Pentru realizarea laborioasei şi grandioasei lucrări îţi trebuie curaj, răbdare, voinţă, preţioasă trudă, osteneală binecuvântată, pregătire profesională, misiune, venerare pentru Înaintaşi, cinstire pentru Neam şi pentru Dumnezeu-Părintele ceresc al Naţiunilor binecuvântate, fiindcă elaborarea subscrisă spiritului-creştin te împodobeşte cu o vastă, rafinată, puternică şi pretenţioasă documentare. Nu poţi aparţine unui Neam creştin-ortodox binecuvântat de Mântuitorul Hristos, prin nume, nici în trecut, nici în prezent, nici în viitor, dacă nu-i cunoşti Tradiţia, Religia, Cultura, Istoria, Filosofia, Jertfa, Onoarea, Demnitatea, Crucea şi Învierea! Dacă nu eşti un nume, nu rămâi nici cifră, fiindcă colbul uitării o acoperă continuu! Nu poţi să păşeşti pe urmele veşnice ale marilor Înaintaşi ai Neamului Dacoromân, dacă nu îţi pregăteşti în sufletul tău frumos, creştin ortodox, bucuria de aţi încadra paşii cercetării, în cadenţa binemeritată de a prezenta onorul Seniorilor Istoriei!

Cei doi destoinici Militari ai Armatei Române: Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru şi Comandor aviator (r) Conf. univ. dr. Marius-Adrian Nicoară, au avut, curaj, răbdare, bunăvoinţă, recunoştiinţă şi dăruire  pentru teza lor, care încununează marele Pantheon al Istoriei circumscrisă Adevărului. Cei doi binecunoscuţi istorici/ comandanţi militari şi-au concentrat dispozitivele cercetării pe aliniamentul însuşirilor strategice, pe versantul voinţei ostăşeşti, pe defileul câmpurilor de elaborare, pe asaltul surpriză al Adevărului care, cucereşte Cetatea realităţii istorice a momentului respectiv prin  venerarea aurei Marilor Eroi. Autoritatea fiecărui cercetător, cutezător, gânditor, cunoscător, educator, propăvăduitor, călăuzitor, autor, mărturisitor este de fapt o conlucrare misionară cu Adevărul divin-unica Autoritate care, conferă Crucea şi Apoteoza Marilor Înaintaşi!

Pe lângă mândria lor pentru Românul frumos, pe lângă croiala estetică, majestuoasă a uniformei regale, pe lângă rezistenţa de a purta permanent pe umeri onoarea Românului biruitor şi veşnic, pe lângă cadenţa spiritului cavaleresc, pe lângă moştenirea ambiţiei marilor clasici cronicari, pe lângă demnitatea lor ostăşească încununată cu misiunea de înaltă virtute militară ca: formatori de şcoală, de caracter, de patriotism, de dreaptă credinţă, pe lângă împlinirea lor istorică, pe lângă documentarea laborioasă, pe lângă acurateţea ştiinţifică, pe lângă acrivia încadrării faptelor istorice în citadela Adevărului, istoricii militari Jipa Rotaru şi Marius-Adrian Nicoară ne oferă o lucrare de referinţă, un prinos de cultură, o tendinţă şi o ispită academică, un îndemn întru cunoaşterea şi a altor fapte aflate într-o altă lumină istorică, o chemare întru cinstirea Înaintaşilor, o invitaţie la Adevăr, o rămânere întru demnitate, o alegere întru prezentul de-apururea.

Prinosul nostru de recunoştiinţă se subscrie prinosului lor de venerare a marilor noştri Eroi-Martiri ca Dar închinat slujirii şi jertfirii lor întru Strămoşi şi Străbuni. Sunt cazuri fericite, dar destul de rarisime când o lucrare de o asemenea atitudine  cu o profundă încărcătură documentară, cu o amplă cercetare laborioasă cum este cea prezentă să se asume nu numai ca lucrare de sinteză, dar şi ca istorie. Cei doi binecuvântaţi istorici/ comandanţi militari aprind în sufletul lor mare, flacăra inimii flamurei militare, o voinţă de cremene carpatină, o plămadă de dacoromânism într-o Românie3 care trebuie să reînvie pururea cea Mare.

