Un poet riguros, apărut dintr-un colţ de rai românesc, Liviu Cojocărescu, purtător de cuvînt al ascultării şi iubirii divine, dă glas autentic frămîntărilor poetice în fragilitatea lor spectaculoasă, şi expresiei spontane, capabile să asigure o legătură trainică între creaţia literară şi experienţele modelatoare ale conştiinţei, convins fiind că orice creaţie autentică este cu precădere autobiografie, este mărturisire intimă. Pentru că Biserica, dar şi creaţia artistică se ocupă cu sufletul, cu viaţa, nu trebuie lăsat nesemnalat niciun poet care psalmodiază inspirat, aşa cum face preotul-poet Liviu Cojocărescu. Prin slujire şi creaţie literar-religioasă se prinde cu psalmii-poetici de sufletul cititorilor. Dante îşi încheia „Paradisul”, ultimul volum din „Divina comedie”, cu un vers devenit celebru: „Iubirea care mişcă sori şi stele”. Într-un astfel de registru respiră şi creşte colecţia de poezii semnate de preotul-poet Liviu Cojocrescu. Ideea iubirii cerului şi a pămîntului reprezintă germenul inspiraţiei, starea de creaţie, drumul versurilor şi ecuatorul în jurul căreia  se manifestă cantabil, sfînt, uman şi artistic. Poetul din el îşi lasă viaţa în grija Domnului, asumîndu-şi în plus destinul de psalmist liric, pentru că Duhul a revărsat asupra sa darul de a surprinde mireasma iubirii universale. Darul cel mare este însuşi, Mîntuitorul, pe care-l primeşte în casă, în suflet, îl slăveşte în vers: „El marea noastră scumpă alinare,/ Stindardul tuturor celor născuţi din nou,/ Ne dă speranţă tuturor de vindecare/ Şi ne cutremură cu un real ecou”.

Ca beneficiar al acestor daruri simte obligaţia creştină să le sporească prin poezie, privilegiat, întrucît foloseşte materialul Creaţiei Divine, al apostolilor şi părinţilor- Cuvîntul - cu virtuţile sale creştine. Slujitor al Domnului, Liviu Cojocărescu, devenit „vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă stăpânului” (2 Timotei 2, 21), „rânduit de a sluji lui Hristos şi de a fi iconom al tainelor lui Dumnezeu” (1Corinteni 4,1), cu chemare şi cinste dumnezeiască lucrează „cu timp şi fără timp” şi slujeşte „cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătură” (2 Timotei 4, 2) la mîntuirea sa şi a păstoriţilor săi, dar, în acelaşi timp, încearcă şi reuşeşte prin cuvînt, faptă, cîntare şi creaţie literară şi prin forţa speranţei să creeze o lume mai bună, în care oamenii să se poată împlini cu adevărat prin sentimentul unităţii şi dragostei în Hristos. Preotul Liviu Cojocărescu pune în circuitul literar al prezentului o colecţie de poeme, peste timp, poate, o componentă a poeticii postmoderne, un extract, o chintesenţă de idei, unde se găsesc cifrate metaforic profunde sensuri creştin-filosofice şi patriotice, sudate prin limbaj, printr-o tehnicizare cult-superioară a gîndirii şi trăirii sale: „E greu să vezi cum un carâmb străin,/ Calcă pe gâtul unei ţări de lapte/ şi cum al nostru frupt e dus hain,/ Spre alte zări ce ne furară-n noapte”. Crono-topia poemelor implică, ca nişte paragrafe biblice, îndemnuri vechi, regăsiri de sine şi mecanisme în oglindă ale eului, în raport cu care poemele au fost scoase parcă din adîncuri uitate: „Şi dacă totuşi om mai fi cumva,/ Măcar fărâmă din ce-am fost odată,/ Ridică-te tu, neam, Măria Ta/ Şi dă speranţă pentru această gloată”.

Autorul a scris aceste versuri cu un gen de nerăbdare a înţelepciunii, a tristeţii şi revoltei, cu siguranţa că şi scrisul poate salva ceea ce mai poate fi salvat în omenire: „Cum să împaci ale lumii minţi bolnave/ Ce-ascund tot adevărau relevat?/ Ce vor să ne transforme în epave/  Şi să ne mâne ca pe vite la tăiat…”. Nevoia de a organiza realul după principii creştine, nevoia de a da o anume însemnătate propriilor trăiri, de a le face mai vii la nivelul percepţiei, îl trimite pe poet să se  privească în ochi cu propriul timp, cu propriile principii, dar şi cu cele ale lumii de afară: „Acei magnifici care vor doar bine,/ Nu pentru mulţi, ci pentru a lor caste,/ Ne iau copii şi-i îngroapă-n mine,/ Iar pe cei buni, ni-i zdrenţuiesc prin oaste”.

