În 2007, la Editura „Semne” a văzut lumina zilei volumul de poezie „Dreaptă dragostea mea Mellactonia”, autor Marian Ilie. Marian Ilie este un filolog purtat de valul vremii prin „forţele armate” ale României şi care „descătuşat de privaţiuni”, după spaţii largi străbătute, îşi continuă un drum, drumul său liric, de creator de imagini şi sentimente din cuvinte şi tot din „dragoste” s-a oprit la Râmnicu Sărat unde poezia a făcut să ne cunoaştem şi Cenaclul „Alexandru Sihleanu” de la Casa Municipală de Cultură „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat s-a mai „îmbogăţit” cu un membru. În urma lecturii cărţii lui Marian Ilie se naşte o întrebare. Putem trăi fără poezie? Răspunsul îl dă tot autorul. Nu! Când intri în „intimitatea” lirică a volumului dacă nu intuieşti, măcar să te apropii, de mesajul, de imaginile, de sentimentele autorului. Mă poartă gândul la Nichita Stănescu, invitat la o şcoală din Ploieşti, tocmai la o oră de limba română despre poezia lui, „Leoaică tânără iubirea”. A intrat în clasă, a ocupat un loc în spatele clasei şi a ascultat ce a spus doamna profesoară despre poezia lui. În pauză şi-a făcut puţin curaj, se organizase şi un protocol în cinstea venirii lui şi a spus doamnei, „nici nu m-am gândit la ceea ce aţi spus despre poezia mea”. Volumul este un imn închinat dragostei, această lege nescrisă, care alături de legea atracţiei universale susţine continuitatea vieţii pe Terra, mesaj biblic preluat de Marin Preda în finalul romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, „dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Însuşi poetul consideră volumul „[…] Letopiseţ al Ţării Mierii şi Laptelui - Melactonia.” Poezia acestui volum, între sacru şi profan, ne arată că Dumnezeu în creaţia sa s-a dovedit un artist desăvârşit, iar dragostea este ceea ce menţine armonia acestei lumi, dar adevărata dragoste se „hrăneşte” cu poezie, altfel lumea ar fi sterilă, comunicaţia doar în plan profesional şi noi nişte singuratici, dragostea doar în planul fizic. Metafora tocmai umple golul şi ne apropie ca fiinţe spirituale, de la Creaţie, „Când m-a zămislit din coapsa unei femei/ într-o noapte mov de primăvară/ Dumnezeu m-a semănat pe dinafară/ cu sămânţa ierbii dragostei/ care încolţind să mă-mpresoare/ în mistuitoarea încleştare/ dintre carnea mea şi seva ei” (Creaţie), la iniţiere, „Să-mi rămâi în preajmă adorato/ în tustrele dragostele mele/ Eros-Fil-Agapia - spre ele/ duce Marea Taină ce-am aflat-o” (Slobozi din tustrele laturi), dragostea ca postulat şi exist, „Dragostea mi-e postulat/ - sunt un câmp amăgit cu copaci -/ Doamne de când m-ai creat/ în iatagan te prefaci/ şi mă spinteci cu drumul ferat/ drept peste brâul de maci” (Calea ferată cu maci), „Te-mbrăţişez şi parcă fug în munţi/ ca un ocnaş scăpat de sub arest/ iar trupul tău e-un organon celest/ prin care-mi şuier sufletul - şi cânţi”(Frescă triumfală), „Ce dor îmi e – te-ai risipit deja/ pe trup îmi arzi în suflet îmi îngheţi/ trăiesc în dor de tine două vieţi/ un somn de mac şi-o veghe de cafea”(De dor de tine),„De dorul tău disimulato-n toate/ degust realitate-ncet şi trist/ rememorez milioane de citate/ prin care mă tot bucur că exist" (Poem de dorul