În fine - am exclamat cu sufletul „nins aspru", întorcînd ultima filă însemnată cu cifrele 243-244 a cărții semnate de Ion Iachim - a apărut și un roman la înălțimea valoroasei, impetuoasei, vastei, teribilei memorialistici-mărturisitoare a pătimirii românilor („literatura arestată" - am numit-o eu inspirat de subtitlul revistei „Memoria")! Ce de pelicule cinematografice zguduitoare ar fi inundat trezitor lumea contemporană dacă ar fi existat o duzină de cineaști români patrioți precum Nicolae Mărgineanu! Cîte obrazuri groase, de mult dezobișnuite a roși, n-ar fi crăpat de rușine dinaintea unor prelucrări artistice orbitoare, impecabil documentate, ale cruntei realități „istorice" abătute înadins la jumătatea secolului al XX-lea asupra unui popor european care-și poate dovedi „cu asupra de măsură" originile, dăinuirea, inteligența, bunătatea, idealurile pașnice precursoare creștinismului?!...

Desigur, trebuie s-o înțeleg pe consoarta mea, îndeajuns încercată în lecturi - de regulă, ea este și prima cititoare a paginilor mele date publicității în ultimele două decenii! - care a pus temporar deoparte cartea lui Ion Iachim, citită pe jumătate: „prea multă cruzime!" De asemenea, empatizez cu uimirile întrebătoare ale unora dintre tinerii care au comentat cvasiunanim cînd le-am prezentat doar o mică parte a mărturisirilor apărute după 1989: „e îngrozitor, dom᾽ profesor; cum a fost cu putință așa ceva?!" Ca apogeu al unor asemenea reacții subliniez din capul locului: normale, notez în acest preambul și exclamația cuiva, după o mică expunere de-a mea la un cenaclu, pe teme istorice și de actualitate economico-politică: „cum de mai puteți dormi liniștit știind asemenea lucruri?!"

Într-adevăr, îți trebuie nervi oțeliți și ceva din liniștea împăcată, smerită, a bravilor pustnici ostenitori în rugăciuni necurmate pentru iertarea tuturor relelor de pe pămînt spre a sorbi fără vătămare sufletească, pînă la ultima picătură, licoarea otrăvită, pe de o parte, a veștilor cotidiene special triate ca să deverseze în conștiința și în subconștientul „publicului țintă" 90% calamități și amenințări, iar pe de altă parte, pe aceea a realităților oribile ale trecutului trăite ori împărtășite de ființe absolut credibile: bunici, părinți, frați, surori, prieteni... Estetic abordată și îndelung dezbătută, problematica transpunerii literare a unor asemenea experiențe aparține (neo)realismului - nu neapărat așa-numitei „estetici a urîtului", ori așa-zisului „naturalism", ambele procedee artistice în mare vogă odinioară, după cum consemnează istoria literaturii. Detașarea la parcurgerea unor asemenea pagini se poate obține prin antrenament intelectual și prin rugăciune, iar abia cînd acestea nu sînt posibile, prin abandonarea / evitarea speciilor cu pricina. În treacăt fie adăugat: „Viețile Sfinților" cuprind un număr foarte mare de mărturii grozave privitoare la torturi și tentative diavolești de a-i determina pe creștini la apostazie, iar tratatele istorice sînt pline de felurite evenimente nenorocite, de la atrocități genocidare pînă la căsătorii politice terminate nefast...

Pentru a intra în cunoștință de cauză în miezul realităților istorice de la care pleacă Ion Iachim în trilogia sa dedicată jertfei ostașilor români pe frontul de est, ca introducere la comentariul celui mai proaspăt corpus narativ al acestei trilogii, romanul „Ninge aspru la Cotul Donului"[1], voi rezuma tragedia din 1942-1943 folosindu-mă chiar de două capitole ale cărții, anume de cel de-al XIII-lea, intitulat Istorie (pură) (cf. pp. 108-117) și de Capitolul XVII: Eu, de la un timp, nu privesc bolta cerească (cf. pp. 139-144).

