihnit și calm poveștile „a fost odată ca niciodată...”, care nu fac decât să adâncească și mai mult tonul poetic, de litanie, de liniște sufletească, de calm și de bine interior, de care cititorul de astăzi, mai ales, are atâta nevoie: „Și iar te rog altcume cu vântul în câmpie:/ Nu mă opri-n cuvinte și în așa să fie” (Înlăuntru de spirală), sau de exemplu „cetluit” în loc de pecetluit, sau „Sihăstrească-mă stejarul!” (Cerșind la poarta logosului, p. 14). Toate acestea creează acea atmosferă completă, de pace interioară, dar și exterioară în care pare că până și tăcerile asurzesc.
Spuneam că fiecare vers îl (auto)-explică pe el omul, el proiectat față în față cu el însuși, el cel care se desprinde uneori de propriul lui trup, detașându-se de el însuși, devenind alt personaj „”Eu am plecat de mine’’ (Înlăuntru de spirală) și care într-o bună zi se va prezenta în fața lui Dumnezeu (cea mai frumoasă și mai pură realitate) cu frică și cutremur „De-nchid în luturi geana, trezește-mă în crin,/ Și dacă tac în piatră înalțe-mă alunul,/ Eu sunt în două corpuri și totuși sunt în unul,/ Mi-e frică, mă cutremur de marea întâlnire/ Când s-o resoarbe spațiul în propria-i zidire,/ Când sta-vom față-n față ca ramura pe ape/ Și nu va fi departe și nu va fi aproape” (Înlăuntru de spirală). Acest om își preia cu seninătate corvoada poeziei, aceea de a căuta și șlefui mereu cuvântul, dar nu poate ajunge la perfecțiunea Cuvântului întrupat și zidit „Niciodată pentru Tine/ N-am găsit cuvântul rar” (Iarba îngerilor, p. 8). Zbaterea este un dat permanent de a ieși din sine, de a evada prin cuvânt „Celui zăvorât în sine// Cum să fac să te desferic?” (Iarba îngerilor), este căutarea perpetuă a Cuvântului primordial transpus mai apoi din Cuvântul ziditor, în Cuvântul scris. Ca o concuzie, aceasta este condiția umană a poetului față de măreția divinității creatoare, de necuprins cu mintea. Altfel spus, Dumitru Ichim este Zaheul zilelor noastre care ascultă porunca ce i s-a dat o singură dată pentru toată viața lui, anume aceea de a coborî din „frunzarul migratoarelor cuvinte” (Zaheu, p. 54).
Fiecare vers scris de Dumitru Ichim este un univers care se deschide în progresie geometrică spre alte universuri sau multiversuri. Astfel timpul pe care dorim să-l avem pare că este la îndemâna noastră, dar în mod paradoxal ne precede mereu, fiindu-ne cu un pas înainte, el pare că ne aparține, dar nu este niciodată al nostru. Singurul căruia îi aparține pe deplin și care l-a stăpânit și-l va stăpâni atât cât vor fi veacurile, este doar „nemitarnicul olar” (Nemitarnic de olar, p. 9) care a luat „țărână din pământ, l-a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață” (Biblia, „Facerea, Întâia carte a lui Moise” Cap. 2 : 7). Tot El îi va da, în final, ca o recompensă pentru rugăciunea și nădejdea transmise cu sfială din suflet, și poezia mult așteptată și râvnită „În ulcior e somn de gol/ Plăsmuire de olar./ Înflorește-mi în cântar/ Un cuvânt peste nămol” (Catavasie). Vis-à-vis de timp, sentimentul care devine aproape o certitudine, este că ceasul precis al acestuia este ronțăit mărunt, ros în sensul distrugerii ireversibile de anotimp (ca un fel de categorie opusă), adică de însuși timpul care se îndreaptă împotriva lui. Acest lucru se repetă la nesfârșit cu fiecare om care se naște pe acest pământ; acum este rândul lui Dumitru Ichim „Limpezește spre izvoare,/ Iarul meu spre-astfel de iar” (Nemitarnic de olar).