tău). În 2010, Marian Ilie apare cu alt volum, la Ed. „Semne”, „A doua scrisoarea III”, pe care îl consideră „[...] manual de strigat la pământul ţării şi la cer” şi în altă „locaţie” „[…] Culegere de texte clasice revăzute şi adăugite, adnotate cu invocaţii către Dumnezeu şi strigăte către popor.” Am putea spune şi pe bună dreptate, că se evidenţiază, cu această ocazie o altă faţetă a personalităţii autorului, o abordare, o trecere la poezia de revoltă socială, cu accente pamfletare, în care se simte patriotismul necesar în susţinerea acestei poezii. Volumul este structurat în patru capitole: „Viaţa la grămadă,” „Interludii,” „A doua scrisoare III,” „Boala de bine.” Primul capitol, „Viaţa la grămadă” se deschide cu un portret colectiv în poezia care dă şi titlul capitolului: „Ăştia suntem-ţanţoşi blegi şi trişti/ Lângă munţii de piatră şi zăpadă/ Paştem oi profetice-n mirişti/ Şi-asudăm de viaţă la grămadă// Ce-a trăit sărmanul meu popor/ E un lung remake de frunze verzi/ Cu iluştri voievozi călări/ Stând de veghe miticei grămezi// Câte delăsări şi năbădăi/ I-au fost dat istoriei să vadă/ Pe acest tărâm bătut de ploi/ Unde înflorirăm la grămadă// Câte ierni de iad şi veri cu şerpi/ De vipie-n ceasuri de nămiezi/ Când se fură cai, se-mpuşcă cerbi/ Sub privirea leneşei grămezi// Ce trecut - stropit cu vin şi mir/ Consumate ca licoare fadă -/ Nu ne mai trezim din adormiri/ Cu coşmar de traiul la grămadă// Doamne numai Tu poţi să ne mişti/ De mai ai răbdare - cum ne vezi/ Risipiţi tânguitori şi trişti/ În buricul miticei grămezi...” Neacceptând un stigmat al naţiei, în starea aceasta generală, de acceptare a sorţii pe plaiurile mioritice, invocarea divinităţii este „gestul” ultim şi disperat de salvare a românilor şi în general în lirica sa, învocarea divinităţii nu este întâmplătoare. Este un dialog surd cu Dumnezeu, divinitatea nu-i oferă soluţia problemelor sale, totul se rezumă la un monolog în care îşi varsă „năduful” de „stres şi ură” semănat în juru-i de „falşi profeţi de alte căi”. El, „damnatul la iubire” se consideră exponentul supuşilor Domnului şi nu cerşeşte milostivire în nume propriu: „Doamne cum din toate cele/ şapte scutece astrale învelite-n humă pură/ N-ai făcut făpturii mele/ şi o mantie - să-mi aperi sufletul de stres şi ură// Cum din cele nouă ceruri/ paralele şi egale suprapuse inelar/ mă-nvăpăi şi mă îngeruri/ să-mi colind unicitatea în acest context barbar// Câtă ură şi-nvrăjbire/ semănară-n juru-mi Doamne falşi profeţi de alte căi/ eu damnatul la iubire/ îţi cerşesc milostivire pentru toţi supuşii Tăi.”(Milostivire) Revolta capătă forme şi accente diferite, uneori cu esenţe folclorice: „Rănit şi uns cu maghiran/ Ca-ntr-un descântec samaritean/ Vin răcnet aspru de ţăran/ Rostogolit prin Bărăgan/ (...)/ Şi-o foaie verde de mohor/ Mustind durerea tuturor/ Acelora ce n-au şi vor/ Din seva rădăcinii lor/ Păzea că vin răcnind că zbor...”(Răcnet de ţăran), „Doamne cum mai doare al Tău bici/ Şuieră sălbatic taie-n cruce/ Şfichiuit de tartorii de-aici/ Parcă scurşi din stepele calmuce// Maculaţi de setea de câştig/ Dau cu biciul suduie şi fură/ Într-un iureş păcătos calic/ Până şi la mine-n bătătură.”(Biciul Tău), „Doamne ce mai chin ce dor ce jale!