În vara lui 1942 douăzeci și șase de divizii românești au luat parte la cucerirea Crimeii împreună cu aliații germani, unguri și italieni - era prețul cerut de Hitler pentru reîntregirea țării[2]. Toamna, conform strategiei germane, trupele române ajunse pe malul Donului și la Stalingrad au primit ordin să-și facă bordeie pentru iernat. Permanent hărțuiți de inamicul sprijinit de S.U.A. cu tancuri T-34, camioane „Dodge" cu cîte șase roți motrice în benele cărora erau montate tunuri antiaeriene și studebakere pentru drumuri desfundate, românii au avut de luptat suplimentar cu frigul năprasnic și, din vina aliaților germani care nu și-au îndeplinit obligațiile de aprovizionare asumate, cu lipsa de echipament călduros, de alimente și de muniție. Cum prevăzuse dar nu fusese luat în seamă generalul de armată Dumitrescu, breșa Don-Stalingrad a produs un fund de sac în care a nimerit Armata 3 română. Între 19 brumar (noiembrie) 1942 și 8 gerar (ianuarie) 1943 peste 155.000 de români[3] au pierit eroic. Pe lîngă lipsurile enumerate, așa cum a precizat același veteran creștin dr. Iosif Niculescu, un lanț de trădări au pecetluit tragedia[4]. De aceea pentru români nu se poate asocia în niciun chip Donul cu liniștea, așa cum a văzut-o laureatul Nobel Mihail Șolohov...

Pe lîngă „Ninge aspru la Cotul Donului" - darul înmînat personal în primăvara aceasta de prietenul Vasile Șoimaru, pentru care i-am mulțumit și-i mai mulțumesc încă o dată prin aceste rînduri - trilogia conține romanele „Decameron basarabean" (2005) și „Cireșe pentru Mareșal" (2012). Originea acestui impresionant efort creator o văd într-o dublă datorie morală a autorului. Pe lîngă aceea înalt-patriotică față de neam și țară, există una biografică: Ion Iachim este fiul unuia dintre supraviețuitorii eroi ai luptelor de la Cotul Donului, după cum mărtuisește în Capitolul XXIX: Am dat mîna cu Mareșalul, cu mottoul: Trecutul este cu mult mai patetic decît prezentul: [...] Am trăit acești ani fără niciun fel de relief exterior [...] Am trecut printr-o grea perioadă. Și cu hibe de sănătate. Și cu alte nevoi. Inclusiv ceea ce se numește criză de creație [...], care, de fapt, în cazul meu, înseamnă îndoială responsabilă de a așterne pe hîrtie gîndurile mele [...] Zic că am avut destule îndoieli. / Dar în același timp îmi ziceam: dacă nu eu, feciorul lui Eudochim Iachim (în roman Evdochim Vărzărescu), atunci cine? (cf. p. 228). Așadar, datoria morală a generat strădania creatoare, iar îndoielile (firești oricărui scriitor serios - țin să afirm cu tărie!) mă strădui să i le risipesc într-o oarecare măsură prin rîndurile următoare.În virtutea unui talent înnăscut - slavă Domnului pentru acești numeroși talanți hărăziți! -, scriitorul purcede la drum după canoanele clasice, anume cu o expozițune numai bună de ilustrat, la clasă, în vederea cuvenitei analize literare: timpul și locul desfășurării acțiunii - Către începutul toamnei anului 1942 [...] la Cotul Donului, pe malul drept al rîului [...]; o zi călduroasă, cu mult soare pe cer, cu multă pace pe pămînt (v. Capitolul I: Un mînz din păpuriș, p. 5) -, o parte a personajelor – cîțiva ostași din bateria lui Tudor Damaschin, ce făcea parte din Armata 3 română, adunați pe lîngă „oaia neagră" a bateriei, fruntașul Marco Moțmășcat [...], fost hoț și pușcăriaș, care avansase de curînd de la gradul de ostaș la cel de fruntaș, fiindcă în repetate rînduri a dat dovadă de vitejie, dar și de iscusință militară; Lazăr Bujor, legionar care trecuse și el prin închisoare - (ibidem).