Constantin Prezan - născut în leagănul creştin al tradiţiei, urcă toate treptele Şcolilor de înaltă formare Militară, adăugându-se fiecărui grad până la ultimul-cel de Mareşal, după ce s-a clădit pe câmpul de instrucţie, după ce a avansat în perimetrul poligonului, după ce a eclipsat zorii Şcolii din Apus, după ce l-a consiliat pe permanentul şovăitor-regele Ferdinand, după ce a adus onoare şi a condus cu mândrie Şcoala Militară Română, după ce a primit botezul focului alături de Divizia 7 în cel de-al Doilea Război Balcanic, după ce a primit confirmarea slujirii Armatei de Nord, după „Bătălia Trecătorilor”, după ce a fost desfiinţat Grupul de armate General Prezan, după ce a scris cu curajul, tenacitatea, patriotismul, iscusinţa, autoritatea sa alături de jertfa supremă, sacră a Armatei Române: cea mai istorică şi cea mai mare bătălie a Neamului după vestitele izbânzi seculare ale marilor Voievozi, cea din vara fierbinte a anului 1917, pe culmile sacrificiului demnităţii ostăşeşti de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, după ce a fost uşor trecut în rezervă, după reactivarea şi conducerea cu entuziasm, cu curaj, cu intuiţie şi izbândă a Campaniei Armatei Române între 1918-1919, contra armatei bolşevice sovietice şi a celei maghiare a lui Bela Kun, după toate acestea Mareşalul Prezan  a rămas un mare Român!

Pe lângă binecuvântarea lui Dumnezeu, pe lângă preţuirea poporului, pe lângă cinstirea Armatei Române, Mareşalul Constantin Prezan a primit venerarea posterităţii, dar şi strălucirea multor decoraţii româneşti şi străine:

- 1896 - Steaua României clasa a V-a, în grad de comandor;
-1896 - Hohenzollern, clasa a II-a, în grad de ofiţer;
- 1896 -Tucova (Serbia), în grad de comandor;
- 1896 - Ernestine (Coburg), în grad de comandor;
- 1896 - Sfânta Ana (Rusia), în grad de comandor;
- 1897 - Philip (Hessa), clasa a II-a, în grad de comandor;
- 1897 - Coroana Regală (Germania), clasa a II-a, în grad de comandor;
- 1897 - Alexandru (Bulgaria), în grad de comandor;
- 1916 - Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a;
- 1917 - Ordinul Mihai Viteazul, clasa a II-a;
- 1920 - Ordinul Mihai Viteazul, clasa I-a, singurul ofiţer român care a primit toate
    cele clase ale celui mai înalt ordin militar;
- 1923 - membru de onoare al Academiei Române;
- 1943 - apartenenţa la veşnicie a Ordinului Dacilor nemuritori.

La toate aceste strălucite Merite şi Ordine aş mai adăuga şi Serviciul credincios adus poporului român conferit prin neimplicarea Brigăzii sale-13 Infanterie la refacerea ordinii în urma marşului desculţ al aprinsei Răscoale din 1907.

Ion Antonescu - născut pe tărâmul divinelor ctitorii ale Voievozilor de Aur, lângă legendarele meleaguri argeşene, prevestindu-i parcă aura legendară, odorul lui Ion şi al Chiriachiţei, asemeni deschizătorului de glorie Constantin Prezan, a urcat toate treptele militare de-a lungul bogatei şi strălucitei sale cariere ostăşeşti de prestigiu, până la gradul serenisim de Mareşal, la cea de ministru al Apărării, la responsabilitatea de premier, la exercitatea diplomatică a Afacerilor Străine, în funcţia supremă de Conducător al Statului Naţional Regal şi apoi la culmea celestă de martir al Neamului. Decoraţiile, deşi mai puţine ca ale Mareşalului Prezan, rămân la fel de preţioase:

- 1919 - Ordinul Mihai Viteazul”;
- 1941 - Crucea de Cavaler şi Crucea de Fier, acordate de Führerul celui de-Al Treilea Reich. La cele trei ordine destul de preţioase aş adăuga meritul suprem: demnitatea în faţa morţii, graţie sentinţei criminale de pedeapsă capitală.