/ Geme-ntreaga Lume în călduri/ De asudă-n pântecele sale/ Nenăscuţii chiar copii maturi// Pe un continent la cotitură/ Cu blestemul crizei ce-l lovi/ Semănăm iubiri răsare ură/ Ies minorităţile la zi// Vin în val medievale clanuri/ Încolţeşte iredenta-n jur.” (De răstrişte), „Cu durere scriu acest poem/ Cugetând la soarta ţării mele/ C-am ajuns de nu mai ştim ce vrem/ Ameţiţi de boala din sistem/ De răchie bingo şi manele.” (Cu durere scriu). În „Interludii” poeziile sunt in memoriam Grigore Vieru, bunicul Lazăr, celui căruia i se spune Ahoe (Tudor George), un „imn” închinat „fumătorilor fără hotar” în „De...mock...raţie”, „Adu-mi, ospătare, o tărie/ şi o scrumieră, bre că mor -/ Mama ei de mock... democraţie/ Nici în ea n-am loc - sunt fumător// Şi-s stigmatizat de lumea bună/ Bieţi aerofagi visând ozon/ Care-şi duc nefericirea-n mână/ Ca pe-un obosit casetofon". şi un „imn” « Aud America », „Am ajuns să urâm şi-am ucis/ însuşi mitul iubirii miracolul/ frântei din noi Înălţări/ retrăim dară pilda cea tristă/ a iarăşi clădirii şi-apoi dărâmării/ cu simţuri ciulite ocult spre/ Acolo – nu cum cântă aud ci / cum se scufundă odată cu mine/ cu tot cu legendele ei/ se scufundă America...” A doua scrisoare III, capitolul III, care dă şi titlul cărţii, cuprinde parodii după George Coşbuc, Mihai Eminescu, Adrian Păunescu, după un text de vals, R. Stanca/N. Alifantis, după un cântec din Ardeal (Ducu Bertzi), după un vechi cântec popular, după un cântec lăutăresc, după George Lesnea, după Radu Gyr şi este demn de menţionat, aici, fidelitatea, autorul respectând ritmul şi rima autorului parodiat. Cea mai reprezentativă pentru acest capitol prin dramatismul pe care îl transmite o poezie este „Scrisoare din Balta Brăilei”, parodie după George Coşbuc şi autorul conştientizează impactul pe care-l are asupra potenţialului cititor: „Vasile dragă, cartea mea găsească-mi-te-n pace/ E frig pe-aici şi vreme-i grea şi lumea încă tace/ Mă uit la mine şi la ei şi zău n-apucă mila/ Scriu cartea asta pe genunchi în Baltă la Brăila.../ Suntem săraci şi trişti şi plânşi şi ne-afundăm în criză/ Parc-am uitat de Dumnezeu de munte-mare-briză/ Parc-am uitat ce aclamam în urmă c-un deceniu/ Ieşiţi pe străzi să alungăm un blestemat de geniu [...] Vasile dragă, dar de ce acum ne-apucă plânsul?/ Avem atâtea libertăţi şi-atâtea boli în oase/ A adunat bietul român - el care cutezase/ Să suie piscuri de beton armat cu snopi de criţă/ Schiţate de un mag bărbos trucate în matriţă/ De alţi şi alţi prooroci vestind abstracte idealuri/ În vremuri de adânci schimbări în neoprite valuri.../ Eu vorba mea am să ţi-o spun în faţă, fără frică:/ S-a săturat bietul român de-această caterincă.” Revolta capătă forme şi inflexiuni diferite: „Partidu-i în cele netrebnice clici/ Hrănite din vlaga acestui popor/ La Masa Gâlcevii jucând bambilici/ C-un neam la tânjeală sub cruntul lor bici/ Vai, candela mamelor lor!”(Partidu-i, după George Lesnea), „E lungă lumea şi e lată!