Literatura română prin Ion Băieșu, Nicolae Velea, instituie un tip de comunicare al lingvisticii între langue și parole, ceea ce înseamnă scriitura cu gramaticalitate exactă, cu semantică, descifrabilă prin denotație. Conceptul de parole structurează comunicarea în așa fel încât armele sale principale, ironia, oralitatea, ajung fenomen liric în sine funcționând ca un segment dintr-o arie de operă. George Călinescu a definit conceptul, sintagma discutând despre I. L. Caragiale.

Ironia, după Socrate, ironia în sine impun structuralitatea textului literar în așa fel încât nu devenirea îl caracterizează, ci existența în sine. Este de fapt aici diferența complementară totuși, prin stilistică între a deveni și a fi. A deveni presupune diegeză și actanți. A fi semnifică diegesis, reflexivitate și personaje. Proza lui Ion Țoanță aici se situează, iar valoarea ei este dată de flexiunea din morfologia culturii.

Povestea din romanul „Altarul interzis” este de fapt prin superba oralitate, vrăjirea apotropaică a dificultăților lumii, exorcizarea elementelor răului sau mai mult, îmblânzirea până la vrajă a ceea ce este indimenticabil în existență. Romanul este evident construit după principiul flaubertian, al oglinzii care merge pe drum și înregistrează evenimentele văzând în termenii actuali dincolo și dincoace de bine și rău. Naratologic, adică, devenirea.

Diegeza înregistrează câteva toposuri: biserica, instituție și funcționalitate, primăria și tehnicile manipulării, indivizi perturbatori, negativi, situați pe teritoriul animalității, figuri ale înstrăinării, ale claustrării, cu lexeme obișnuite: mizerii umane. Din metoda optezecistă putem lua procesul verbal ca tipologie de filmologie minimalistă, trecută însă prin liricizarea competențelor lingvistice ale oralității în așa fel încât dorința romancierului este: nu de a distruge păcătosul, ci de a-l converti cumva sau de a lăsa finalul deschis. Ion Țoanță în romanul „Altarul interzis” transferând și dezvoltând sensuri de subcuvânt sau din cuvânt, cu lecturi diferite din din Băieșu,Velea și Breban.

Iacob părăsește spațiul religios, ajunge într-o primărie unde micile evenimente au o retorică a maleficului (salariați, asistați social, consilieri etc.). Primarul este atras sau era deja acolo, de amanta lui, Mădălina (acolo însemnând afaceri oneroase, intrigi, apartenența la un grup cu elemente infracționale). Lucrurile sunt foarte complicate, actanțialitatea acțiunii find dată de viciile împinse până la criminalitate.

Internat într-un spital de psihiatrie din localitate (cu istoric nociv, aici fiind internați înainte de 1989, bolnavi în sine și oponenți ai regimului comunist), primarul șantajează fiind la rându-i șantajat. Sfârșește asasinat în stil modern: un infarct. Romanul poate fi încadrat în stilistica imaginii comunicaționale, fiind memorabil, accesibil în sensul recuperării simplității din complexitate.

Ilarie este un personaj interesant, încadrat în dialogul sufletului. Este internat în același spital de psihiatrie din localitate. Autorul folosește tehnicile atracției lectorului, inspirându-se, de fapt, din atrocitatea lumii interlope. Momentele fiziologiei dintr-o existență care se vrea a fericirii, așa cum sunt, apar și sunt ocultate de ochiul crunt al supraveghetorului fără suflet. El, supraveghetorul ar trebui să fie, de fapt, internat. Elementele realului, al unui real care, din păcate, face parte dintr-o anumită tipologie a existenței este prezent dominant în roman. Scriitorul însă nu o face pentru a crea o atmosferă beligerantă și înrobitoare, ci pentru suportabilitatea de zi cu zi. Dezvoltarea a ceea ce înseamnă partea diavolului, cu o sintagmă celebră, este descrisă cu acribie.

Stilistica textului se derulează în jurul câtorva cuvinte și contexte expresive. Laguna devine un simbol. Coliva la fel. Rogvaivul liniștește conflictele. Conturile personajelor sunt obeze. „Cămașa morții” din formulările textului trimite spre fulguranta și nu numai prezență a lui Tudor Vladimirescu în aceste locuri.

Modernitatea este subiect de discuție între preot și viceprimar. O miză a romanului: să nu te cuprindă deznădejdea, spune preotul. O metaformă reflexiv inedită: într-o fărâmă dintr-o vară. Un dialog despre credință și viața complexă, despre căință și libertate cu fosta măicuță Olivia.

Romanul „Altarul interzis” înseamnă o lectură a sensului și a bucuriei rostirii.