Cei doi mari Eroi ai Neamului dacoromân, respectiv şi a celor istoric militari de carieră Jipa Rotaru şi Marius-Adrian Nicoară, Mareşalii Constantin Prezan şi Ion Antonescu şi-au dăltuit Caracterul pe Conştiinţa de cremene a vocaţiei creştin-ortodoxe şi a misiunii istorice a Naţiunii noastre alese. Viaţa, şcoala, formarea, odihna, sănătatea, pregătirea, intuiţia, credinţa, cariera, familia, armata, poporul, ţara, libertatea, trecutul şi prezentul lor, al Naţiei creştine le-au adus ca Ofrandă de jertfă curată, de jertfă sângeroasă, de jertfă sfântă pe Altarul Înfăptuirii Marii Uniri a Tuturor Românilor! Atunci când Clopotul istoriei naţionale răsună în Vatra Strămoşească din dangătul Cerului, marii Eroi sunt prezenţi la chemare, la luptă, la veghe, la jertfă, la neatârnare, la demnitate, la continuitate, la biruinţă, la glorie legendară, la nemurire!

„Atunci când purtând gradele de căpitan, maior şi respectiv locotenent-colonel, Antonescu s-a aflat în permanenţă la conducere, îndeplinind funcţii de mare răspundere în statele majore, de la cel de Corp de Armată până la Statul Major General, lucrând fără odihnă sub directa îndrumare a unuia dintre cei mai capabili generali de atunci ai Armatei Române, Constantin Prezan.” (Jipa Rotaru - Marius-Adrian Nicoară - Constantin Prezan - Ion Antonescu în slujba făuririi României Mari, Ed. Alpha MDN Buzău-2018, p. 27)

Ambii Eroi, amândoi Bărbaţi de Stat, n-au fost un binom, n-au fost o completare, n-au fost o adăugire, ci o chemare, o alegere, o unitate, o sinergie, o comuniune, o venire, o împlinire, o devenire a Românismului!

„La intrarea României în Războiul de Întregire Naţională (1916-1919), Ion Antonescu a avut responsabilitatea de planificare şi coordonare a operaţiilor Armatei de Nord, pătrunsă în dispozitivul inamicului din Transilvania, pe o adâncime de 100 km, pe un front cu o dezvoltare de peste 270 km, dar amestecul nejustificat al politicienilor în conducerea operaţiunilor militare şi intrigile generalilor, ne vor costa peste 200.000 de vieţi în 1916, şi vor trezi în sufletul celor doi protagonişti Constantin Prezan şi Ion Antonescu, resentimente ce se vor acumula an de an, şi care nu-i vor părăsi toată viaţa.” (ibid., p. 34)

Primele săptămâni încărcate emoţional şi naţional a Campaniei Armatei Române pe frontul dezrobirii Ardealului, paralel cu triofensiva militară a Armatei de Nord, şi a Armatelor 1 şi 2, la sfârşitul lui August 1916, le consemna înaltul ofiţer Antonescu:  „Porţile Transilvaniei erau larg deschise celor trei armate române, care înaintau concentric, către inima ei. De la Mihai Viteazul, care în anul 1600, în urma unei victorii strălucite, realizase pentru o perioadă scurtă, visul tuturor românilor, steagurile româneşti traversaseră câmpiile în care de multă vreme stăpâneau nedreptatea şi tirania.” (ibid., p. 36)

Istoricii militari Jipa Gheorghe Rotaru şi Marius-Adrian Nicoară au provocat coordonarea unui sens raţional, au promovat dimensiunea esenţială, au reprezentat momentul istoric contextual, permiţând necesitatea desprinderii de istoriografia clasică, academică, ignorând indicaţiile de prestigiu...