/ Avem o ţar-aşa bogată/ Dar ce folos că-n fruntea ei/ Se proţăpiră derbedei/ Ce-ar merita să mi ţi-i iei/ de beregată... [...] Vai, ce tristeţe suverană/ Vai de cereasca ţării mană/ - Bătuţi de vânt din Răsărit/ din Sud ori Nord ori Asfinţit/ Găsim noi pietre de-azvârlit/ De... Piei-Satană!” (Piei-Satană, după George Coşbuc), „În ţara-sprinţar-a lui Jaffură Vodă/ Cu rufe întinse la vânt prin balcoane/ Hoţia minciuna şi şpaga-s la modă/ Căieşte-te, Gheorghe şi iartă-l, Ioane! [...] Vai, limbă de lemn într-o ţară de lemn/ Ca o tablă de şah cu pioni şi pioane/ Ce-aş putea altceva decât - iată – să-ndemn/ Ridică-te, Gheorghe - ridică-te, Ioane!” „Boala de bine” este ultimul capitol, titlul cu trimitere la oximoron, conchide acest „strigăt” de revoltă şi durere socială. „Boala de bine”, poezia care dă titlul capitolului este o radiografie la rece a societăţii româneşti în care anormalul a înlocuit normalul iar tragismul este condiţia supravieţuirii peste care atârnă ca o deviză întrebarea hamletiană „a fi sau a nu fi ?”: „Zacem de boala de bine/[...] Boala e-n noi nu aiurea/[...] Puserăm iarăşi de-un soclu/[...] Cel ce pe-un deget învârte/[....] Joacă la gioale Zaraful/[...] Ah, blestemate Servicii/[...] Unde să pleci însă frate -/ [...]Pleci? Îţi rămâne acasă/ [...] Cum să trăieşti fără sfadă(...)” şi se încheie mobilizator: „Hai mai încearcă odată/ Strigă la munţi şi la văi/ Lasă-ţi simţirea curată/ Şpagă la proşti şi la răi/ Bate cu pasul câmpia/ Roagă-te/ la Creator:/ Stinge-le Doamne făclia/ - Soarele mamelor lor!”. De fapt această carte (la altă scară) ar putea fi luată ca un raport („liric”) de ţară.
În 2012, îi apare la Ed. „Rafet” „Lampa mea cu gânduri mov”, un triptic, „Cosmofonica frunză”, „Memoria apei”, „De apocalipsă”. În „Cosmofonica frunză” „irumpe" primăvara cu gânduri mov, cu detalii şi nuanţe din care nu lipseşte dragostea: „Când mi se frunzăverde mie/ Îmi plec privirile-n câmpie/ Şi-ntreb sfios din ochi tăcut/ Cu ce-am greşit când era lut/ Şi m-am fost întrupat din ea/ Bolnav de starea de a vrea/ Să pătimesc zi după zi/ Să nu mă ostoi de a fi...” (Când mi se frunzăverde mie), „Trupul tău prin ochii mei privescu-l/ Trupul meu din ochii tăi mi-l ştiu/ Mor adese şi tot adese înviu/ Ispitit sub ochii cu pământescul” (Cosmofonie), „Noaptea asta trupul mi-l împart cu tine/ Şi-l scăldăm alene într-un praf stelar/ Sufletul îl ungem cu alint din imne/ De trecut pustiul - iarăşi - iar şi iar...” (Noaptea asta), „Blândă iarba-a firii mele altruiste/ Unde îşi au cuibul gândurile-mi mov/ Mai primeşte-mi trupul dup-atât istov/ Să se-nvrednicească să mă mai existe...” şi spaţii largi în care calul este nelipsit în peisajul revitalizant, „Unde-mi mai duci vânt galactic cărările/ Bat şaua bat câmpul cutreier pământul/ Simt mângâierea cu ochii cu nările/ Lungă uimire mi-e cerul - descântu-l” (Fugă nebună), „Când ţi-am sărit Murgule-n coamă/ mai mirosea a praf de puşcă/ simţeam cum Crivăţul mă muşcă/ vedeam statui cum se destramă” (Galop) disimulat în toate, în travaliul unui un creator, „Scriu la cartea asta rară/ şters de-un fulger creator/ Ca-ntr-un fel de abator/ Dau cuvintele afară/ Şi m-aşez în locul lor [...] M-am disimulat în toate/ Şi din toate însumi sunt/ Univers mişcare gând/ Erele nemăsurate/ Şi nespusul din cuvânt” (Recreare), ca un mister, este prezent „Dumnezeu Pantocrator Artist”, „Dumnezeu nu e-n mijlocul Lumii - e-n Tot/ E şi-n mine şi-n iarbă şi-n soare