În inversiunea copernicană a speţei, poetul Gheorghe Sârbu devine savantul liric care poate fi decodat nu numai din aria cercetărilor ştiinţifice controlabile, ci şi din fenomenul în sine al creaţiei poetice, unde poate fi observată cît de epigonică îi este cunoaşterea. Paralel cu înflorirea cercetărilor şi cu o anume elasticizare a sensibilităţii sufleteşti, însăşi ideea de artă proprie a evoluat, cîştigînd, pas cu pas, în amploare şi în profunzime. Spiritul poetului dirijează selecţia stărilor lăuntrice. Operaţie cu rol capital pe faţa poemelor, căci tensiunea sau sensibilitatea devin tot atît de valoroase ca şi alegerea temelor şi exploatarea lor. Poetizarea existenţei, odată întrezărită şi conturată, se dovedeşte rodnică, înconjurată de un prielnic cîmp sufletesc şi ştiinţific. Împins de o secretă afinitate spre ştiinţifizarea lumii, trăieşte calculat şi bine dozat registrul liric propriu, preţuindu-l ca atare, sub aspectele majore. Aduc în discuţie pe filosoful Nietzsche, la care ideea în sine era întovărăşită parcă de un regret şi aureolată de un vis. Tot astfel, liricul este pentru Gheorghe Sârbu apanajul unui trecut romantic, al unor regrete, motive, atitudini, tristeţi, idealuri poetice de mare sensibilitate. Poetul-savant supravieţuieşte în ipostaza „omului cu ceasul în mână", interesul sau dezinteresul pentru moarte încetează pe măsură ce aceasta îi oferă fantasticul ca armă de luptă: „apropie ceasul când zborul/ este pregătit să ni-l luăm,/ cele să ni le hurducăm/ să ne iu hu dar lasă storul/ pe calea lactee este prânz/ iute cât mai iute iubito/ rază starea ce ţintirim, go/ întâiul cât joacă rol de mânz/ real deliciu mersul pe jos/ nu-i ţipenie de om pe-aici/ ce boreal ştii să mă furnici/ ce boreal dar şi ce zelos..."

Aflat într-un anume ceas greu, prizonier al îndepărtării faţă de existenţă ca materie, încearcă din răsputeri să amîne clipa-ghilotină, umbra vieţii parcă îl amăgeşte cu uşurinţa cu care umbrele de pe peretele peşterii platoniciene amăgeau sub-pămîntenii: „...aştept să mă vindec/ de cancerul pulmonar/ ninsoarea-i o armie/ s-a votat unicameral/ ce pas în faţă internetul/ cursorul îl am pe ghici/ cine mai ştie de Descartes/ la ord zilei matrimonialele/ suntem morţi fără cancan/ hip hip ura hip hip ura".

Punerea în vers a sensibilităţii prin inventarierea trăirilor, scoaterea lor în evi-denţă cu ajutorul limbajului vertical şi al metaforei, presupun pentru poet, înainte de toate, ieşirea din cadrul ei, adică distanţarea, ca şi condiţie elementară pentru obţinerea punctelor de reper, necesare scrierii poemelor. O inerţie teribilă sau poate tradiţională a receptării a ceva nou ajută la decodificarea adecvată a mesajului poetic. Îmbinarea inextricabilă între poetic şi ştiinţă, prin căderea în poezie, vine odată cu acumularea a tristeţii, a regretului, dar, speranţa i se arată pe drum, îl caută prin auzul cuvintelor, prilej de a-şi reface echilibrul sufletesc, sigur pe sine, lasînd mai apoi loc presimţirii unui sens adînc: „licoare dătătoare de viaţă/ floreta ta printre două şoapte/ ori clipele ce trăim din apte/ori spiritul ce-n vreri ne agaţă/ vin să ne spună pe răboj de stea/ nimic altceva nu are faţă/ nimic din şir însemne de şansă/ nimic contrapro şi, - fler eu fler ea/ stăpânim întregul ea răsucea/ eu presucea de castani şi urbe/ ori totul din măiestrite curbe/ stil per stil plutea pluteau plutea-vor/ omul în timpul său rană,- este/ o pensă de iubire,- celeste". Flash-uri derulate rapid, ceva din arta colajului, instrumente ale deghizării metafizicii în artă, iată, sufletul poetului este tot atît de poetic pe cît de îmbibată de gîndire şi ştiinţă este existenţa sa: „laptele mamei prelucrat aici/ întru noianul de cifre litera/ cu oxigen am numit pădurea/ întâiul născut al naturii mari/ tatăl meu soarele după IQ/ dincolo de linia de sosire/ ca şi până la linia de sosire/ se ocupă de educaţie/ ghicesc în palma copacului/ puteam să cresc drept dacă/ cel care m-a sădit s-ar fi locuit/ scrie în linia aceea cu apendice.."