Graiul viu e sugerat neinhibat de contemporanul nostru Ion, vădind nu doar un fin auz, ci și umor îmbelșugat, dialogurile curgînd firesc, savuros, aproape ca la celălalt Ion, înaintașul humuleștean: Măi băieți, eu care-s născut pe un plaur din Delta Dunării, pe cînd mai ploua cu cîrnați, care am supt lapte de chilcă și înot mai bine decît un păstrăv, eu, cum se lasă amurgul, mă strecor prin stufăriș-păpuriș, trec balta și numaidecît dau peste o mîndrețe de căzăcioaică! Albă și curată... dacă nu scăldată în lapte, atunci, cel puțin, spălată cu zer. Voinică, bălaie și cu un șezut impresionant. O gagică, știi colea, cu țîțarul numărul șase [...] / Ce te rînjești, parcă ai fi un cal de manutanță?! [...] / A mai pățit-o unul... S-a dus după lînă și s-a întors tuns (idem, pp. 6, 7). Nou, frizînd postmodernismul - cum se știe, bogat în (auto)ironii, debordînd ludic, șocînd prin utilizarea funcției metalingvistice a limbajului, surprinzînd și adeseori contrariind cititorul cu felurite jocuri naratologice ș.a.m.d. -, e stilul (auto)analitic: Limbajul lui Marco Moțmășcat, haios cînd debita măscări, era colorat din abundență cu argouri, țigănisme, jargoane - cuvinte mari, cărnoase, rubensiene, însușite bine în pușcăriile pe care le-a colindat. Ironiile lui nu cunoșteau coroana dentară, artificială, cultă, ci mușcau necruțător cu dinții proprii. Avea hiba frazelor porcoase. Datorită acestui fapt, tovarășii de arme îi ascultau cu plăcere monologurile și dialogurile miștocărești. Era ca un papagal aracanga roșu cu verde din America de Sud, pitoresc, izbitor prin culoare verbală. / „Un nou Constantin Tănase", spuse odată locotenentul Tudor Damaschin, dar soldații habar nu aveau cine mai este și Constantin Tănase acesta și din ce regiment face parte (p. 7).

După o întîmplare mișcătoare cu un mînz, devenit pentru scurt timp un fel de mascotă a companiei, îl așteaptă o căsnicie cu o cazacă, Roxana, avînd de ilustrat un mod de trai pe care Vasile Șoimaru îl va denumi „românii din jurul României" - acesta e numele și al unui amplu și admirabil proiect cultural-politic îmbrățișînd însuși volumul de față (cf. pagina de gardă). Fenomenul e bazat pe o realitate tulburătoare dovedind continuitatea central-sud-est-europeană a neamului nostru, din voia lui Dumnezeu și spre necazul neprietenilor, pe un spațiu mult mai întins decît ni s-a atribuit vreodată la masa tratativelor diplomatice. O idee fenomenală are personajul, la un moment dat, ca om așezat la casa lui, de a captura o pereche de mierle, cărora începe a le șuiera Jieneasca de dimineață pînă seara (cf. p. 227), stimulîndu-le cu rîme din cele mai grase (p. 228). După ce-au învățat bine cîntecul românesc, Marco Moțmășcat le-a pus în libertate. Consecința aș da-o ca exemplu românilor ajunși acum pe mai toate meridianele globului: Degrabă toate zburătoarele din împrejurimi - sturzi, gaițe, ba chiar și cioroi - cîntau Jieneasca cu multă iscusință. / În felul acesta Moțmășcat și-a adus în stanița din vîlcică o parte din patria sa (cf. idem).