 

Faptele eroice, bravura ostaşilor, geniul comandanţilor, mărinimia caracterelor, zelul martirajului nu se găsesc doar într-o tabără, ci oriunde pluteşte spiritul cavaleresc al legendarului nostru Cavaler Trac, prezentat în cele două cazuri memorabile ale primei conflagraţii mondiale, aurele marilor noştri comandanţi: „strânsa colaborare între comandant şi şeful său de Stat Major: mareşalul francez Foch şi generalul Weigang în cadrul Antantei şi mareşalul Hindenburg cu generalul Ludendorf în cadrul Coaliţiei Puterilor Centrale. Dacă în primul caz colaborarea celor doi iluştri militari se apropia ca şi concepţie de conlucrarea dintre Napoleon şi Berthier, cu totul alt aspect îl capătă colaborarea cuplului Hindenburg-Ludendorf. În acest caz Marele Cartier General German, avusese grijă ca unui comandant de mare prestigiu, mai modern în adoptarea hotărârilor, dar neclintit în ordinele date, să i se pună la dispoziţie ca şi colaborator un subaltern energic, întreprinzător şi cu o înaltă calificare profesională. Rezultatele se ştiu, prima lor acţiune comună a fost răsunătoarea victorie de la Tannenberg şi lacurile Mazuriene, asupra Armatei Ruse, în septembrie 1914. Cazul Prezan-Antonescu, se aseamănă întrucâtva cu acest ultim cuplu celebru”. (ibid., p. 38). 

Aşa cum s-a întâmplat în cele două Războaie Mondiale, nu armata şi nici generalii săi au pierdut războiul, ci implicarea mereu şi total neinspirată a politicienilor.

Lângă caracterul dârz, integru, alături de pregătirea profesională împreună cu spiritul întreprinzător în situaţii de cumpănă, pentru un militar care aspiră la apoteoza Eroului, ori îmbracă sacra cămaşă a morţii, Ostaşul trebuie să fie însufleţit de iubirea de Patrie şi dragostea de Dumnezeu. De aceea cei doi Actori-Eroi au fost chemaţi de Istorie şi au rămas în Istorie. Unul dintre momentele culminante îl reprezintă şi tabloul Bătăliei de la Neajlov-Argeş, o reeditare modernă a neegalatului Mihai Viteazul. Cea din urmă, desfăşurată între 12-20 Noiembrie 1916, a rămas ca un monument în istoriografia militară, conturat faptic ca „o amplă operaţie de nivel strategic, fiind una dintre cele mai mari şi mai complexe confruntări armate de până atunci a primei conflagraţii mondiale, cu nimic mai prejos decât bătăliile de la Marna, Verdun, Somme sau Isonzo.” (Valeriu Florin Dobrinescu/ Horia Dumitrescu, Ion Antonescu şi războiul de reîntregire a neamului, Focşani, Ed. Vrantop-1997, p. 44)

Eşecul primei părţi a războiului de reîntregire naţională, deşi dezastruos, nu i-a dezarmat pe cei doi mari comandanţi: Prezan-Antonescu. I-au mâhnit peste măsură înfrângerea suferită, i-au frânt, dar nu s-au îndoit, ba mai mult ca nişte Stejari seculari voievodali s-au îndârjit atât cât a trebuit să transforme înfrângerea care nu era a lor, nici a armatei, ci a ţării graţie politicienilor veroşi, într-o izbândă copleşitoare, prin pregătirea campaniei din vara arzândă, sângeroasă a anului 1917, în teatrele tactico-strategice de operaţii: Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, Triunghiul morţii - Triunghiul vieţii, cum l-a numit pe acel întreit moment marele general Nicolae Ciobanu, triplă înfăptuire care a adus biruinţa de partea noastră, a schimbat soarta Ţării într-un nou Destin, a renăscut Armata Română declanşând efervescenţa Marii Unirii.