Găsesc în această comunicare lirică fioruri aproape ermetice, care nu se lasă spuse pînă la capăt, poetul nu comunică o imediateţă a trăirilor, ci vibraţii de dincolo de reprezentare şi conştiinţă. Cititorul unei astfel de poezii devine prizonierul puterii ei circulare, înţelegerii fiindu-i necesară o mlădioasă capacitate de viziune. Registrul liric, sub mantia căruia se strîng vibraţiile sufleteşti, recompunînd un vast dar secret organism, comportă arii de diversă amploare; scoaterea în relief a unei trăiri sau a alteia presupune o raportare a detaliului la întreg, o ridicare pînă la presimţirea sin¬tetică. Trebuie să-ţi fi însuşit oarecare metodă a planării peste amănunte, dacă ar fi vorba să cuprinzi cu sufletul şi cu mintea notele aces¬tor diversificate arpegii poetico-ştiinţifice. Poemele savantului Gheorghe Sârbu nu sînt o plăsmuire desfăşurată ca atare, programatic, ştiinţa scrierii lor urmează axa unei creşteri lăuntrice de seve, a unor rădăcini crescute din cuiburi de lumină, de unde îşi adună, măsurat şi vămuit lirismul. Ca o făptură stranie din marele şi umbrosul basm al vieţii telurice, poetul recoltează fără să vrea în esenţa nucleică a volumului, ca patrimoniu unitar, un mesaj inedit al geografiei sufleteşti, cu accente, atitudini, petale vizibile, invizibile, dar şi rînduri - rînduri de sepale brumate de măreţia firească a unor boabe de rouă: „darurile tale străvechi/ se încăpăcesc des împrospătate/ cum ziua schimbă noaptea şi invers/ aceloraşi cărări/ câte lucruri inedite/ despre tine pot spune cu şarm/ prefer însă puţinul adevăr/ ce le răzbate/ nu zâmbetul tău floare în/ floare de ucise chemări/ şi nici unduirea şoldurilor/ tale fiord cu cobiliţe/ mai mult efect au realizez/ insondabila stare repausul/ felinei înainte de a se înfrupta/ cer şi pământ împreună"

Venind de la confluenţa ştiinţei cu poezia, acest scriitor impresionant atrage atenţia în mod special asupra tratării eternelor teme, în care implică valori de lumină şi de umbră, conferind liricului un alt suflu de viaţă şi de mişcare. Poetul Gheorghe Sârbu concentrează atenţia cititorului asupra modelajului puternic-expresiv al cadrelor poetice, sugerează concentrarea intelectuală în contrast cu mijloacele artistice folosite, se mişcă lejer într-o sferă largă, prin raportare la Univers, viaţă, moarte, iubire, într-un microcosmos propriu, atunci cînd îşi încondeiază eul. În oricare din aceste ipostaze, tonul rămîne aproximativ acelaşi, arareori ridică nota, cerută de diapazonul lăuntric, uneori abstract, alteori concret, sporind sau reducînd intensitatea imaginilor şi adăugând o nouă prospeţime la ceea ce este deja cunoscut în poezie.