În timp ce vorbărețul și ingeniosul Marco - om comun dedicat preponderent celor trupești, ilustrînd, adică, înainte de toate, instinctualitatea sănătoasă dar în oarecare măsură exagerată (o explicație cu valențe gnomice ni se oferă la p. 7: pofta de sex a lui Moțmășcat nu era altceva decît lupta omului cu moartea) - reprezintă narativ ceea ce în gastronomie înseamnă sarea și piperul, un personaj imaginar excepțional al cărții, Izbașul, simbolizează spiritualitatea pură, omniprezentă și omniscientă, transgresînd spațiul și timpul. În literatura română un omolog al său ar fi, de pildă, „Însoțitorul" imaginat de Constantin Țoiu. Misteriosul personaj al lui Ion Iachim depășește cadrul realismului, e încarnarea unei instanțe supreme, a conștiinței universale, e glasul lui Dumnezeu răsunînd din pieptul unui ins cam mic de statură (cf. p. 79), care apare pe neașteptate, îmbrăcat mereu surprinzător-anacronic, de exemplu: cu o uriașă pălărie, cu borurile largi plioștite (sic). Pălărie à la Rubens, dar el nu avea nimic în comun cu pictorul-diplomat. Era mic de statură, ascuns de faldurile pălăriei (idem). Ca Fiul lui Dumnezeu aflat odinioară dinaintea ucenicilor profețind, vorbind în parabole, Izbașul contrariază, scandalizează, vorbește în dodii (cf. idem), ghicește gîndurile interlocutorilor, dispărînd misterios, așa cum apare. Prin acest personaj ni se propune un joc, anulîndu-se succesiunea temporal-istorică, dispărînd granițele dintre vis și realitate, dintre aparență și esență, dintre ceea ce se consideră demn de a apărea pe scenă și ceea ce trebuie să rămînă în culise. Înfiorat, cititorul întrezărește ceea ce se va petrece la judecata personală precedînd-o pe cea de obște.

Conștiința personală e conectată la cea universală. Dinaintea Izbașului unele personaje se înfurie: Cum îndrăznești să mă ofensezi?! - îi strigă, de pildă, generalul Sănătescu, după ce e evaluat intransigent și concomitent avertizat premonitoriu: [...] dacă ai să călătorești în sine, călătoria nu-ți va prilejui nicio desfundare de zăcăminte spirituale ascunse acolo, nici vreo risipire generoasă de experiență morală... Ar fi un fel de... mulgére hircum (cf. p 80). Conștiința supremă îl biciuiește nemilos, în continuare: Uită de tot dichisul vostru militar: epoleți, galoane, pene, steaguri fîlfîind în bătaia vîntului și gîndește-te la soldați, care acum suferă de dizenterie. Fiindcă mănîncă leșuri de cai... iar dizenteria nu-i poezie [...] În timp ce tu te delectezi cu mîncare exotică, știu că-ți place supa de cvas cu carne ori șuncă, cu castraveți murați, cu ceapă verde și ouă tocate, pe care rușii o numesc okroșka. [...] Ești sănătos, generale Sănătosescu, aproape plin, cu obrazul rumen (cf. p. 81). Care e scopul acestui rechizitoriu sui-generis?

Să încercăm înțelegerea, deschizînd o carte de istorie, nu înainte însă de a-i da în continuare cuvîntul Izbașului, căci merită: Iată, ești în Kalmâcov, așa se numește localitatea în care ai statul major - îi spune el generalului, iar naratorul, devenit în acest capitol al IX-lea personaj, așează aici o paranteză folosind persoana întîi pentru a reprezenta ingenios gîndurile generalului: (eu știam foarte bine denumirea localității!) -, nu prea departe de aici, tot pe malul Donului, este o altă așezare cu numele de libertate, rușii îi zic Svoboda. Dar numele de Libertate nu va ține mult, căci localitatea își va reveni la numele vechi - Liski (cf. p. 82, același joc:) (De ce-mi spune el toate lucrurile acestea? Ce mă interesează Svoboda sau Liski?!). Îți înșir toată istoria aceasta, deoarece ea se încrucișează cu viitoarea ta biografie, generale Sănătescu... Și ți-o spun, pentru a-ți trezi conștiința, care, știut lucru, este tribunalul suprem al fiecărui om... Deși... Hîm... După ce vei fi drumețit pînă în țară, da, da, ai să ajungi mare paj în casa regelui și vei dansa sub ordinele altui paj, de data asta pajul lui Stalin, care se numește Gheorghe Gheorghiu-Dej, și care va conduce partidul comunist român. Păi, trebuie să știi, lucrul acesta se va întîmpla după moartea ta, că localitatea Svoboda-Liski va purta numele Gheorghe Gheorghiu-Dej... Așa îl vor înveșnici rușii pe cel care va instaura un regim totalitar în România... Douăzeci de ani va cîrmui destinele țării în funcție de prim comunist... Apoi rușii îl vor trata cu radiu, căci dădea semne de neascultare, dar aceasta de acum este altă poveste. Deci, te vei întîlni cu acest Dej, vei ajuta, cu voia sau fără voia ta, noul regim, adus de ruși în țară... După ce, într-o miercure neagră, de Sfîntul Mucenic Foca, îi vei mînca capul (sic) celui ce te conduce astăzi... (Se vede că am făcut o grimasă de nemulțumire, căci mi-a zis batjocoritor: Ce, te strînge pávia? - i.e. cureaua de la șa, care se trece pe sub coada calului, cf. nota de subsol explicativă) (cf. pp. 82-83). Cititorul atent mai reține precizarea cu valoare de autocaracterizare, strecurată printre gîndurile generalului ce pare că visase: Cînd m-am dezmeticit, eram în stepa rusească, pe malul rîului Don. Mi-am pus întrebarea în sinea mea: ce a fost aceasta? Aceasta a fost Izbașul, secretar al Curții Divine, mi-a răspuns nimeni (cf. p. 83).