„În calitate de şef al Secţiei Operaţii a Marelui Cartier General, Antonescu a corectat şi aprobat planurile de operaţii ale altor trei comandanţi pentru aceste mari bătălii: generalii Alexandru Averescu, Constantin Cristescu şi Eremia Grigorescu. A însoţit trupele pe timpul acestor bătălii, observând şi coordonând acţiunile de luptă în calitate de reprezentant al Marelui Cartier General, contribuind prin aceasta la marile victorii dobândite.” (Jipa Gheorghe Rotaru/ Marius-Adrian Nicoară, op. cit., p. 49)..

Peste întreita biruinţă a românilor din vara lui 1917, toamna şi iarna anilor 1917-1918, s-a abătut cu avalanşa anarhiei ivite în sânul armatelor ruseşti-aliate, care de altfel nu ne-au adus decât pagubă, pradă şi dezastru, la care s-a alăturat şi conspiraţia de la Socola privind eliminarea simbolurilor rezistenţei românilor, regina Maria, Ferdinand, Ionel Brătianu şi a capului armatelor ţariste, generalul Scerbaceev.

„Insistenţa generalului Constantin Prezan în calitatea sa de Şef al Marelui Cartier General şi Comandant Suprem al Armatei, la care s-a adăugat şi cele ale locotenent-colonelului Ion Antonescu, au convins guvernul Român şi pe regele Ferdinand să aprobe intervenţia în forţă asupra grupării anarhice de la Socola şi dezarmarea bolşevicilor... Constantin Prezan-Ion Antonescu, cu minuţiozitatea arhicunoscută a Secţiei Operaţii şi în cel mai desăvârşit secret, dând dovadă de cel mai înalt profesionalism au decongestionat teritoriul Moldovei şi a Basarabiei de trupele ruseşti bolşevizate.” (ibid., p. 58).

Primăvara anului 1918 a adus rapid o altă distribuţie în teatrul de război: bătălia şi victoria de la Marna; izbânda şi Armistiţiul de la Salonic au adus extaz în puterile Antantei şi agonie în tabăra Puterilor Centrale. Forţele aprige ale lui Franchet d’ Esperay au ajuns la Dunăre, provocând spaimă Spărgătorului de fronturi-Makensen.

După ieşirea Bulgariei din rândul Puterilor Centrale, Germania a retrocedat Regatului Român, Dobrogea. Efectivele române deşi păreau simbolice s-au întărit prin entuziasm şi credinţă alăturându-se forţelor franceze cordonate şi conduse de generalul Berthelot pentru eliberarea ţării de sub crudul, cruntul, criminalul ocupant german. Practic Armata română îmbrăţişată din nou de generalii Prezan, Moşoiu, Mărdărescu, Averescu, Olteanu, Holban, Lupescu, Lecca, locotenent-colonelul Antonescu, colonelul Magherescu ş.a., strânsă din cele trei Divizii 7 şi 8 Infanterie, 1 Vânători şi cele muntene eliberate de francezi a readerat la Antanta.

Când conducătorii, armata, poporul luptă pentru cauza lor sfântă, pentru Patrie şi Biserică, Dumnezeu care veghează, întoarce răul abătut în binele eliberator. Practic evenimentele grele provocate de armatele ţariste bolşevizate a declanşat fiorul de biruinţă şi grăbirea fenomenului de reîntregire a tuturor românilor. Intervenţia armatei noastre în restabilirea ordinii din toamna anului 1918 în Bucovina şi schimbarea generoasă în bine a vieţii politice a ridicat Flamura Unirii. Congresul naţional al Bucovinei a luminat Palatul Mitropolitan din Cernăuţi în dimineaţa zilei de 28 Noiembrie, dând tonul graiului sfânt: Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul România!