Filosofia paradoxală a lui Dumitru Ichim de a descoperi neînțelesul din înțeles „Ne-nțeles e înțelesul” (Presentiment, p. 9) se manifestă prin aceea că rămânem tot în interiorul acestui univers sferic și misterios, tăcut și de nepătruns, ceva care amintește de versurile lui Mihai Eminescu „Deși vorbești pe înțeles/ Eu nu te pot pricepe” (Luceafărul), fără însă a-l copia pe acesta, Dumitru Ichim se lasă antrenat de jocul influenței, dar și de plăcerea de a se scufunda deliberat, jucându-se cu versurile, cuvântul și noțiunile filosofice „Pretutindeni și în toate/ în nicicând și în niciunde,/ Ora fostă mă pătrunde.../ E în nufăr, e în poate?” (Presentiment, p. 10). Dar aceste realități de care poetul însusi se îndoiește cer firesc demonstrarea teoriei existenței, a ciclurilor de viață care se repetă „Timpuri și spații se repetă iară/ ... / Mereu a fost îl soarbe pe a fi” (Doare, doare timpul, p. 11), haosul (dar nu în sens de dezordine) va fi înghițit cu o sete nepotolită de repaosul atoate-stăpânitor, cu putere absolută, tăcut și misterios „Ca sâmbure de zi în anotimp de seară” repetat în fraza care aproape a devenit un leit-motiv biblic „”și a fost seară și a fost dimineață’’. Paradoxal, timpul însuși își trăiește propria lui dramă, fiind înghițit și absorbit cu un nesaț amețitor de propria-i pâlnie, a eclipsei, a lipsei de timp. Aceste două perioade bine stabilite (seară și dimineață) nu trebuie interpretate în niciunul din ambele cazuri ca fiind limitate strict la cele 12 ore, ele au sensul nedefinit al măreției orelor cosmice, al ciclurilor existențiale ale universului, pentru ca apoi, convingeri sau dubii exprimate prin zvârcoliri, „Negări de răsărit și de apus”, să fie toate raportate la o singură entitate deplină „În dreapta e cuvântul tău nespus” (Doare, doare timpul). În imensitatea existenței aceste unități de măsură nu înseamnă nimic, deoarece „Mințit pe hârtie/ De timpul stăpân,/ Nici anul nu este/ De-ajuns de bătrân” (Eclipsa de timp, p. 18).
Cu o formație de preot dar și de poet, Dumitru Ichim își permite ca pe lângă explicații date unor categorii teologice, să dea Sfintei Treimi una dintre cele mai clare și mai frumoase definiții lirice, plecând tot de la Cuvântul ziditor, creator „Întreit în formă, cugetat în stâncă/ Mai presus de grâne sinele se-nalță” (Prea torsul de liniști, p. 11) pentru ca pe de altă parte, același poet să-și permită în aceeași poezie să facă jocuri de cuvintele, să creeze cuvinte noi pentru rațiuni de prozodie, dar și pentru frumusețea, căldura și inefabilul textului.
