Publică în volum, în antologii, în reviste de specialitate, participă la festivaluri naţionale, cîştigă numeroase premii ca epigramist, evoluează spre viziuni teziste, infuzînd genului doze substanţiale de realism şi de psihologism. Ca un coleg implicat, este parte la întîlnirile „Academiei Libere Păstorel”, are peste 130 de studii publicate, este recunoscut şi inclus în bibliografii ale unor instituţii internaţionale de prestigiu. La antipod, Gheorghe Bălăceanu este psiholog la Centrul Regional de Sănătate publică şi, culmea, face artă înaltă, adică pictează pe medalii de aur, pe titluri de laureat,  pe zeci de premii, are sute de picturi, este preşedintele Asociaţiei Artiştilor Plastici Ieşeni, fiind unul din renumiţii pictori ai prezentului. Demersul său analitic şi ilustrativ, în registru comediografic, încărcat semantic de suculenţa ironiei intelectuale, de sarcasm şi revoltă, invită, prieteneşte vorbind, cititorul la dialog. Capitolele cele mai impresionante sînt „Comentînd printre catrene” şi „Umor pe strada umorului”. Desigur, cartea în întregul ei alcătuieşte un aliaj de forţă expresivă şi de largă respiraţie. Psihologul Gheorghe Bălăceanu îşi revendică prin carte meritul „inversării tehnicii psihanalitice”, renunţînd la „metoda verbală a explicaţiei„ simbolizată de „divanul freudian", orientează personalitatea cititorului spre acţiunea spontană a comicului, pe care o consideră mult mai grăitoare şi mai eficientă în plan psihoterapeutic.

În contextul literaturii române, genul umoristic este o coordonată aproape omniprezentă. Dovadă numărul crescînd al autorilor care se întrec în a reda cît mai plastic, mai cu umor, aspectele provocate  de regimul de libertate totalitară. „Umor pe strada lui Păstorel” are o importanţă deosebită, volumul îmbină expresivitatea literară cu umorul unor imagerii pline de viaţă şi de învăţături, inspirate din realităţile timpului, este o formulă gata să revoluţioneze zîmbetul cititorului: „Secretul succesului în afaceri : E-o ştiinţă, nu e moda:/ Reuşeşti să faci avere,/ Când aplici corect metoda/ Ridicării la putere.” Bănuiesc, scopul autorului fiind aflarea  unei modalitate diferite şi atrăgătoare, astfel ca spectacolul comic al textelor să îngăduie întrezărirea viziunii stilizante şi moralizatoare despre lume şi viaţă. Prin urmare, nu e surprinzătoare încondeierea unor demagogi, uzurpatori şi leneşi care trăiesc din banii publici, politicieni incompetenţi, evident Gheorghe Bălăceanu urmărind finalitatea estetică, angajarea morală şi civică, dar şi terapia prin intermediul umorului: Umorul: Umorul e, în fine,/ O treabă cu dichis:/ Cu cât o faci mai bine,/ Cu-atât te faci de râs!” Citind cartea  constaţi că umorul este cea mai bună dintre realităţile posibile. Autorul se întrece cu adevărat în a reda cît mai plastic deformările societăţii pe care le-a provocat regimul de tranziţie. Asemenea celorlalţi autori, Gheroghe Bălăceanu propune o altă realitate, una mai „adevărată” decît cea pe care o cunoaştem cu toţii. La capătul lecturii ai sentimentul că a oferit ceva, poate cel mai profund şi mai bun lucru pe care-l posedă: creaţia. Fiind psiholog de formaţie, generează o atitudine sobră, unde rigoarea, limbajul colorat cu sarcasm bine dozat, dar şi arcul întins spre conştiinţa unui destinatar avizat, se configurează stilistic prin cultivarea formulei sentenţioase: „Unui epigramist chefliu: Când ruginie frunza cade/ Şi razachia umple crama,/ O sorbi cu foc cum bine-ţi şade,/ De ţi se-mbată epigrama!” Unele catrene, însoţite de comentarii explicite se definesc prin ţinuta polemică, prin  valorificarea expresivă a oralităţii, prin cultivarea ironiei, a sarcasmului ori a caricaturii, prin instrumentarea insistentă a interogaţiei retorice şi a antifrazei.

Gheorghe Bălăceanu demonstrează prin calitatea scriiturii că umoriştii nu sînt fabricanţi de palavre, ci producători de valoare literară care-şi merită locul pe care-l ocupă.  Majoritatea compoziţiilor sînt ciocniri de anvergură între tabla de valori auctorială şi spectacolul contemporan, pe care autorul se simte îndreptăţit să-l modeleze prin judecare:  „Omagiul tinerilor, conducătorului iubit: Cum iubeşti ai ţării fii/Şi atât de mult îţi pasă,/ Îţi dorim ca noi să fii:/ Fără bani şi fără casă!” În acelaşi timp apar ca produs al impactului dintre scriitor şi cotidian, vădind cel mai adesea simptomele maladivului politic şi social, alteritatea clasei politice, senilitatea morală, ignoranţa, stîngăcia travestită în veşmintele valorii. Din aceste confruntări s-a născut umorul de pe strada lui Păstorel, miezul lui poartă însemnele unei tensiuni interioare, aproape echivalentă cu aceea din care se naşte poezia. Instrumentarea între idee şi limbaj, lucrul cu virtuţile oralităţii, efectul de bazorelief al umorului obţinut prin scenografierea comportamentelor, metehnelor, carenţelor, imoralităţilor, obiceiurilor proaste, artizanarea rostirilor sarcastice, dimpreună cu mesajul transmis, plasează recenta creaţie a autorului în zona perenităţii. Va asigur dragi cititori, autorul nu s-a „făcut din plin de rîs” cum afirmă post-faţatorul, ci ne umple de rîs cu rîsul său de pomină:  „La preot: Văzând ce dive stau cu rândul,/ Îngenuncheate, în delir,/ Pe dascăl îl cam bate gândul/ Să-şi ia şi el un patrafir.”