şi-n lună/ Fără El Universu-i minciună/ Fără El a mă fire nu pot” (Mister), nu lipseşte nici „vecinul de-o asvârlitură de ţăruş” Fănuş Neagu, „Cum trecură anii Nea Fănuş.../ N-am băut un şpriţ - şi-mi pare rău -/ De la mine până-n satul tău/ E-o azvârlitură de țăruş” (Bocet pentru Fănuş). „Memoria apei”, capitolul al doilea, în care apa primară, condiţia vieţii pe Terra, apare în atâtea ipostaze: „Şi apă Doamnă câtă apă/ Între pulsaţie şi groapă/ cristalizată să respire/ recunoştinţă şi iubire” (Gramatică), „Toate pe lume din mine-s făcute/ eu – demiurg eu – materie vie/ prima şi ultima stare a gândului/ curgere bruscă a apelor/ morţii şi vieţii”(Sunt memoria apei), „Beau din apa lumii - beau de fapt neant/ În cristale varii semănând cu mine/ şi adun în trupul - vai - itinerant/ Din neant iluzii fluvii anodine” (Risipire întru Univers), „Curgi Timpule vezi-ţi de cale/ curgerea ta o pierdere nu mi-i/ cât încă mai caut prin ea/ Izvorul ce dă apa Lumii/ de la bobul de rouă la tot/ ce-mi se-ntâmplă în trup/ şi în gândul cu care străbat/ mării mările...” (De atâta fiinţă).
Şi vine ultimul capitol „De apocalipsă” ca o cădere, este tocmai opusul celorlalte două şi parcă ai spune că această deznădejde este reversul medaliei, nu se îmbină într-un tot unitar, este radiografia condiţiei umane, dar te poartă gândul la dualitatea existenţială, apocalipsa ca o condiţie umană impusă de Ordinea Lumii, dragostea rămâne elexirul şi alternativa vieţii. Esenţa acestui demers liric către Dumnezeu, cunoaştere catafatică, este „năduful” lui Marian Ilie mărturisit şi aici atât de vehement, invocare-interogare disperată: „Suntem iată actorii/ acestui spectacol tembel/ despre Ordinea Lumii...[...] Pute transnaţional/ a înşelăciune/ a trădare de Dumnezeu.”(Actori), „Trist mi-s Doamne-al meu şi parcă altu-s/ Drumul mi l-au tras de sub picioare/ L-au întins prin fermele lui Maltus/ şi-acum duc pe el globalizare” (Îmi vreau drumul înapoi), „Ce caut eu în Ordinea aceasta/ Părinte-al meu din nepătrunsă vreme?/ M-acoperă tiptil iconoclasta/ Perdea portocalie fără steme” (Ce caut eu), „Din iubiri în firi postume/ Şi din Tot în nano-sferă/ Doamne – cât venin în lume/ Şi cât viu care disperă!” (Psalm), „Unde-am greşit Doamne oare/ Iar-şi ne-ncearcă sinistrul/ Gem de atâta plecare/ Dunărea Tisa şi Nistrul”(Memoriu), „Slavă înalţ Ţie dară ceresc Tată/ şi-ntru izbăvirea neamului mă-nchin/ dă-ne Doamne harul Tău încă odată/ şi ofrandă Ţie mă dedic. Amin!”(Rugăciune la necazuri), „Să facem lumea să-nţeleagă/ Lucrarea Ta pentru cei vii -/ Revredniceşte Doamne dragă/ Redă-ne Harul de a fi!”(Invocaţie pentru Harul de a fi), „Să scăpăm de vânduţi şi de proşti și de hoţi/ Voia Ta de Satan să ne scape/ Să ne strângem Iisuse alăturea-Ţi toţi/ Mai curaţi şi mereu mai aproape” (De smerenie), „Întoarce Lumea Înapoi/ Presară-n cer lumină pură/ Şi dăltuieşte Legea-n noi/ Cu Cartea Ta de-Nvăţătură” (Apocalipsa) Ca o concluzie, în poezia lui Marian Ilie simţi „şfichiul” metaforic al versului în ritm de baladă din care autorul ne îndeamnă să bem cât nu va trece iluzia vieţii.
Notă: Cronica a trei din volumele semnate de Marian Ilie se găsesce în volumul „Tăcerea din Cuvânt”, Râmnicu Sărat, Ed. Rafet, 2012)