Transpare din scrisul lui o anumită sfială și curățenie sufletească moștenite de la părinții lui de la țară. Dintotdeauna, din pioșenie, credință profundă și respect față de Dumnezeu, țăranul român a pus icoanele mai sus pe perete, ca să-și ridice ochii la ele cu o anumită evlavie considerând cele sfinte mult mai presus de el, ca om și ca muritor, într-un loc absolut curat, oarecum mai greu accesibil. Icoanele au fost întotdeauna încadrate de ștergare albe, țesute în casă de mâini pricepute și cusute frumos cu ațe viu colorate, cruciulițe sau în diverse alte stiluri „Din patru-mpunsături de ac/ S-au născut fluturii verzi pe prosop./ Aliniați aripă de aripă, mă opresc parcă/ Să merg în codrul de arnici” (Prosop țărănesc, p. 20). Acesta a fost sufletul curat al adolescentului de douăzeci de ani, care atunci când a plecat de acasă a luat cu el „de sub grindă”, păstrând viu în amintire pentru toată viața lui, „Prosopul țesut din razele lunii” (Prosop țărănesc). Cine își mai permite astăzi să mai scrie într-o astfel de manieră? Cu siguranță numai un poet cu mare har cum este Dumitru Ichim, dar și un cunoscător perfect al limbii române „Unu-ndătinat în har/ Întomna adus aminte.// Ipostas mințea în ape/ Cel adânc și nepătruns/ Și mereu ne-am tot ascuns/ Și-n departe și-n aproape” (De-a v-ați cuvintele, p. 10) care, așa ca în joacă, se folosește, firesc și natural, de categorii filosofice „Ne strigam încetișor/ Numai melcii să ne-asculte.// Am ajuns în cel ce minte/ Codrul jocului ce-a fost; Ne strigăm fără de rost/ Și-ntre noi numai cuvinte...” (De-a v-ați cuvintele). Iar de aici, până la peisajele cu iz de patriarhal și pace moldavă ce amintesc de liniștea pe care ți-o inspiră Sara pe deal a lui Mihail Eminescu, „Mugurii treziți pe creangă/ Erau slove de minei,/ Sfinte sub altar de tei/ Ca în munte o talangă” (Seara cuvântului, p. 20), de „”codrii lui de aramă’’ din Călin (File din poveste), „Nu e semnul de aramă/ Însă prin frunzarul crud/ În departe mă aud/ Clipei foste să cer vamă” (Seara cuvântului, p. 21), până la localizarea într-un timp ancestral al Mioriței ce aduce în fața ochilor mitul cosmic al mirelui și miresei (înlănțuirea copacului – gândul –, cu pădurea - psaltirea) „Acea vreme-avuse mire/ Pe niciunde sau nicicând,/ Un copac era un gând/ Și pădurea o psaltire.” (Seara cuvântului) și al Măicuței bătrâne, cu brâul de lână, descrisă sau evocată cu finețea firului de borangic „Pietre-i smuls-am stea,/ Iar din lacrimi slabe/ I-am țesut podoabe,/ Dorul din rărunchi,/ Uite-i scris în unghi” (Meșterul Manole, p. 130), nu e decât distanța unei clipe cosmice între un prezent dubitativ, dar palpabil „Și era și nu era.../ Sălcii îți domneau pe păr” și un trecut exprimat în viitor, descris cu sensibilitate în inefabilul credinței în cuvântul existent din veacul veacurilor „Peste tot atottârziu/ S-a-nserat demult cuvântul” (Seara cuvântului). În umila lui condiție de poet „rămas fără cuvinte/ Când glasul orb te bănui” (Hieroglife din înflorirea dintâi, p. 25) rugăciunea permanentă este „Ajută regăsirii mele” (Hieroglife din înflorirea dintâi, p. 25) „Și dă-mi vederea-n schimb măcar” (Adânc dinspre nume, p. 26), pentru „jocul de-a v-ați ascunselea prin cuvinte” (Joc de cuburi, p. 29).