Folosind aceleași unelte narative considerate de unii critici ca aparținînd „realismului magic", Ion Iachim îl readuce dinaintea noastră pe mesagerul îngeresc și într-un dialog cu ostașul Evdochim Vărzărescu - alter ego-ul tatălui prozatorului, cum am mai precizat. Pogorîtul din ceruri e, de această dată, încălțat în niște cotruni cu talpa groasă, ca să pară mai înalt (cf. p. 133), are ochi strălucitori de culoare verzuie [...] stranii de frumoși: verzi, nemișcați, ca două pietre de nefrit (cf. p. 134). Atitudinea înălțimii sale e acum opusă, relația se bazează explicit pe reciprocitate: simpatia dintre [cei doi] [...] s-a aprins ca lemnele uscate. Sau ca un fulger (cf. idem). Cel venit din cer încearcă să-și înveselească partenerul uman de conversație cu bancuri (v. p. 134 și p. 138), sau cu vorbe bune: Dumnezeu te-a înnorocit cu un nas foarte bun. Îi de ajuns să pronunți cuvintele struguri sau știuleți și tu simți în nări mirosul podgoriilor sau al lanurilor de porumb (cf. p. 134). Îi tălmăcește, spre a noastră luare aminte, un citat din Cartea Sfîntă: Împăratul David a dat poruncă să fie numărat poporul, poruncă ce n-a plăcut Domnului. Și Domnul Dumnezeu i-a spus lui David prin Gad, văzătorul, să aleagă pedeapsa: sau trei ani de foame, ori trei luni în care să fie nimicit de dușmani, sau trei zile cu ciumă în țară... Știi ce-a ales David?
- Bănuiesc că trei zile cu ciumă.
- Aceste trei zile sînt egale, pentru voi, cu ciuma de la Cotul Donului... (cf. p. 136).

Ostașul pricepe că piticul care a venit la el pășind peste cîmpurile minate fără să pățească nimic le știe pe toate și-l întreabă un lucru nepermis: au avut nemții vreo șansă, iar cu ei și noi, că cîștigăm războiul? Răspunsul (fie și indirect) pe care, pe lîngă ființa de hîrtie a cărții, probabil că și destui cititori ar dori să-l audă sună plauzibil: Am să-ți indic o singură posibilitate, din multele, de a fi cîștigat războiul. În ᾽41 nemții au trimis vreo treizeci de divizii germane contra serbilor (sic). Dacă acestea ar fi fost la Moscova, capitala rusă cădea... (cf. pp. 136-137). După ce-i face un dar minunat, aducîndu-i dinainte, ca într-o hologramă, vedenia mamei sale cosînd la mașină frămîntată de dor, mesagerul își ia rămas bun, retrăgîndu-se în acea altă realitate din care venise (cf. p. 139).