Visul lui Mihail Eminescu: Dacia Mare-refăcută pentru un moment înălţător de Mihai Viteazul, graţie glorioasei noastre armate, a comandanţilor ei, a poporului trăitor prin românism şi a inimosului naţionalist-creştin profesorul Ion Nistor s-a împlinit: „Hotărârea noastră-este fermă şi nestrămutată, fiindcă Austria în curs de 144 de ani s-a folosit de toate mijloacele pentru a ne desfiinţa ca neam, bătându-şi joc de drepturile noastre inalienabile, asupra acestei frumoase şi binecuvântate ţări” (apud. Jipa Gheorghe Rotaru/ Marius-Adrian Nicoară..., p. 67).

În Ardeal s-au constituit două fronturi imbatabile: cel de Nord condus de generalul Moşoiu şi cel de Sud în care se afla şi Locotenent-colonelul Antonescu. Ofensiva română s-a declanşat pe 18 Aprilie 1919, iar cea maghiară în 18 Iulie acelaşi an. În ajunul contraofesivei româneşti a sosit şi generalul Prezan ridicând moralul şi zelul armatei noastre care însuma 92-batalioane, 58-escadroane, 80 baterii de artilerie, adică 8 Divizii de Infanteie şi 2 de Cavalerie. Spre sfârşitul lui Iulie armata română s-a mărit cu noi efective, spre mâhnirea Consiliului Aliat de la Paris care s-a opus trecerii Tisei. Premierul Brătianu din contră cerea trecerea rapidă a Tisei. Pentru a-l proteja pe rege de represaliile Parisului, Antonescu i-a sugerat lui Prezan să-l invite pe monarh în teatrul de operaţii din Ardeal. A fost prima dată când regele n-a mai jucat rolul de figurant. Ajuns în ajunul forţării Tisei de către armata română, Ferdinand l-a decorat pe Antonescu, felicitând călduros şi pe ceilalţi comandanţi.

Neamul nostru ceresc a binecuvântat voinţa poporului său ce se dorea liber şi stăpân în Vatra Strămoşească oferită de Dumnezeu, provocând totodată şi  remobilizarea întregii Armatei Române la 28 Octombrie 1918, pregătind astfel acţiunile ulterioare desfăşurate în Cetatea vestică a Munţilor Carpaţi, în cadrul celei de-a treia etapă a războiului nostru binecuvântat pentru întregirea Neamului, întrupând astfel şi Ţara Ardealului la Patria-Mumă. Călcând în picioare ordinele exprese, imperioase ale puterilor aliate de a demobiliza armata, forţele militare în frunte cu faimoşii ei comandanţi au mărşăluit peste Ardeal, eliberând Vatra străbună de venetici, de asupritori, de duşmani, de prădători, de răufăcători. Propriu-zis prin eliberarea Oradei Mari de Divizia generalului Holban la 20 Aprilie 1919, s-a consfiinţit Unirea Ardealului cu Regatul Român, altfel spus Învierea Tuturor Românilor!

Episcopul-general de Armată Ciorogaru l-a omagiat pe viteazul general eliberator: „Domnule General, Providenţa divină a revărsat asupra noastră mila cerească să putem serba ziua Învierii Domnului, odată cu aceea a Învierii Neamului Românesc! Astăzi se împlineşte şi pe acest pământ Idealul Unirii! Nici o parte a românismului nu a fost supusă pieririi atât de mult precum ţinutul Bihorului...” (apud. Jipa Gheorghe Rotaru/ Marius-Adrian Nicoară..., p. 88). Românii ortodocşi cu moştenirea lor păguboasă, impusă ca arhitoleranţi de către ateii antitoleranţi, nu s-au gândit doar la libertatea şi suveranitatea lor, ci au trecut şi la eliberarea altora, împărtăşind şi la alţii bucuria lor, salvând astfel şi poporul maghiar, ai cărui conducători politici ne-au sfâşiat şi ciopârţit Trupul Patriei Mume.