Dar în ciuda acestei încercări permanente de găsire și regăsire, de a-și răspunde la întrebări fundamentale care, în pofida unor studii aprofundate, rămân tot la nivelul întrebării „Din ce zero-ncepe a?” (Din ce zero-ncepe a, p. 24), din ce tăceri s-a născut unu, de unde a apărut el ca om, deși nu a cerut acest lucru nimănui, din „a fi sau a nu fi?”, Dumitru Ichim ajunge la concluzia că și el însuși ca ins în sine este tot un punct de pornire, asemenea tuturor oamenilor care s-au născut înaintea lui și a celor ce se vor mai naște și de acum încolo, el contopindu-se cu acel a originar, care inițiază mișcarea de rotație a nimicului imuabil înspre un neant, pentru a ajunge la cuvântul care este singurul ce poate să treacă lin de la o stare evolutivă la alta, în veacul veacurilor, până „când omega va-nnopta” (Din ce zero-ncepe a, p. 25), iar cele nouă cifre vor fi din nou înghițite de zero, intrând în trupul alfei. Cel ce va rămâne până la sfârșit va fi ca și la începutul veacurilor tot cuvântul plutitor peste abisuri, care se va întoarce în sinea prea-adâncului și a prea-înaltului lui, oferindu-i poetului punctul de sprijin, fără de care el ar înceta să mai poată păși în sine, neputându-se regăsi niciodată în măreția cuvântului alfa.
Pornind de la aceste considerații, Dumitru Ichim părăsește tonul grav al genezei, preferând auto-proiectarea în oglinzi paralele care îi multiplică imaginea într-un joc serios de negare completă „Niciodată lângă este” preferat unei îndoieli permanente „Totdeauna lângă oare/ Un alt eu de lângă mine// ... // Și sunt doi care se luptă/ Eu cu eu, mine cu mine” (Binomul oglinzilor, p. 31). Episoadele de viață și personajele încep să defileze unul căte unul: icoana sfăntă a bunicii, inocența primei iubiri cu fata care i-a zâmbit pentru prima oară și căreia i-a trimis flori tot din grădina bunicii, moartea acesteia din urmă și practicile locului în astfel de momente, părerile de rău pentru cei dragi și plecați dintre noi care au tras obloanele peste ei, nemaiputându-ne auzi și vedea vreodată, moartea tatălui său, jocurile copilăriei, amurgurile încărcate de mister „Cu basme de cetini și grai de rășină” (Ora căprioarelor, p. 38), primele încercări serioase de debut în poezie de la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, visurile lui de adolescent, ochii mirați cu care redescoperea preschimbarea naturii cu cireșul înflorit, florile și seva cu care ar fi vrut să se contopească într-o aspirație de viață nouă ce mai târziu avea să ia locul unei flori preferate întruchipată în delicata orhidee, tăcerile ascunse în frunzișul toamnei, colindele cu stele dintr-un târg uitat de lume, cu case mici, așteptarea veștii că Fecioara l-a adus pe lume pe Iisus „Scriind glas de prooroc:/ Că Fecioară/ Stea pogoară, Că prin Maică-o să coboare/ Prin Prea Sfânta Născătoare,/ Ca prin norul/ Unde rază meșteră/ A-nflorit o peșteră/ Iisus Mântuitorul.// ... Pruncul meu și-al Domnului/ Dormi tot raiul somnului./ Nani, nani, Prunc al meu/ Lumina din curcubeu!/ Luna-și strânge penele,/ Dormi și-nchide genele./ După ce-a trecut chindia/ Astăzi s-a născut Mesia.” (Cântec de leagăn în noaptea de Crăciun, p. 43), sărbătoarea Paștelui cu sfințenia Vinerii Mari, ramuri de sălcii cu mâțișori, denii, ouă roșii, pască, ghiocei, hăinuțe noi, „începutul nelumit de ființă” (Ou de Paște, p. 143). Amintirile continuă cu imaginile propriilor lui copii (Matei, Elu, Victorița, Theo) în așteptarea febrilă a lui Moș Crăciun sau cu amintirile în care el, Mitrel tatăl, își ținea copii pe genunchi, asemenea bunicului din basm, jucându-se cu ei. Veselia aceasta este molipsitoare, are un ton de nostalgie, de copilărie trecută, niciodată uitată. Copilul Mitrel, tată acum, se vede ca un altfel de Nică Apetrei, care cățărat prin pruni sau meri în floare, auzea, din vale, vocea mamei lui care-l striga îngrijorată. Altădată copii se jucau simplu, doar că acum, adult fiind, Dumitru Ichim își vede mirarea aceea a lui de copil, la ceea ce nu-și putea explica pe atunci. Toate acestea împreună cu uimirile lui i-au rămas vii în amintiri, până în momentul în care a scris aceste versuri, ce-i vor rămâne, cu siguranță, mereu în suflet. Ochii privesc departe și poate chiar o lacrimă alunecă, fără de voie, pe obraz. „Și erai acasă așteptând colindele, Irozii, cântecele de stea și atâtea și atâtea datini și obiceiuri” (Din vremea așteptărilor, p. 139). Elocventă în acest sens și plină de puritate este amintirea Crăciunului pregătit minuțios, așteptat în casa părintească „Perdelele miroseau a ger, casa era primenită, masa plină de bunătăți” (Din vremea așteptărilor). Fie că sunt scrise în vers sau în proză, aceste amintiri sfinte, pe care Dumitru Ichim le păstrează cu mare grijă și nealterate, nu sunt decât miniaturile lui de suflet, pe care el le va ține cu sfințenie și neprihănire în toată ființa lui.