Un autoportret al fascinantului personaj se află schițat la sfîrșitul Capitolului XXII: În căutare de preoți, dedicat copleșitoarei personalități tragice a Mareșalului Ion Antonescu:
- Sînt un oarecare Izbaș, un fel de secretar al Cerului. Un sol al Divinității... Sau o creatură a transcendentului (cf. p. 183).

Arhaismele care-i împodobesc vocabularul îl plasează în atemporal: culpaș, oțeros, părătoasă, cursă, culevrină, canonier, (a) prosfora, părătură (de bine), benți, părîngău, (a) deschilini, pravăț, (a) dihoca, hoșcotin, (a) (se) blăzni, baistruc, culi etc. Cu tact pedagogic, autorul ni le explică la subsolul paginilor - e una dintre calitățile indiscutabile ale finului intelectual Ion Iachim. Desigur, cititorul obișnut, fără afinități filologice, poate afla în carte personaje obținute din pasta istoriei interbelice - de bună seamă prelucrată literar. Spre a nu-mi lungi excesiv adnotările critice, mă mai opresc doar la trei, dintre care două se află în antiteză.

Mihai (Ică) Antonescu e văzut prin lentile grotești, rezultînd un portret caricatural, cu tușe groase, ironice: „Simțea nevoia de martori, de admiratori, precum o are păunul cînd își etalează penele frumos colorate, precum o au florile de regina-nopții de răcoarea și roua dimineții, precum o au femeile elegante de ochi bărbătesc (cf. Capitolul XXVII: Cocoșeii de aur", pp. 215-222. Din păcate, fraza reprodusă aici e anacolutică, dar am să trec peste aceasta!). Lăcomia și turpitudinea insului apar atît prin gesturi (ipotetice: își va clăti degetele prin aur, sau efective: privi movila de aur de pe masă, își cufundă din nou degetele în ea; oftă cu jind, mîngîie aurul de pe masă), prin calificări directe (blefarita de care suferea; inegalitatea va domni veșnic. Aurul te face om; își dorea un martor al bogăției sale), cît și prin limbajul aflat în contrast cu eleganța vestimentară (E-he-he, baba poate să bîrfească multe și nedorite; Churchill... e un porc bețiv; cine-i pramatia asta de pitic?). Prin Izbașul trimis de narator în biroul viceprim-ministrului de odinioară, acestuia i se aruncă în față invectivele meritate: pe lîngă Mareșal tu ești ca un șacal pe lîngă un leu; în timp ce ofițerii de pe front luptau, mureau conducînd divizii, tu aici, la cald, mînuiai devize... iată și acum te desfeți cu aurul... îți face plăcere aurul agonisit prin furt... , iar suplimentar, pentru cititor, se fac observații caustice: ian te uită la el, e tulburat ca și Iuda Iscarioteanul înainte de Vinerea Mare; e un teatralist, un farsor căruia îi place să joace, are nevoie de spectatori, fiindcă un rol bine jucat se cere aplaudat. Bine i-au mai spus cei de-l cunosc îndeaproape: Vidul sonor. Un individ prea gol (sic), ce intră imediat în panică.

Demagogia îi este demascată pe față, fulgerător, așa cum ar merita toți politrucii care s-au prăsit, ca păduchii, pe sărmanul trup al României de ieri și de azi. Cînd afirmă înaintea Izbașului fără a clipi, încercînd să interpreteze politic realitățile tragice ale momentului dosindu-se după altul: Mareșalul Ion Antonescu afirmă că din înfrîngerea de la Cotul Donului Armata Română nu a ieșit dezonorată. À la guerre comme à la guerre... Înfrîngerea devine istorie și va fi judecată de istorie. Așa a spus Mareșalul și așa cred și eu, interlocutorul celest îi răspunde: Ca să vezi, ce lei părîngăi s-au găsit... Gîndurile tale se deschilinesc de ale lui. Nu te ascunde la umbra bastonului de Mareșal al lui Ion Antonescu. El plătește cu vîrf și îndesat pentru toate greșelile sale. Și va mai plăti. El are un ideal, pe care tu îl știi și de pe urma căruia profiți. Are un pravăț. Iar tu... îl întruchipezi pe tipul cela... Cațavencu: cel care era cu toate partidele, cu toate guvernele, doar să fie la putere. (Confuzia autorului e evidentă pentru cine cunoaște bine comedia lui I. L. Caragiale: nu Cațavencu - e drept, și el demagog de frunte, dar cu o brumă de demnitate, rămas în marginile aceluiași partid liberal, din care, paradoxal, făceau parte și contracandidatul său Farfuridi dimpreună cu facțiunea aflată la putere! - e acela „cu toate partidele, ci Agamemnon Dandanache, licheaua desăvîrșită, mai ramolit decît Trahanache și mai ticălos decît șantajistul Nae Cațavencu!).
- Va urma –