Dovedind maturitate poetică, filosofiile sale se împletesc cu lirismul pur, conturînd un stil poetic aparte, o senzaţie că te afli în faţa unor diamante în plin proces de şlefuire, fără să altereze realitatea lor, ci transpunînd-o într-o lume magică. Versuri de consistenţă translucidă, capacitate de versificare, menită să fluidizeze cîntecul poemelor, îmbrăcate, aparent, în valenţă telurică, dar aparţinînd unui lirism ce prooroceşte morala, iubirea, veşnicia: „De vrem cu-adevărat să îndreptăm/ Din gard a lumii strâmbă oişte,/ Cu-a noastră conştiinţă să lucrăm/ Şi astfel să scăpăm de pacoste”.

Liviu Cojocărescu nu-şi vinde sufletul creator disputelor postmoderne, ideilor întortocheate. Îşi păstrează esenţa sensibilităţii, punînd trăirea în chip curat mai presus de agitaţia vremurilor, lucrînd la un segment necesar prezentului şi anume, dragostea pentru oameni, prin slujirea lui Dumnezeu, dar şi prin intermediul artei poetice: „O ultimă speranţă-i rugăciunea/  Şi-un ultim scop şi-un mare şi sfânt ţel,/ Să ne-alungăm din suflete mâhnirea/ Şi să sperăm că ne-întâlnim cu El”. Pietatea, evlavia, cu care preotul-poet Liviu Cojocărescu cîntă şi slujeşte în Biserica Domnului, dar şi creaţia de inspiraţie şi revoltă sînt demne de consemnat: „Croieşte-ţi, aşadar, frumos răstimpul/ Şi toate ale tale fă-le rai,/ Că-n aste vremi când crezi că-ţi vine timpul,/ Demult eşti petrecut cu mult alai”.

Vers cantabil, frumos curgător, tors cu originalitate, profunzime, simplitate, lirism curat, toate ţîşnesc fecund şi inspirat spre reflecţia cititorului. Poezii ce ţin de dorinţa de a îmbogăţi dragostea de aproapele său, omul şi, mai presus, dragostea de Dumnezeu. Poemele se arată ca o întregire a căii către universalitate pe care şi-a ales-o, păstrînd în manieră personală legătura cu Divinul, prin frumoase combinaţii de rimă şi muzicalitate: „Aştept mă cutremur şi sper cu răbdare/ Că vine-o lumină/ Un înger cumva/ Să strângă urzeală sumbră şi mare,/ Să ne-ncălzească cu aura Sa!”. Putem  declara salvatoare valoarea educativă a poemelor şi gestul poetic de mare nobleţe spirituală în această epocă în care oamenii trăiesc sub semnul unor prefaceri rapide, violente, degradante. Preotul-poet Liviu Cojocărescu propune cititorului timpul meditaţiei creştine, timpul deşteptării asupra marilor teme ale existenţei. Un anume duh al dozării, o „facultate” creatoare pur şi simplu, fac să răzbată personant spre cititor orizonturi şi imagini inedite, atitudini, înclinări şi accente de minima moralia,  acest set de valori pe care s-a ridicat din întuneric umanitatea.

Acesta ar fi crezul preotului-poet Liviu Cojocărescu. El are inimă nouă şi vorbire nouă în versuri de o muzicalitate aparte, ca măsură ce esenţializează un mod de a gîndi şi de a simţi înalt, cu vocaţie transcendentă. O poezie cu izvoare în religie, în cultura populară, care continuă tradiţia sufletească a patriotismului şi credinţei hristice româneşti: „De vrem cumva  vreun drept aici sub  soare,/ De mai avem idee de trăit,/ Sculaţi români la lupta salvatoare,/ Că ni se răscolesc străbunii în mormânt”. O poezie pentru regăsirea echilibrului între planurile care înseamnă simplitate şi profunzime, tradiţie şi înnoire, idee şi metaforă.

Aşadar, o poezie pe nişte piloni stabili, ancoraţi puternic şi înalţi cît Universul, o poezie pe care ai vrea să o citeşti încă şi încă o dată. Şi cum să nu vrea cititorul să mediteze la principii de viaţă, în timp ce savurează un vers cantabil şi valoros ca un psalm de taină? Liviu Cojocărescu ne asigură prin poezie că legătura între valori şi creaţie este eternă, iar Divinitatea, actul de creaţie artistică şi moralitatea trebuie să aibă rădăcini comune. Pentru acestea toate, pentru altele nespuse, afirm fără sfială, că poetul Liviu Cojocărescu, veşnic în aflarea binelui şi frumosului, incitat în egală măsură de sinteze, pare să fi învăţat pe de rost crezul artistic şi menirea creaţiei.

Poezii – Liviu Cojocărescu