Vorbim deja de viața de dincolo de ocean, din Canada, dar constatăm că rădăcinile românești, credințele și eresurile cum este cel cu broasca urâtă și bătrână (discuția se cam evită în comparație cu Maica Precista ca mamă a lui Iisus, în sensul că în literatură nu se prea vorbește de broasca-mamă, așa cum nu se pomenește nimic despre mama lui Iuda), mitul morții oprit doar de taina botezului, vin în versurile cu influență clar folclorică la Dumitru Ichim din faptul că el vede și percepe totul în jurul lui cu sensibilitatea sufletului de poet și curățenia omului născut la țară, nedistorsionat de civilizație și care a rămas și va rămâne până la sfârșitul zilelor lui cu bunătatea și smerenia preotului care a fost hărăzit de Dumnezeu.
Dumitru Ichim înțelege lumea cu alți ochi decât noi ceilalți pământeni și ne propune, fără a fi invaziv, percepția lui curată pe care noi, cei de azi nu mai avem timp să o realizăm „Maica Domnului ca iasca./ Și atunci apare broasca: Sunt urâtă și bătrână/ Ca o părăsită stână./ Văd că frica te îngaimă/ Și te zbați din spaimă-n spaimă/ Pentru leac ca să te scape / Taina ce-i ascunsă-n ape./ Moartea e ca titirezul/ Ce-l oprește doar botezul./ Ascultă bătrâna broască:/ El se naște să ne nască/ Și-o să moară spre chindie,/ Moartea Lui să ne învie./ Și eu-s mamă și am prunci/ Hoinărind prin smârc de lunci/ Sau pe unde luna stă,/ Dar tu Maică Precistă/ O să naști când trece norul,/ Lumii pe Mântuitorul./În freamăt de brazi și fagi/ Vor veni păstori și magi/ Și toți îngeri din genunea/ Care-a odrăslit minunea,/ Lerui, Doamne, lerui/ Tu ești taina cerului / Diamant de adevăr:/ Floare dalbă-n flori de măr.// Și-i răspunse Maica-n graiul/ Ce păstra-n mireasmă raiul:/ Azi în noaptea de Crăciun/ Lacrima mi-ai șters și-ți spun/ Binecuvântată, broască,/ Trupul tău nu putrezească!” (Colindul Maicii Domnului, pp. 56-57).
Ca o încheiere, am putea spune că citindu-i opera, poezia lui Dumitru Ichim este înnăscută, iar nu făcută pentru că în ruga lui permanentă, în dialogul lui zilnic cu Dumnezeu, „cu îndrăznire și fără de osândă” el este cel ce poartă cu sine, cu frică și smerenie „Nu vorba, ci spusul/ ce Tu l-ai pus în mine” (La poarta lui Omega, p. 70).