--------------------------------------------
[1] Chișinău, Editura Serebia, 2017. Cum citesc pe coperta a patra, autorul a dat la iveală o trilogie pe tema celui de-al doilea război mondial, primele două romane fiind „Decameron basarabean" (2005) și „Cireșe pentru Mareșal" (2012). Grație coordonatorului proiectului „Românii din jurul României", dr. Vasile Șoimaru, eu am ajuns doar în posesia acestui ultim volum la data de 17 florar 2018.
[2] Un participant, medicul-veteran Iosif Niculescu (1914-2013), mărturisea: Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile românești, Basarabia și Bucovina, și să-L ducă înapoi pe Iisus Hristos. Preoții noștri din armată nu reușeau [să prididească - nota mea, M. F.] cu botezul, cu rugăciunile, cu împărtășania populației slave care de douăzeci și ceva de ani nu mai auzise de Dumnezeu și de preoți, aceștia fiind împușcați de bolșevici. Noi ne-am dus să restabilim creștinismul în Rusia bolșevizată. Asta a fost. (Cf. Vasile Șoimaru, „Cotul Donului 1942", Chișinău, Editura „Balacron" SRL, 2013, p. 69. Sublinierea îmi aparține. V. și articolul meu critic din „Revista de Lingvistică și Cultură Românescă" nr. 1/2014 Cotul Donului 1942 - o carte cît un tratat de istorie! Edificatoare cred că este, îndeosebi pentru tinerii cititori, depoziția mareșalului Ion Antonescu: „Am fost acuzat că am făcut un război de agresiune în 1941 și deci România trebuia să sufere consecințele agresorului și eu am fost pus în categoria criminalilor. [...] Nu pot fi socotit agresor fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 Iunie cînd Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decît o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om cînd este surprins fără sprijin și nu este în măsură de a se apăra. Din Iulie 1940 pînă în Aprilie 1941 actele izolate de agresiune parțiale ruse au continuat. [...] Deci în 1941 Iunie a fost o acțiune care se încadra și era o urmare a agresiunilor pe care le suferise poporul român. În Iunie 1941 am atacat în cadrul unui război început în 1940 și cum orice atac este un act de agresiune nu pot fi considerat agresor decît numai în acest sens și deci nu pot fi încadrat în categoria agresiune". (Memoriul Mareșalului Ion Antonescu, depus la Tribunalul Poporului la 15 mai 1946, după George Voica, „Jurnal de pe Frontul de Est (6)", publicat în numărul din 5 gustar 2018 al revistei „Art-emis", cf. http://www.art-emis.ro/istorie/4970-jurnal-de-pe-frontul-de-est-6.html ).
[3] În articolul său recent publicat Vasile Șoimaru precizează că „numărul oficial al pierderilor Armatei Române [este] de 158.000 de ostași" (cf. „Cotul Donului - al patrulea pelerinaj (1)", http://www.art-emis.ro/ „Art-emis" numărul din 15 cuptor 2018.
[4] A se vedea și filmul din 2010 în regia lui Bogdan Pîrlea, imprimat pe DVD și datat 18.04.2011, producător Fundația Creștină „Părintele Arsenie Boca", film al cărui protagonist este dr. Iosif Niculescu.