Ignorând vocile ascuţite, pripite, ameninţătoare ale aliaţilor-ca nişte  înfricoşătoare păsări de pradă, Armata Română la unison de data aceasta cu spectrul politic au înţeles marele pericol al Comunismului ateu care ameninţa Europa, prevenind catastrofa ce se apropia, căci: „ce s-ar fi întâmplat dacă republica bolşevică a lui Bela Kun ar fi reuşit, aşa cum îşi planificase să facă joncţiunea cu bolşevismul rus al lui Lenin şi Troţki, în anul 1919, an în care Europa era mai mult decât epuizată cu un imperiu dezagregat (cel Austro-Ungar) şi cu o mare putere, Germania sfâşiată şi ea de tulburări interne, în timp ce forţele marilor aliaţi, ajunseseră şi ele mai vlăguite ca oricând, chiar neputincioase în Europa, odată cu instalarea la Budapesta la 21 martie, a guvernului de orientare bolşevică Gorbai-Kuhu?” (ibid., p. 68).

În riguroasa lucrare autorii nu au aplicat un mod de abordare fie el destul de reuşit sau de inspirat, ci au aplicat reaşezarea ori încadrarea evenimetelor şi a eroilor lor într-un context cât mai aproape de lumina Adevărului, nu istoric, ci divin, fiindcă Iisus Hristos - Adevărul absolut este Istoria însăşi! Când cineva vine din Istorie sau intră în Istorie înseamnă că de fapt vine de la Dumnezeu şi pleacă la Dumnezeu!

Mareşalul Ion Antonescu şi-a ales Calea martirică, ordonând morţii să se grăbească: „Sunt gata! Trăiască România! Foc! „...Mareşalul Ion Antonescu pleacă în Istorie, adică acolo de unde venise, aidoma tuturor antemergătorilor legendari ai Neamului!” (Gh. Buzatu, Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, vol. I, Documente, mărturii şi comentarii editate în colaborare cu Stela Cheptea, V. F. Dobrinescu, I. Saizu, Iaşi-1990, p. XXXI). Nu a fost nevoie şi nici greu să aleagă anumite ipostaze speciale din viaţa, din şcoala, din cariera militară, din modul profesional de a elabora strategii, de a colabora în momente de răscruce, de a conduce acţiunile uneori în contrasens cu voinţa politică internă sau diferit de ambiţia politică a aliaţilor, fiindcă cei doi mari patrioţi, cei doi mari comandanţi, cei doi mari militari strategi, cei doi mari eroi, cei doi mari fii ai Bisericii lui Hristos, unindu-se cu Ţara pe care şi-o doreau întregită şi politic s-au ridicat deasupra evenimentelor, deasupra faptelor fireşti, deasupra vremurilor.

Cinstind memoria marilor noştri înaintaşi, marilor noştri eroi, marilor noştri martiri, primim la rându-ne cinstirea de la Însuşi Dumnezeu!

„Şi, să nu-i uităm pe cei ce au făcut aici, la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, dar şi în multe alte locuri supremul sacrificiu pe Altarul Patriei, pentru că uitându-i pe ei, ne uităm rădăcinile, iar trunchiul şi coroana sa, fără rădăcini nu pot fi! Să nu-i uităm! Pentru că uitându-i, ne uităm pe noi şi răspândiţi în această lume nouă, vom fi un „nimeni pe lume” şi vom pieri ca Neam şi Ţară (General de brigadă (r) prof. univ. dr. Nicolae Ciobanu, Triunghiul morţii-Triunghiul vieţii: Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, Muzeul Vrancei, Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz - Ţinut al Jerfei şi al Biruinţei, Coordonatori: Gheorghe Buzatu/ Horia Dumitrescu, Ed. Pallas, Focşani-2007, p. 69)

Lucrarea „Constantin Prezan - Ion Antonescu în slujba României Mari,” deschisă de prefaţa marelui patriot, ilustrul general şi iscusitul General cercetător-istoric dr. Mircea Chelaru, s-a conturat prin zelul, acurateţea, sinteza, convergenţa, argumentarea autorilor, printr-o generoasă documentare încheiată cu o relevantă iconografie, atrage o profundă admiraţie, nu doar iniţiaţilor, ci şi celor care slujesc şi slăvesc Cultura creştină.