Să ne aducem aminte de Eminescu nu doar pe 15 ianuarie şi pe 15 iunie, ci în fiecare zi. Poetul „nepereche", cum avea să-l numească George Călinescu, cel care a dat măsura geniului creaţiei româneşti, ca valoare absolută, înscriindu-se, după aprecierea lui Tudor Vianu, alături de Dante, Goethe, Shelley, Hugo, în galeria valorilor universale, Eminescu este sărbătorit an de an. Cel mai mare scriitor român pe care l-a ivit pînă acum timpul - Mihai Eminescu - aşa cum scria şi Nicolae Iorga în 1909, se deosebeşte de toţi scriitorii vremii sale şi prin aceea că „opera lui întreagă n-are nici cea mai slabă măsură şi sub niciun raport caracterul local, provincial, ci numai caracterul general românesc". Poate cei care, în scrieri lamentabile, i se adresează cu „Badia Mihai", de parcă ar fi tras împreună brazdele eternităţii literare, nu ştiu că Eminescu a intenţionat să scrie o gramatică a limbii sanscrite (limba veche a popoarelor indo-europene), că a preţuit cultura şi filosofia clasică, abordînd idei platoniciene. Că preocupările sale au fost să găsească cuvintele care exprimă adevărul, iar creaţia lui să pună în evidenţă adevărurile vieţii şi ale sufletelor omeneşti. Una dintre ideile frecvente în lirica eminesciană este aceea potrivit căreia, prin formele nepieritoare ale artei, omul reuşeşte să învingă vremelnicia exixtenţei sale şi chiar eternitatea timpului: „numai poetul/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/ Trece peste nemărginirea timpului..." („Numai poetul"). Eminescu rămîne, în acest sens, ca un Orfeu modern care - prin cîntecul lirei sale poetice - însufleţeşte imaginea Euridikei dispărute în împărăţia umbrelor eterne.

Cultura fiecărui popor are un ceas al ei, ceasul unic în care spiritul atinge lumina. Acel ceas este irepetabil, cum pentru noi este/fi-va ceasul Eminescu. Nu vom mai avea un Eminescu, cum nici celelalte culturi nu vor mai avea un Shakespeare, un Goethe. O sută şaizeci şi unu de ani de Eminescu înseamnă eternitatea culturii mari. Da, îl sărbătorim în fiecare an pe Eminescu, dar continuăm să rămînem descoperiţi faţă de el. Cu toate reuşitele în cercetare, critică şi istorie asupra-i, sîntem vinovaţi în ceea ce-l priveşte. Bunăoară nu-l cunoaştem în întregime, apoi nu-l facem cunoscut în întregime, pentru că nici măcar specialiştii nu-l cunosc în întregime sau nu vor să ni-l facă în întregime cunoscut. Ediţia „Perpessicius", interpretările de ansamblu ale lui George Călinescu, plus altele, oricît de strălucitoare însemnări, „sînt tot una cu a se reduce la cunoaşterea Mioriţei prin Alecsandri" (C.Noica). Nici manifestările mai mult sau mai puţin scolastice desfăşurate cu acest prilej nu dezvelesc suficient personalitatea lui Eminescu şi moştenirea fără seamăn pe care ne-a lăsat-o aGENIUl EMINESCU, un geniu de care n-au avut parte alte culturi. Eminescu nu este numai un mare poet, este CONŞTIINŢA culturii noastre, care se înscrie de la sine în fiecare vîrstă, în fiecare generaţie, intrînd în alcătuirea noastră pentru totdeauna. Ce ştie generaţia prezentului despre poetul nepereche, născut în urmă cu un secol şi jumătate? Cîţi dintre noi mai comunicăm adevărat şi sincer cu Eminescu? Cum mai este receptat astăzi Eminescu? Dascălii mai trezesc destul interes pentru opera sa? Îl mai citim, îl recitim sau l-am părăsit în favoarea literaturii de conjunctură? Ciţi tineri ştiu azi că Eminescu a tradus prima parte şi cea mai grea din „Critica raţiunii pure"?

Eminescu trebuie cunoscut în toate ipostazele: de traducator şi de om de cultură desăvîrşit, nu doar din comentariile învăţate, din grabă, pe de rost. În cele de publicist şi prozator, în dublă natură: de „gînditor la problemele ultime", unde nu încape loc decît pentru elegia marii poezii, dar şi în ipostaza de om cu faţa spre realitatea timpului său, cu interes pentru istorie, pentru limba noastră, pentru realităţile economice ale timpului, pentru statistică, pentru lumea în marginea ei, pe care s-a străduit să o lumineze cu Luceferii şi cu arheii săi, încît Eminescu trebuie să fie astăzi mai actual decît oricînd. Trebuie cunoscut şi adevărul despre „sacrificarea" geniului. Întîlnirea cu Eminescu, „românul absolut", cum îl numea Petre Ţuţea, nu trebuie lăsată a fi numai o chestiune de exactitate anuală, ci una de vibraţie naţională. Să ne amintim nu doar în ceasul cardinal de „Atât de frageda Floare albastra" de pe „Lacul" infiorat de undele nemuririi. Să batem mai des „La curtea cuconului Vasile Creangă", în conştiinţe cu ecuaţia elementară a „Dor" -ului de Eminescu, salvînd geniul de uitare, aşa cum pe Faust îl mîntuise nu credinţa sau isprava ştiinţifică, ci indurarea lui Greetchen. Pentru că trecerea geniului prin lume a lăsat, ca şi trecerea lui Hyperion, o dîră de lumină în „cercul nostru strîmt".